Mame singure prin alegere personala

buflea spune:

Rufus, nu stiu exact cazul tau dar din cate inteleg fetele tale sunt la adolescenta asa ca replici de genul "nu fac ce zici tu ca nu esti tatal meu" mi se pare "normale" ... eu am crescut cu parintii naturali si la adolescenta i-am urat ca pe cei mai mari dusmani ai mei. N-am avut motive sa dau aceeasi replica ca fata ta, dar crede-ma ca as fi folosit orice argument ca sa-i lovesc sau sa-mi justific mie frustrarea.

Eu continui sa cred ca nefericirea de a nu avea doi parinti provine de la atitudinea celor din jur fata de copilul monoparental si de la atitudinea parintelui in grija caruia sta copilul. Sigur ca e greu sa schimbi menatlitatile din jurul tau dar daca tu ca parinte raspunzi cu indiferenta, siguranta si optimism la insecuritatile copilului asta nu face decat sa ii ofere lui siguranta.
Si apoi, se pare ca pe masura ce avansam apar din ce in ce mai multi copii monoparentali asa ca usor, usor se va schimba si mentalitatea.

conchita spune:

sunt de acord cu prima si a treia parte. din cauza primeia am suferit eu, datorita partii a treia sper sa nu sufere copiii crescuti de un parinte. dar la a doua am probleme, legata de "indiferenta" - ce faci cand zice "daddy is here" la culcare si la trezire si il pomeneste non-stop si vrea sa se uite la "nemo" continuu, ca acolo tati pleaca dupa nemo la capatul pamantului? tratezi asta cu indiferenta? de unde iei siguranta si pe ce iti bazezi optimismul?

buflea spune:

Si mai vroiam sa spun, legat de cazul in discutie, ca situatia in care tatal este fix un borcan de sperma, mi se pare chiar mai simpla decat in a-l cunoaste si a-l pierde la un moment dat ...
Oare nu este cu atat mai confuzant ca copilul sa aiba un parinte natural pe care sa-l vada din cand in cand si un parinte permanent ? ... de fapt la un moment dat poate avea 4 parinti, 2 naturali si 2 vitregi si normal ca la adolescenta, instinctiv, o sa jongleze intre cele 2 familii in functie de necesitatile si judecatile lui de adolescent rebel atacat de hormoni. Asa ca pentru mine, perioada adolescentei nu este deloc relevanta in dezvoltarea si trairile copiilor, indiferent de ce au acasa (dragoste, dedicatie, 1-2-3-4 parinti, etc)

conchita spune:

eu sunt pe aceeasi lungime de unda cu Rufus. sigur, facem alegeri in viata justificabile sau nu, dar cand alegi sa fii singurul parinte, mi se pare cel putin ca esti in denial si cel putin self-delusional sa ignori faptul ca vor exista probleme si ca nu vor fi floare la ureche...argumentarile cu normalitatea de la 1 la 10 parinti mi se par mai mult centrate pe parinte, decat pe copil. un fel de incurajare, auto-sugestie ca e bine, va fi bine, totul e ok. dar nu e chiar asa.

Rufus spune:

conchita, in urmatoarea faza nu va mai spune nimic din ce gandeste, iar apoi iti va spune ca tu esti de vina ca nu are tata. Asta, in timp ce va crede ca el e cauza.
Evident este un cliseu, se va trezi la timp si-i va parea rau, insa in perioada asta e vulnerabil, iar tu trebuie sa fii pregatita. Daca ai sti cate intrebari mi-a pus Ioana, intoarse in fel si chip, despre despartirea mea de maica-sa...
Iar daca n-o fi asa, ai noroc. Si asta-i bine.

buflea, am inteles ce vrei sa spui. Cred, insa, ca-ti faci niste scenarii dupa propria gandire care pot fi, sau nu, valabile. Insa afirmatia "perioada adolescentei nu este deloc relevanta in dezvoltarea si trairile copiilor, indiferent de ce au acasa (dragoste, dedicatie, 1-2-3-4 parinti, etc)" este catastrofala (cred ca este o scapare), pentru ca adolescenta este exact cea mai importanta perioada in viata copilului, viitor matur; nu numai ca este relevanta, dar este si definitorie, la sfarsitul ei dezvoltarea este 99% terminata. Mai urmeaza doar experienta, care, insa, se muleaza pe un caracter format.
Prin urmare...mai gandeste-te. Sper ca nu te-a suparat replica mea.

RUFUS, TORA si cele 3 minuni ale lorwww.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=80cd684043d64e6bf268f6&skin_id=701&utm_source=otm&utm_medium=email br / " target="_blank"> Surpriza 2008

buflea spune:

Sigur ca nu exista o reteta ... dar stii ce cred, ca daca pe tine ca mama te sfasie o astfel de intrebare, daca tu ca parinte singur esti complexat si daramat de responsabilitate si de faptul ca ESTI SINGUR, asta se va simti in orice gest, orice fraza, orice consolare catre copilul tau.
Situatia trebuie abordata firesc ma gandesc, asa cum ai raspunde la orice intrebare ...
De ex pe mine m-a intrebat Alex intr-o zi care sunt verii lui (ma gandesc ca or fi facut la scoala despre veri ca noi nu i-am pomenit niciodata asa ceva) ... si i-am spus ca el nu are veri. Pentru ca nu are, si eu si sotul suntem singuri la parinti asa ca el nu are veri.
Si nu mi s-a parut deloc traumatizat, a zis "aham" si a trecut mai departe ... oare nu ar fi avut o atitudine identica si la intrebarea "unde e tata" ?

buflea spune:

Hmmm ... nu cred ca ai inteles, adica de fapt m-am exprimat eu ca un "inginer". Am vrut sa spun ca adolescenta mi se pare irelevanta in a descoperi, analiza si eventual trata traume din copilarie ... Adolescenta este o trauma in sine, noroc ca ei nu-si dau seama (P.S. Asta a fost o gluma )
E ca si cum ai diagnostica un om beat ca are probleme medicale grave de echilibru si l-ai pune pe tratamente si gimnastica medicala in loc sa-l trimiti la culcare

conchita spune:

nu-s complexata si daramata de responsabilitate, dar cred ca am o responsabilitate si, inevitabil, o suporta si ea, nu? nu ma simt singura, ci fericita. stiind ca ea nu este pe deplin si nu va fi niciodata. ea plateste pretul. nu o consolez, pentru ca nu consider necesar, nu vad de ce ar trebui sa o consolez eu pentru faptele altora. firesc nu pot raspunde, ci trebuie sa imi folosesc empatia si imaginatia. altfel, cum poti vorbi despre o absenta ca despre o prezenta? e nefireasca situatia, deci e nefireasca si abordarea. dar, iarasi, avem definitii diferite despre firesc/normalitate. situatia noastra nu mi se pare "normala", ci doar "obisnuita", avand in vedere ca facem parte din procentul ala de 60% sau mai mult.

dealtfel, nici nu sunt de acord cu sintagma "mame singure", o mama nu e niciodata singura. nu prezenta barbatului o defineste. inteleg "femeie singura", dar nu "mama" singura. in schimb, inteleg al naibii de bine "copil singur"...

conchita spune:

eu nu exist cand este si tati cu noi. iar dupa ce pleaca, ea nu vrea ca eu sa exist. ma impinge, fuge de langa mine, chiar ma loveste. si se uita pe geam dupa tati. iar noi avem o situatie destul de neobisnuita, nici nu ai zice ca nu mai suntem impreuna, relatia aproape ca s-a schimbat doar in acte, nu in fapte. si tot e imposibil de multe ori. de aceea nu inteleg picturile in roz ale altora care spun ca e normal, e perfect, copilul e fericit oricum daca tu, parintele solo ii pui lumea la picioare. din lumea aia va lipsi oricand perechea, ca sa fie completa. nu am dispretuit niciodata rolul barbatului pe lume sau in familie si cred ca nimic nu mai e "normal" fara el. e doar o alta planeta...

conchita spune:

in mod sigur eu sunt de vina, voi recunoaste asta cand mi-o va spune, imi asum complet responsabilitatea alegerilor personale, vorba titlului.