Lumea in gri
Raspunsuri - Pagina 5
MissParker spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui conchita numai cand esti stapan pe adevar poti privi adevarurile altora cu respect |
Bine spus
Asa se explica impetuozitatea unora de a navali prin usa cu cizmele de noroi in casa ta, cu ranga in mana si cu pancarte ca esti "prost, iresponsabil, criminal, inconstient, ignorant, neinformat" daca ai acces la alt adevar decat ei... Daca ei ar fi siguri de adevar(ul lor), nu i-ar deranja catusi de putin sa existi si tu sub soare cu adevarul tau... 
qsar spune:
Sabina,
Acu' si tu! Stiu ca te ocupi de "limbajul universal"... dar chiar este universal valabil? Poti sa ajungi in egala masura si cu egala acuratete la orice urechiusa mai mult sau mai putin muzicala? Ca nu poti. Si presupunand ca, totusi, se poate: n-ai nici un control asupra scaritei, nicovalei si ciocanelului din urechiusa auditoriului, cu-atat mai putin asupra a ce-i dincolo de oscioarele astea... deci tu nu stii ce-aude ala, de fapt. Stii doar ce ai emis tu. Si-atat. Pentru asta avem nevoie de coduri.
Sa zicem ca vine-un neamt la mine si-mi zice nush'ce cuvant nemtesc din ala de treij'de litere cu multi "sch". Eu, nestiind o boaba nemteste, ce sa inteleg? N-am codul...
Pot reactiona intr-o mie de feluri, de la "Vai, domnu', sunteti dragut, merci..." la "Bai, neamtule! Eu ti-am vorbit frumos!" sau "Pai mergeti inainte, pana la semafor, si acolo faceti la dreapta pana vedeti o casa galbena pe colt, cu obloane, si dupa aia mai intrebati...". Este absurd.
qsar spune:
Iaca... eu am rezerve asupra faptului ca adevarurile individuale absolute care te fac, dragalita Doanme, mai intelept si mai rabdator cu adevarurile celorlalti. Asta nu mi se pare nici pe departe toleranta ci un soi de... aroganta prietenoasa. Fiecare cu-a ma-sii, dar ne respectam reciproc. Nu merge asa. Plus ca, indeobste, posesorii de adevaruri si de convingeri ferme n-au liniste si pace pana cand nu le fac publice. E natura umana, cred. Si cu cat sunt mai patrunsi de adevarurile lor, cu atat incearca sa le impuna celorlalti si le apara mai vartos.
Sincer, eu prefer dilema in locul concluziei. Am mai spus-o de j'de ori: ma intriga (neplacut) oamenii care au numai convingeri. Aaaa, fara s-o spun pe ocolite, parerea mea e ca numai prostii au doar convingeri. Restul, mai avem (:D) si dileme.
ladyJ spune:
| Citat: | ||
citat din mesajul lui conchita
:-)) mai bine o luam pe scurtatura: daca nimeni nu are dreptate absoluta si nu vrem sa acceptam ca are dreptate partial (perspectiva conteaza), rezulta ca nimeni nu are nici cea mai mica dreptate, inclusiv noi. caz in care, nu mai avem nimic de tolerat, ne-am pierdut obiectul muncii. de-aia zic, fara convingeri, nu exista toleranta. fara adevaruri personale, nu avem ce respecta la altii. relativismul asta e moartea sufletului si a ratiunii. alt exemplu? hm. unul controversat cu scantei sau unul mai blandut? :-)) pai cel dat de tine e perfect, ateii si religiosii. sa ne oprim doar la fanaticii din cele doua tabere, caci numai ei vor sa aplice metoda patul lui procust intregului univers. daca ateii ar renunta la absurditatea pretentiei de a explica toata complexitatea creatiei printr-o teorie marginita doar la capacitatea noastra de cunoastere si intelegere, imperfecta prin definitie, contradictorie cu alte aspecte ale vietii pe pamant; si daca fanaticii religiosi ar inceta sa mai vanture sabiile pe deasupra capetelor celor care nu le impartasesc convingerile -> am avea toti de castigat. exista mai multe metode de cunoastere, daca nu ni le-am dispretui reciproc, ar fi ideal... |
Asta este cheia! daca eu accept ca exista cea mai mica posibilitate ca dreptatea mea sa nu fie absoluta, atunci poate, macar cu o ureche, pot asculta si gandi dreptatea lui Vasile (individuala)
care poate corelata cu a mea duce la un adevar mai general.Dar daca eu, vorba semnaturii ´´m-am plictisit sa gandesc´´ e clar ca anulez orice alta dreptate si numai pe a mea o bat in cuie. Deci, sunt infipta, si nici nu accept relativismul.
Relativismul cred ca e bun tocmai din acest motiv: macar asa, 1% sa consider ca adevarul meu este relativ. Ca poate nu e cel mai cel.
Daca tu imi vorbesti mie despre spiritualitate, iar eu nu am niciun adevar personal despre asta, atunci nu inseamna ca sunt vai de capul meu, intoleranta sau cu ochelari de cal. Inseamna doar ca iti pot asculta adevarul, si pot gandi la ceea ce spui tu. Eu nu am in acest caz un adevar de aparat, ceea ce ma face toleranta, mai mult decat as fi avand un adevar personal in aceasta directie.
Si revin la parerea expusa anterior, omul e cu atat mai tolerant cu parerea altuia, cat timp nu are un adevar propriu de ´´pazit´´.Asta pe locul 1.
Pe locul doi, vin tolerantii care, in ciuda adevarului individual pe care-l au, consimt ca macar o particica poate fi relativa si accepta sa fie toleranti cat de cat cu adevarul altuia.
Pe locul 3 sunt cei deloc toleranti, care considera ca adevarul lor e totalmente absolut
si se simt amenintati de adevarurile altora, drept pt care sar la atac cu ochelarii de cal.Mi se pare normal ca noi, imperfecti prin definitie sa bajbaim printre adevaruri. Invatam sa evoluam, si ma refer la om in general, pentru ca evolutia se face prin generatii.De aceia se schimba nuantele si culorile pe care le vedem, caci gandim, toleram(la un moment dat) acceptam, cautam...
Sunt multe aspecte si ´´capitole´ale vietii in care eu nu am un adevar. Astfel ca, culmea, respect alte adevaruri fie ele diametral opuse, le trec prin filtrul gandirii si vad spre ce adevar ma indrept, de care parte a baricadei ma pun.(ma folosesc asadar de perceptii, dorinte, impacarea cu mine insami, etc)
Deci sunt destule nuante de gri in viata mea, adica relativitate
Dar asta nu imi umbreste galbenul, rosul sau verdele, clar definite plus nuantele aferente
ladyJ spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui qsar Iaca... eu am rezerve asupra faptului ca adevarurile individuale absolute care te fac, dragalita Doanme, mai intelept si mai rabdator cu adevarurile celorlalti. Asta nu mi se pare nici pe departe toleranta ci un soi de... aroganta prietenoasa. Fiecare cu-a ma-sii, dar ne respectam reciproc. Nu merge asa. Plus ca, indeobste, posesorii de adevaruri si de convingeri ferme n-au liniste si pace pana cand nu le fac publice. E natura umana, cred. Si cu cat sunt mai patrunsi de adevarurile lor, cu atat incearca sa le impuna celorlalti si le apara mai vartos. Sincer, eu prefer dilema in locul concluziei. Am mai spus-o de j'de ori: ma intriga (neplacut) oamenii care au numai convingeri. Aaaa, fara s-o spun pe ocolite, parerea mea e ca numai prostii au doar convingeri. Restul, mai avem (:D) si dileme. Honi soit qui mal y pense... |
Poti fi convinsa de asta(uite ce sigura sunt)
Consider ca ai rezumat foarte corect.
Cine detine un adevar individual si-l considera absolut este extrem de putin tolerant cu alte adevaruri.
Eu sunt sigura ca sotul meu e the best man . Vecina mea zice ca nu e. Pai ii dau in cap!
Sunt total intoleranta cu adevarul ei deci...
(exemplu e foartat, simplu, care are la baza sentimentele dar cred ca intelegi ce vreau sa spun)
Mie personal nu imi plac oamenii extrem de siguri pe adevarul lor, care nu lasa loc macar de o mica indoiala.Sunt limitati, sunt plini de concluzii.Dar oare e vina lor? Asta e stofa umana...toti facem asta la un moment dat.
Mie imi plac cei care pun intrebari(isi pun intrebari)
qsar spune:
Mai m-am gandit :D
La nivel individual, traim intr-un mix de absolut si relativ. Si-ar fi simplu dac-ar fi doar atat. Insa, nu este. In maglavaisu' nostru intim mai intra, clar, si alte ingrediente despre care nu s-a discutat aproape deloc. Cum ar fi prezumtia cu valoare de adevar.
Hai sa merg intr-un exemplu extrem: eu nu sunt in stare sa ucid un om. Adevar absolut? Poate mai corect ar fi sa zic eu n-as fi in stare sa..... Deci prezumtie. Si, cu toate astea, nu imi doresc sa ajung vreodata in postura de a afla adevarul. Pentru ca, sincer, nu stiu de ce-as fi in stare... si nici nu vreau sa stiu. Adica dilema. Pe care-o prefer unui adevar.
ladyJ spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui qsar Mai m-am gandit :D La nivel individual, traim intr-un mix de absolut si relativ. Si-ar fi simplu dac-ar fi doar atat. Insa, nu este. In maglavaisu' nostru intim mai intra, clar, si alte ingrediente despre care nu s-a discutat aproape deloc. Cum ar fi prezumtia cu valoare de adevar. Hai sa merg intr-un exemplu extrem: eu nu sunt in stare sa ucid un om. Adevar absolut? Poate mai corect ar fi sa zic eu n-as fi in stare sa..... Deci prezumtie. Si, cu toate astea, nu imi doresc sa ajung vreodata in postura de a afla adevarul. Pentru ca, sincer, nu stiu de ce-as fi in stare... si nici nu vreau sa stiu. Adica dilema. Pe care-o prefer unui adevar. Honi soit qui mal y pense... |
Legat de exemplul tau- uite de ce nu e ok sa dai sfaturi altuia si sa spui ´´in locul tau as face asa´´.
Eu una nu prea am incredere in reactiile mele. O fi bine? O fi rau? Prezumtii am cu duiumul, de care ma pot lipsi sincera sa fiu, ca de multe ori mi s-a intamplat.
Situatia expusa de tine este un exemplu extrem de rasturnare al unui adevar pe care tu esti convinsa ca-l slujesti si ca e absolut:
´´eu niciodata nu as...´´
La o adica, pana si cele mai mari principii ale omului se pot duce pe apa sambetei, daca situatia si imprejurarile sunt extreme. nu?
Atunci putem spune oare ca, orice adevar individual pe care-l avem este real doar in anumite situatii, line si cunoscute noua?
Andries spune:
Sunt anumite domenii (profesionale si nu numai) in care este bine ca verdele sa ramana verde, galbenul sa fie galben nicidecum galben cenusiu si tot asa. Cat as fi de toleranta la nuantele de gri ale lumii inconjuratoare, simt nevoia unei reglementari absolute fara de care societatea umana nu ar putea functiona. Cat de departe sa mergem cu reglementarea poate fi dezbatut la infinit, dar fara ea am fi alta specie nicidecum homo sapiens.
Andries
qsar spune:
Cam asa ceva... Cred :D.
Revenind la griurile Conchitei. Albul pus langa negru este orbitor. Negrul pus langa alb este coplesitor. Exemplul cel mai banal (as zice chiar trivial): Moda. Al de-a spus ca in moda cea mai dificila combinatie este alb/negru (taica Dior, saracu) stia el ce stia... cu toate astea, 99,99% dintre oameni cred ca nimic pe lume nu-i mai simplu decat o tinuta alb/negru (sau negru/alb, depinde). Eeei, in schimb, daca bagam si griurile in povestea asta... Albul pus langa gris este mai dulce si mai luminos, negrul este mai cald si mai profund, mai rafinat. Lucrurile capata alte dimensiuni. Si-atunci, de ce se teme toata lumea de griuri? De ce-s respinse si puse la colt? Pentru ca griurile, singure, n-au frate nici un haz. Ele trebuie sa se sprijine pe ceva absolut (sau sa sprijine ceva absolut) altfel nu inseamna nimic.
Asa si cu relativismul. Relativismul intre nimic si nimic este... nimic. Zero barat. Nul. In schimb, relativismul intre ceva si ceva este cate-o particica din fiecare ceva si inca un ceva in plus.
Iar apropos de "dimensiunea sociala". Sunt o persoana foarte retrasa (in viata reala, adica). Dar imi place sa urmaresc oamenii interactionand intre ei. Dar prefer sa asist la disputa in contradictoriu a doi destepti decat la taclaua in deplin acord a unor imbecili. Mai nasol este cand imbecilii discuta in contradictoriu. Insa cel mai mult imi place sa urmaresc desteptii cand stau la taclale.
tata lu Toma spune:
"Pentru ca griurile, singure, n-au frate nici un haz. Ele trebuie sa se sprijine pe ceva absolut (sau sa sprijine ceva absolut) altfel nu inseamna nimic."
ete d-aia-mi place mie de tine, mama Q !
Fara alb si negru, griu' e cumplit de tern, bleah.
tot io,
v
ps.Ca sa nu mai zic de "menajatroa"