Increderea de sine

Self esteem-ul meu e la pamint.
Am rani nevindecate, secrete nedescoperite, si multe altele, toate cu radacinile intr-o copilarie nefericita, sentimentul de nesiguranta alaturi de parinti, unul din ei alcoolic in ultima faza pe fond psihic instabil (am aflat recent de internari la psihiatrie in tinerete), celalalt alcoolic functional, dar dupa ce am devenit adult, a inceput 'sa se cunoasca'.
Din documentarile mele, ar fi trebuit sa am propriile adictii, sa fiu instabila sentimental, in multiple relatii, abuzata de un sot alcoolic, maniaco-depresiva si antisociala. Am dat-o in bara cu toate astea, pina si sotul e primul meu prieten, din liceu, alcoolica nu sint, cu socializarea, eh, mai greu, dar fac eforturi, si tot asa, dar niciodata nu am reusit sa fac ceva cu increderea de sine. Si am de tras cu asta, am nevoie sa fac pace cu mine. Nu reusesc sa fac pace cu trecutul in primul rind. Am incercat cu tot felul de carti, nu merge, nu am cunostinte in detaliu, ajung la niste concluzii care cu siguranta sint eronate. Mai mult decit atit, trec prin niste stari aiurea, adevarate furtuni emotionale dupa fiecare autoanaliza. Concluzia mea e urmatoarea: cred ca am nevoie de consultanta. Intreb si eu, mai sint persoane cu problema lipsei de incredere, daca au facut ceva in sensul asta, daca dintre voi a fost la consultanta psihologica, cum este experienta de genul asta?

gaba-rema spune:

ai descris aici un segment foarte semnificativ din populatia generala :)
enorm de multa lume nu are incredere in sine, din motive extrem de diverse.
sunt sigura ca trebuie sa mergi la psihoterapeut. Te va ajuta (mai ales ca peste ocean exista mai multa experienta in domeniu ca pe la Romanika, cred eu).
nu cred insa ca experienta altcuiva, cu setul sau unic de particularitati, circumstante si probleme, ar putea sa te ajute cine stie ce.
mai degraba sa citesti ceva carti bine scrise...
Ai citit "Thoughts & Feelings"? avea un colectiv de autori, dar am uitat inclusiv numele principalului . E o carte foarte utila, si nu e scrisa pentru practitioners, c pt. pacienti.
sanatate!

ralu_t spune:

daca intrebarea ta e de fapt "functioneaza o terapie in rezolvarea problemelor de self esteem?" raspunsul este "da". si in aceste probleme, si in multe altele, unele dintre ele ajungi sa descoperi ca le ai abia in terapie. despre "cum" se face, nu exista retete, exista multe forme de terapie, fiecare cu abordarile ei, in functie mai ales de povestea ta de viata, unica si irepetabila -de aceea cartile nu ajuta prea tare, sunt generalizari. pentru orice terapie insa e nevoie de curaj, sinceritate,determinare (dorinta de a schimba ceva sa fie reala) si nu in ultimul rand rabdare, nimic nu se petrece peste noapte, as putea spune ca lucrurile se petrec pe nesimtie, in timp. terapia de una singura cu cartile in brate nu sporeste decat cultura genereala, nu schimba mare lucru in felul tau de a simti si a trai. ba mai mult, poti trage concluzii gresite. pentru rescrierea istoriei personale (ce numesti tu a face pace cu trecutul), singura sansa esta terapia, cea centrata pe cauza care in principiu dureaza niste ani. ia legatura cu un terapeut, vezi cum te simti in prezenta lui si daca feelingul e unul bun, continua. daca nu, cauta pana il gasesti. nu e asa important tipul de terapie cum e terapeutul si relatia care se stabileste intre voi. trebuie sa ai asteptari realiste, terapeutul va fi acolo sa te ajute si sa ghideze demersul, insa schimbarile vin de la tine prin eforturi proprii. adica trebuie sa iti asumi rolul principal in terapia ta, nu vei primi sfaturi si nu va face altcineva treaba pentru tine. fac aceasta mentiune fiindca descopar din ce in ce , cum asteptarile oamenilor care cauta un terapeut, sunt pe undeva la fel cu a face o vizita la un medic: spui pe scurt ce te doare si astepti sa primesti pastila minune care te va vindeca, fara sa te intereseze prea tare cum functioneaza. in terapie e exact invers, intelegerea este primordiala si nu exista pastile minune. exista in sa sansa de a deveni stapan pe viata ta si de a-ti gestiona singur problemele.

ralu- de bebe albastru
tudor 15.05.2008
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=72e131407d80530203c592" target="_blank">montaj tudor
i believe in miracles...povestea noastra

danat spune:

Ma bucur ca am gasit subiectul, vad ca nu s-a mai scris demult. Insa e o problema care ma intereseaza si pe mine si pentru care incerc sa gasesc, asa cum pot acum, o rezolvare.

Asa cum a mai scris cineva anterior, aceasta problema o avem multi oameni (poate noi romanii, sau mai bine-zis popoarele est-europene, mai mult decat altii?).
Problema neincrederii in sine, sau a unei increderi subrede care se poate clatina la orice obstacol din viata, isi are radacinile in copilarie, mai ales cand si parintii sunt "loviti" de aceeasi problema (deseori poate fara a o constientiza).
Personal nu ma stiu sa fi avut vreodata o incredere dintr-aia mobilizatoare stil american, eu pot orice daca-mi propun! Ba cred ca increderea in mine mi-am construt-o (atita cata este ea acum) prin reusite personale mici si mari. Insa o anumita neincredere poate fi usor perceputa de un om mai priceput intr-ale psihologiei, ceea ce ma dezavantajeaza oricand. Mi s-a spus de nenumarate ori ca trebuie sa am mai multa incredere in mine pt ca exista in mine argumentele dobindirii unei bune increderi in sine. Insa e atit de greu sa recunosc propriile-mi valori si sa ma bazez pe ele. Am desigur, momente cand ma simt mai puternica, insa dureaza asa putin... este suficient un mic obstacol, o mica dezamagire si s-a dus!

Intrebarea mea este ce se poate face pentru a ne recapata aceasta atit de importanta incredere in sine si in valoarea noastra personala?
Stiu ca sedintele de psihoterapie sunt folositoare, in timp, insa eu de ex, acum, nu pot avea acces la asa ceva. Nici nu as stii sa exprim astfel de problematica prea bine in germana, si, acum nici nu-mi pot permite sedinte de psihoterapie.

De aceea, intreb pe cei preocupati de acest subiect sau pe cei care au gasit o rezolvare, chiar si partiala sau temporara, cum au reusit acest lucru?

Multumesc!

accept92 spune:

Cred ca fiecare natie are o traditie proprie de crestere a copiilor. A noastra e bolnava rau. Chiar sunt curioasa cum e prin alte parti, mai ales ca ma tot gandesc la emigrare, caci traditia s-a intins cu radacini adanci si in sistemul de educatie institutionalizat.

Eu dau pe afara de revolta cand obsev prin parcuri conceptia tampita, generalizata, pe care as rezuma-o cam asa...Copilul e o nulitate peste care noi parintii suntem datori (caci romanii au un inalt simt al datoriei, nu-i asa?...) s-o umplem cu inteligenta noastra debordanta...Sigur, numai noi parintii stim cum e corect sa te dai pe tobogan, cum se tine in mana lopetica si ce anume se face cu ea, stim exact cum trebuie facut fiecare lucru in parte si mai stim ca orice inexactitate sau deviatie de la firescul lucrurilor este rusinoasa si evident ii va face pe ceilalti copii sa "rada de tine". Datoria asta sfanta si-o face parintele roman privind cu coada ochiului spre societate, sa se asigure ca bunele sale intentii au fost rostite tare si auzite de toata lumea din jur. Oricand se simte pregatit pentru o mica demonstratie practica in fata oricui se arata interesat de a asculta o poezioara, un cantecel, sau raspunsul copilului la intrebari tampite. Exista oare acest zel si aceste tendinte si prin zonele unde oamenii dau dovada de acea incredere de sine de care vorbeste danat?






Eu din pacate nu am reusit sa gasesc un echilibru, o cale de mijloc. M-am ridicat din 'rahat' si acum nu-mi mai ajungi nici cu prajina la nas. Stiu ca nu-mi voi gasi echilibru pana nu voi iesi din starea de revolta...si starea de revolta imi este intretinuta de spectacolul la care asist in parc, la felul in care parintii mei o trateaza pe fi-mea (rar o apuca, caci nu rezist eu mai des de odata pe saptamana). Ei sunt ai destepti, copilu nu stie, nu e in stare, orice ar face e riscant, sau nu e bine, sau pur si simplu au ei o metoda mult mai buna. Nu suporta o reusita a copilului la care ei sa nu participe. Deasemenea, daca nu au tinut pasul cu copilul astfel incat sa-i indice in fiecare moment ce trebuie facut, incearca macar sa anticipeze ce va face acesta pentru ca sa para ca a fost tot ideea lor...si, daca n-au fost pe faza, macar sa aprobe ceea ce face copilul ca si cum fara pretioasa lor aprobare n-ar misca nimic. Totul cu cele mai bune intentii, sunt sigura. Dar si cu o ciudata patologie.

Cum am ajuns eu in asa 'hal de aroganta'? Am avut noroc de o conjuncura favorabila, sau poate nu a fost chiar noroc chior, a fost o conjunctura pe care o cautam de mult. Dar a fost un tren de prins atunci, la o varsta a nebuniei cand mi-am permis sa plec si sa nu privesc in urma. Au fost zile cand efectiv nu am avut ce manca, dar au fost un punct de cotitura in viata mea. Asa cum spui si tu increderea de sine se cladeste prin mici reusite (pe care este inevitabil sa nu le ai), important este sa nu existe cineva care sa le minimizeze sau sa le nege sau sa si le asume. Pe tine cine te trage jos?

danat spune:

Accept multumesc pentru raspunsul tau. Foaaarte adevarat si trist, ce-i drept. Recunosc in povestirile tale multe din conjuncturile in care am fost chiar si eu educata de proprii-mi parinti care ma iubesc, ca orice parinte, cel mai mult pe lume. Din bune intentii. Ca "asa e frumos".
Imi amintesc apropos de ce spui si tu, de o intamplare recenta: eram acum vreun an in vizita in Romania, mergeam cu un autobuz destul de plin si un bebelus de cateva luni isi "permitea" sa cam plinga. M-a mirat si intristat reactia mamei si a bunicului cu care era, de a-i spune mereu "shhhh" sa nu cumva sa deranjeze atmosfera de imbufnare generala. De parca mai conta.... dar nici unul nu ar fi cautat la cauze. Care, printre altele, erau evidente: copilul era f gros imbracat si cred ca murea de cald saracutul, dar nu, pt ei conta sa nu deranjeze. Sa facem frumos, sa fim multilateral acceptati nu conteaza ce simtim, ce gandim, cum percepem...fir-ar!
Si cate exemple de acest gen sunt, de intamplari pe care sunt sigura, multi le considera minore, neimportante in dezvoltarea ulterioara a individului.

Si ca sa incerc sa-ti raspund din ce am vazut la copiii care sunt crescuti aici: am fost surprinsa placut sa observ cata importanta se da cuvintului si parerii copilului. Incepand de la educatoarele de gradinita, parinti, invatatori si altii.
Copilul este lasat sa se manifeste! Nu i se taie indarjit macaroana. Cati copii nu urla si se tavalesc prin magazine sau pe trotuar...si ce? Nu e nimeni scandalizat, nici macar nu e privit prea insistent acel copil.
Nimeni nu intervine si nu incearca sa educe pe nimeni, parinte sau copil, sa-i dea exemple sau sfaturi. Asta na, ca sa aiba unii motiv sa zica, ca nemtii sunt "reci"
Sunt lasati si sa se loveasca, sa-si diluiasca singuri conflictele cu alti colegi de joaca, nu se baga mama, matusa sau bunica sa se certe cu cealalta mama, matusa sau bunica Usor, usor se formeaza o personalitate stapina pe sine, increzatoare. Ei stiu ca parerea lor conteaza. Nimeni nu am auzit sa spuna: ce stii tu, esti mic!
Si la a doua intrebare: cine ma trage in jos? As zice mai ales cine ma tine pe loc. E ca un fel de paralizie neincrederea asta. Parca imi blocheaza si ce pot. Eu sunt si intr-o perioada cand increderea in sine ar valora enorm, daca ar exista si nu ar fi asa subreda . Evenimente importante s-au succedat in viata noastra de aproape 3 ani, am emigrat si asta e un test destul de dur
De ex eu am un hobby, pictez. Oamenilor (marii majoritati) le place ce fac. Eu, insa, sunt tematoare aproape mereu. Cu toate ca si mie imi place ce iese, parca vine apoi un dracusor si ma pune sa ma intreb: oare nu sunt eu exagerata? daca nu e chiar asa reusit? dar daca asa ceva nu place? si mi se dovedeste iar si iar ca nu-i asa... Asta a fost un exemplu.
Si mai sunt...din pacate de ex. in cautarea unui job. Offff, cat de importanta e increderea in sine. Uneori ea e hotaritoare in obtinerea sau pierderea sansei unui nou job. Stiu cazuri de oameni mai putin pregatiti, cu mai putina experienta, dar care castiga un job datorita increderii pina la absurd (zic eu) in sine, fata de cei care pierd, dar care sunt mai tematori.

Mai sunt multe, multe de povestit, dar ii mai las si pe altii

accept92 spune:

Daca practici pictura ca pe o arta nu poti picta pentru altii. Pictura e un mod de exprimare, daca se intampla sa si placa altora e ok dar nu e un must. Ai putea sa o pui exclusiv in slujba ta, pentru a compensa limitarea in exprimare impusa de o limba care nu iti este materna.

Eu ma recunosc in extrema cealalta. Mie imi da satisfactie sa starnesc dezaprobare, dar printr-un mecanism destul de perfectionist, nu asa oricum. Adica n-as purta o fusta scurta daca n-as fi in cea mai buna forma fizica (un exemplu metaforic). Si invidia imi place... ma motiveaza teribil.

mihaela_s spune:

Pe mine societatea in care am ajuns m-a dezinhibat si mi-a redat increderea in mine. Bine, au si fost conjuncturile de asa natura ca mi-a iesit(aproape) tot ce mi-am propus si daca nu, am mers mai departe. De ex. am mers snur cu invatarea limbii, chiar daca nu atat de repede cum mi-am imaginat din Ro, dar mult mai repede decat altii...asta a fost primul pas care m-a incurajat si cei din jur care m-au ajutat(ma refer la profesori) si am zis ca da, pot! Apoi toti in jur imi spuneau ca trebuie sa intru intre suedezi ca sa invat limba. Ei bine, eu sunt o fire timida, nu imi place sa ma bag asa cumva nedorita(asa auzisem de la altii ca se "practica" pe la practicile astea de limba, ca te pune in fata unui raft sa il aranjezi si uita de tine, ca de fapt un practicant pentru a invata limba e nedorit la un loc de munca...). Am mers insa cu tupeu si pe principiul ca aici nimeni nu te mananca, nu striga, nu te repede(aici a fost sotul meu cel mai mare sustinator si cel care m-a facut sa cred in mine, ca imi pot rezolva problemele usor, trebuie doar sa cer) chiar daca nu stii limba, am cerut practica unde am dorit si am primit, iar de acolo totul a mers snur...(danat tu mai stii cate ceva din povestea mea...).

Ei bine, eu cred, poate nu e universal valabil dar vorbesc prin prisma experientei mele...ca increderea vine din reusite dar astea vin la randul lor atunci cand le "cauti". In cazul tau Dana, daca picturile sunt placute de altii(si cumparate) atunci asta ar trebui sa iti dea aripi...adica incredere in tine ca pictezi frumos, ca oamenilor le place. Cu jobul cred ca e si chestie de noroc, nu intotdeauna se nimereste din prima, eu ma consider norocoasa...dar nu te descuraja, nu stii niciodata cand apare jobul "ala" al "tau"!

Cat despre copii, aici e asa cum descrie Dana, copiii sunt ascultati, ei stiu ce au de facut, sunt lasati sa se manifeste liber. Parintii intervin in anume cazuri, cu ce se cade sa spui/faci fata de adulti dar nu la modul la care se face in Ro. Au deplina incredere in ei, dar sa stii accept ca fata mea cea mare, care avea 11 ani cand am venit aici era la fel de inhibata ca si mine. Probabil ca la ea s-au reflectat multe din chestiile de care povestesti tu vis-a-vis de copii, chiar si eu ma purtam asa cum scrii tu de mame, in Ro...asa m-a format societatea. Si am mai observat ceva care m-a bucurat foarte tare anul acesta...o schimbare majora la mama mea, care era exact genul "eu stiu, copiii sunt mici si trebuie ajutati mereu, ei nu stiu multe", ei bine anul acesta s-a mulat perfect pe comportamentul meu si al sotului, a acceptat si inteles ca e mult mai bine sa lasi copiii liberi in gandire si in ceea ce fac, sa ii asculti ca au lucruri interesante de spus.

Imi place subiectul, sunt sigura ca am si eu invatat din el.

fii alaturi de Mihaita


vorbe de copil...

Hobby

calator de profesie

accept92 spune:

Off-topic: In ultimul timp incerc sa inteleg cat de mult se poate privind de aici din Ro despre diverse natii din Europa si nordicii ma atrag cel mai tare. Chiar daca nu m-as integra 100%, macar n-as mai avea motive sa fiu intr-o continua revolta. Dar oare ce s-ar intampla cu mine atunci?!, poate descopar ca in afara de revolta...nu mai e nimic.

mihaela_s spune:

:)) Daca esti genul care se revolta din "orice" atunci gasesti si aici motive. E si chestie ca dupa o vreme, dupa ce mirajul noii vieti trece, tot gasesti cate ceva sa te revolte...de ex. ca vecinul face gratar si fumul vine la tine sau ca ccc cainele vecinului si-a gasit sa latre taman cand a trecut pe sub fereastra ta(la plimbare bineinteles cu stapanul sau :)). Atfel viata e linistita...mai ales pe o insula, cum stau eu :).

fii alaturi de Mihaita


vorbe de copil...

Hobby

calator de profesie

denizel spune:

Vai de mine si de mine, sa nu cumva sa pleci la scandinavi, ca mori cu zile pe-acolosa :)).





Pentru parinti, de dragul copiilor


"Omul care a inventat distractia a fost copilul" - din jurnalul unei mãmici de bãietel.