ANIMALUTZE

Animalutzele sunt cei mai buni si statornici prieteni.Unii parinti nu sant de acord cu un animal de companie in casa sau in preajma copilului.Eu am crescut cu animalutz de casa.Pana de curand am locuit la bloc.De cand ma stiu am avut in casa catel.La venirea mea pe lume mami avea un ciobanesc german (caine lup)pe nume BOBITA.La asa nume te asteptai sa vezi un catel mic si nu unul cat un vitel.Bobita a fost cel mai bun prieten al meu de cand eram in scutece.Cand m-a adus mama de la spital a venit curios sa ma miroasa.Probabil ca nu si-a dat seama de la inceput ce aram fiindca nu mai vazuse copil asa mic.Curios din fire ca orice catel ,ma urmarea in permanenta.Pot sa spun ca nu ma scapa din ochi.Cand mama ma alapta statea in fata ei si nu isi dezlipea privirea de pe mine.Cand imi facea baie sau ma schimba,la fel.Daca scanceam si mama nu era in camera fugea repede la ea si latra.Bobita a fost strajerul meu din prima zi de viata.Cand am mai crescut si stateam in patutul meu am descopirit prima chestie interesanta.Am vazut ca daca imi cad jucariile din patut el mi le pune inapoi.Asta a fost inceputul "exploatarii".Cea mai interesanta preocupare a mea era sa imping jucariile din patut .El nu se supara niciodata.Cand venea cineva in vizita avea grija sa se aseze intre patutul meu si persoana respectiva si era mereu incordat ca un arc.Nu punea nimeni mana pe mine daca nu il linistea mama pe Bobita.Cand am inceput sa merg eram nedespartiti.I-am facut atatea ca nici nu va puteti imagina:l-am incaltat cu sosete,i-am pus fundite in coada,l-am dat cu crema de pantofi ca sa fie negru si multe altele.El nu m-a parasit si nu s-a suparat .Locul lui era la picioarele mele, protejandu-ma de toate relele si veghindu-mi somnul si viata.
Bobita al meu a murit de batranete la varsta de 18 ani.Eu aveam numai 6 ani si a fost un dezastru pentru mine.Am plans multe zile si multe nopti.Il visam noaptea si il strigam in somn.Mi-era tare dor de el.Ca sa imi treaca mama mi-a luat alt catel.Despre ea - Lesie-o sa va povestesc alta data.
Eu am crescut cu un catel in casa si nu as putea trai fara sa am unul.Catelul nostru e membru al familiei,tovaras de joaca,paznic de nadejde,e cel care ne consoleaza cand sintem suparati si care ne simte cand sintem bolnavi.
Cred ca un catel face minuni in viata unui copil.

bobocel_07 spune:

Si eu cred la fel.Eu nu am avut catel cand eram mica, aveam la tara intr-adevar, dar pe la 12 ani mama a adus-o pe gilda in casa.Cu toate ca eram mare faceam toate prostiile din lume amandoua.Toate ziua ne jucam.Acum e batrana si nu ii mai arde de joaca dar eu as vrea sa traiasca vesnic.Cand a fatat prima oara mama a pastrat si un puiut de la ea tare dragalas si pe care ea il iubea cel mai mult.Cand m-am mutat la sotul meu as fi dorit tare mult un caine dar nu s-a putut.Pana cand a aparut Blacky si desi au vrut sa o goneasca ea nu a mai vrut sa plece din fericire si pentru ea si pentru mine.Ma joc cu ea toata ziua si ea ma iubeste foarte mult, aude masina din cusca ei cand venim acasa si este cea mai fericita sare pe noi, ne linge.E tare frumos sentimentul ca cineva este bucuros de prezenta ta si iti arata asta tot timpul.Iubesc toate animalele dar caini sunt pe primul loc pentru mine.

alexia_07