depresie? somatizare?
depresie? somatizare? | Autor: pisigri
deschid un nou topic care are ca punct de plecare stagiul meu din franta....
cit am stat acolo, am fost intr-un stress permanent. intii " ce pot sa fac sa ma intorc mai repede acasa", apoi " daca ma imbolnavesc??" apoi o jena persistenta in git care nu a cedat la antibiotic...
ca sa va faceti o idee mai clara, singura mea evadare era computerul, stateam ore in sir pe messenger cu sotul, de care mi-a fost cel mai dor...ma simteam pierduta, disperata....si cosmarul asta a durat doua luni. fara computer si internet eram un om....mort.
am venit acasa, am inceput sa ma " caut" pe la medici pentru jena in git. dupa ceva tatonari am ajuns la un medic orl despre care nu am auzit decit de bine, recomandat cu caldura de toate cunostintele care lucreaza in domeniul sanitar. am inceput sa fac diverse analize, examene clinice...deocamdata se pare ca nu am nimic care sa justifice simptomele. care de altfel s-au si schimbat...
jena in git s-a transformat intr-o nevralgie usoara a fetei, pe partea stinga. aceeasi parte pe care, acum 8 ani, ca urmare a unei otite netratate, am facut o semipareza faciala.
am "junghiuri" in piept care au fost diagnosticate de medicul de familie ca fiind nevralgii intercostale; am tinut-o pe a mea si am fost sa imi fac un EKG care a iesit normal.
acum aproape o saptamina, am avut o senzatie de amorteala a corpului (mina si picior mai exact) pe partea dreapta. m-am culcat devreme, m-am trezit dupa citeva ore, senzatia disapruse, pina dimineata a disparut de tot si nu a mai aparut.
apoi m-a lovit nevralgia asta faciala. urechile sint perfecte, nasul si gitul la fel. am repetat un exsudat faringian (initial imi iesise un streptococ betahemolitic, dar la un laborator la care se diagnosticheaza cam des streptococul asta), am rezultatul poimiine; dar gitul nu ma mai jeneaza. am facut radiografie la articulatia temporo-mandibulara, a iesit perfecta, urechea "pneumatizata" corespunzator.
am fost la stomatolog azi, la cererea orl-istului; nu am carii, am facut o radiografie pe care eu mi-am vazut o masea de minte care nu a iesit inca...miine ma duc inapoi cu radiografia sa imi confirme si stomatologul, dar ....fiind medic veterinar am vazut ceva radiografii, si mi-am numarat dintii de 100 de ori...in poza este unul pe care in gura nu il am.
intre timp, starile de panica continua; majoritatea nu mai sint la fel de acute ca cele pe care le-am facut in franta, dar sint oricum neplacute. nu am pofta de mincare, nu am chef de nimic. azi, dupa o zi de jena la ureche, am senzatia ca imi amorteste mina stinga.
starile de panica sint mai dese si mai intense daca ramin singura acasa (sotul de servici dupa-masa), sau daca plecam din iasi. pe de alta parte, aproape de fiecare data cind am plecat in iasi, dupa panica si disperarea de pe drum, am reusit sa ma relaxez; dupa o noapte petrecuta la cort, a doua zi eram ca noua, si asta tinea in general pina ma urcam in masina sa pornesc spre casa. dar NU AM CHEF sa plecam nicaieri, nici la munte, nici la pescuit...
in aceste conditii....stau si ma intreb daca nu cumva sufar de...depresie. daca nu cumva somatizez toate aceste dureri. daca nu cumva e ceva in neregula cu mine la nivel psihic. daca nu cumva stresul de doua luni isi spune cuvintul la modul asta.
pe de alta parte, nu mai fac fata fizic si emotional la avalansa asta de...ingrijorari. sint mereu obosita, e un cerc vicios din care nu pot sa ies. degeaba imi spun ca sint ok, ca sint acasa, ca nu se poate sa se insele un medic bun intr-un mod atit de grosolan. ca analizele nu mint. ma gindesc daca nu cumva la nivel psihologic, am suferit o trauma care isi spune cuvintul acum.
nu stiu incotro sa o mai pornesc. mai sint si medici pe aici, si psihologi; ascult cu drag orice pareri. nu mai fac fata singura, imi descopar tot felul de simptome care privite per ansamblu...nu conduc catre nici un rezultat. medicul de familie, cu care sintem prieteni, si care imi stie toate simptomele astea, a a juns sa ma intebe daca nu vreau sa imi prescrie niste anxiolitice usoare....nu vreau, ca nu am incredere in " pastilele de cap" si sint de parere ca nu ar trebui prescrise si luate cu atita usurinta.
ajutati-ma va rog....stiu ca exista oameni pe lumea asta cu probleme grave, care se lupta cu moartea...dar gindurile astea nu ma fac sa trec mai usor peste preocuparea fata de propria persoana, ci din contra, imi induc o stare de panica legata de faptul ca....toti murim o data si o data.
nu mi-a fost niciodata teama de moarte, nici ca...eventualitate apropiata sa zicem, nici ca ...ceva de care nu putem scapa. acum, faptul ca toti murim la un moment dat ma face sa ma intreb de ce m-am nascut. iar acest gind atrage dupa sine teama de...nimicul de dupa. ma apuca toate alea cind ma gindesc ca nu am rezistat in franta doua luni, stiind ca sotul e bine acasa, dar la un moment dat as putea fi pusa in situatia de a trebui sa imi continui viata fara el....
poate ca sa fiu mai clara...starile de disperare, de...sint mica si pierduta si neajutorata pe care le-am trait in franta au fost la fel ca cele pe care mi le mintesc de la gradinita, unde m-am obisnuit extrem de greu si cu o singura educatoare. daca aia lipsea, eram...pierduta. exact la fel am trait si in franta, cu diferenta ca a durat nonstop, 2 luni.
aceleasi ...disperari le-am mai experimentat de atunci, de fiecare data in legatura cu...ideea de abandon daca vreti. cind cei mai buni prieteni s-au mutat din iasi in alt oras pentru un job, cind am inceput sa merg la scoala (nou si strain, dar m-am adaptat destul de repede la clasa 1), cind m-am mutat la liceu (nu cunoasteam pe nimeni, stilul de predare era altul, mi se parea ca nu voi face fata niciodata, ajunsesem sa merg cu mama la servici dimineata la 6 jumate, sa stau cu ea pina la 8 fara ceva cind plecam la liceu care era aproape de jobul ei, asa ma simteam mai...in siguranta).
am plins in franta cit am plins in toata viata cred. acum nu mai pot sa pling. uneori as vrea sa fac asta, ca descarcare....si eram destul de plingacioasa de felul meu. dar de o luna de ind m-am intors, nu am mai varsat nici o lacrima...
help....
if you can't say something nice, then don't say it at all
Raspunsuri
Clover spune:
Tot ce spui tu pare logic, dar intrebarea mea este cum erai inainte sa pleci in Franta, daca ai vrut sa pleci si ce nu ti-a placut cel mai mult acolo.
M-a uimit comparatia ta cu abandonul pe care l-ai simtit cand ai mers la gradinita si ca mai ai amintiri din perioada aceea. Eu zic dupa ce ai mers la atatia doctori mergi si la un pshiholog care are experienta cu stari de anxietate. Se trateaza destul de usor si rapid fata de probleme mai greu de tratat(ca depresia).
Ai avut decese recente in familia apropiata? Ce iti provoaca starile?
If all else fails, look cute.
Morgano spune:
Pisigri, fa-ti urgent programare la un psiholog bun, suferi de atacuri de panica, nu le lasa sa te invinga, se pot stapani, e greu cu ele dar le poti invinge. Am trecut prin asta si acum daca le mai fac nu imi dau decat senzatii nasoale, eventual.
Ripley, mami de Ana Ecaterina (10.11.2005) si Iris Maria (10.10.2007)
pisigri spune:
nu am avut decese sau probleme majore in familie in ultimul timp; totul a pornit de la plecarea in franta...
nu pot sa spun ca nu am vrut sa plec in franta....dar nici ca as fi vrut. stiam deja ca imi va fi extrem de greu acolo, pentru ca am mai avut o...experienta cu plecat in strainatate. aveam 18 ani, prietenul meu era student plecat in grecia cu o bursa de studiu pe care a prelungit-o, si m-a invitat si pe mine acolo pt o luna. a doua zi dupa ce am ajuns acolo imi schimbam deja biletul de avion sa ma intorc mai repede, iar cele 10 zile pe care a trebuit totusi sa le petrec acolo au fost foarte chinuitoare.
nu am plecat cu vreo...teama anume: ca ma paraseste sotul, ca ma maninca francezii etc. dar de cind am ajuns am avut aceleasi senzatii de disperare, si nu am reusit deloc sa ma mobilizez sa trec peste ele. asa ca inclin sa cred ca m-am..."dereglat" cit m-am chinuit acolo...
mi-am facut un fel de programare la o prietena a unei prietene, rezident psiholog... va fi mai mult o intilnire...amicala, eu nu o cunosc inca.o sa vedem ce spune si ea...
oricum, sint foarte reticenta fata de ideea de "pastile de cap". as prefera mai degraba sa...rezolvam altfel. nu ma pricep la tehnici si metode "pisicologice" dar....oi vedea.
oricum....recunosc cu mina pe inima ca nu mai fac fata...
if you can't say something nice, then don't say it at all
XIO spune:
Cu tiroida cum stai?
"Mult mai grava ar fi etichetarea nedreapta a unei persoane pe care nu o cunosc deloc "
http://www.youtube.com/watch?v=GewaLNZ1100
http://www.flickr.com/photos/13005458@N00/
Delidana spune:
Din povestea ta am tras citeva concluzii:
- reactionezi negativ la schimbari majore; te adaptezi greu sau chiar deloc
- te montezi dinainte (ex. plecarea in Franta o raportezi la ce ti s-a intimplat in Grecia, in loc sa mergi acolo cu mintea libera de tot felul de prejudecati si pur si simplu sa vezi ce iese). De ce ti s-a parut vizita in Grecia asa de greu de suportat? Au fost de vina conditiile sau dorul de casa sau ce?
-inca te mai agati de experientele negative pe care le-ai trait, in loc sa le pui la capitolul "trecut" si sa mergi mai departe.
Ce s-a intimplat de fapt in Franta? Daca "stiai" ca iti va fi asa greu de ce ai acceptat sa mergi?
Parerea mea e ca tu ai plecat acolo cu niste idei fixe din care n-ai incercat sa iesi. Ai zis ca o sa-ti fie foarte greu si probabil fara sa vrei ai creeat conditiile negative care te-au facut sa gindesti asa si in continuare.
E greu sa fii departe de cei dragi dar totusi ai stat 2 luni si stiai ca te intorci inapoi deci nu era sfirsitul lumii.
Ai nevoie sa vorbesti cu cineva si sa incerci sa ajungi la radacina problemei tale. Un psiholog poate fi o idee buna. Faptul ca refuzi pastilele ma face sa cred ca stii ca e o situatie din care poti sa iesi si n-ai nevoie decit de incurajare.
www.wrongspelling.com/turkey/" target="_blank">Istanbul * www.squarethoughts.com/" target="_blank">Fotografie
I saw something in your eyes and I wanted it for myself - Dave Gahan
flower-power spune:
Pisigri,cum esti?Ti-ai mai revenit?
The most beautiful thing in life is LIFE itself
Mara mami de
Tibi-Mares
Daria_Ioana spune:
Pisigri,
eu te inteleg perfect...si eu ma simt asa cand pleaca sotul in strainate si trebuie sa stau singura cate 3-4 luni.
Mi-e frica de tot...in capul meu am numai temeri...dintre care unele sunt groaznice...
Dar incerc sa trec singura peste ele...sa inteleg ca mai e si maine o zi...si sa ma rog mult la Dumnezeu.
Randurile pe care le-ai scris tu cu messengerul sunt parca scris de mine.
Nimeni nu ma intelege de ce stau de vorba cu el pe messenger asa mult pe zi...ce oare avem sa ne zicem ?!
Si am si 2 copii...dar eu ma simt tot ca la 18 ani ...in ale dragostei...tot asa sufar cand pleaca de langa mine...de parca as fi o pustoaica ...
Si mie mi-e frica cand e el plecat...cat timp e in avion si zboara...cand trec mai multe ore si nu ma suna...ma gandesc sa nu pateasca ceva...ca stiu ca eu nu pot ajunge acolo la el nici daca moare...si brusc incepe sa imi fie si mie frica de moarte..de tot...
Mereu ma simt ca pe marginea unei prapastii...eu sunt sus ...si jos e depresia...doar un pas gresit ...un centimetru mai in fata si caaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaad .....
Asa ca mereu incerc sa nu cad acolo....sa fiu vesela...sa ma uit numai la filme vesela...sa ascult muzica vesela...sa citesc numai ceva vesel...sa nu ma uit la stiri cu accidente...
Bineinteles ca nu imi iese mereu.
Mi-e frica sa conduc dupa ce el pleaca...mai ales ca am si copii mici in masina cu mine...mai ales ca acu 2 saptamani am vazut in fata mea un accident....grav...o masina care a izbit 2 fete pe trecerea de pietoni...
Dar viata nu poate fi traita cu frica...ce viata e aia cu frica mereu in san?
Si incep sa conduc ...sa fac piata singura...sa ma lupt cu mine...cu temerile mele...sa fiu optimista...sa infrunt viata...sa am incredere ca Dumenzeu stie cel mai bine ce e bun pentru noi.
Si eu am vise aiurea noaptea cand el pleaca....adica se intorc in trecut si ma simt ca atunci cand eram adolescenta si ma desparteam de prieten...in vise sufar asa tare....simt ca a fost cineva asa drag in viata mea...si nu mi-l pot imagina...nu mi-l pot aminti...si vreau sa dau din nou peste el ...dar nu mai am numarul lui..nu mai am adresa lui.
Stiu ca e greu...dar numai noi putem trece peste frica...peste teama....numai noi putem face sa privim lucrurile cu curaj....
sa ne bucuram de tot ce e frumos...si sa ne rugam...sa ne rugam la Dumnezeu ca totul va fi bine .
Daria_Ioana spune:
nu te-as sfatui sa apelezi la medicamente in nici un caz...ele doar amelioreaza...dar nu trateaza adevarata teama care e in capul tau.
numai tu te poti vindeca in timp....cu credinta ca nu e totul in zadar...ca totul are un sens...
Copii ajuta mult sa dea un sens vietiii....poate e momentul sa aveti copii...cine stie?!
coltofeanu spune:
Pisigri, Xio are dreptate..... Te-ai gandit la tiroida ? Mama mea avea toate simptomele pe care le-ai descris tu. Chiar se trezea noaptea speriata si avea senzatia ca nu mai are aer. Era panicata, nimic nu-i convenea... inr-un cuvant avea o stare psihica foarte proasta. Dupa ce a mers la medic, a facut si operatia ( nu a extirpat toata glanda) ia in continuare medicamente si totul este OK. A disparut acea stare " proasta" .
Val_ spune:
Daca dupa investigatii serioase nu se gaseste nici o cauza organica a simptomelor atunci poate ar trebui sa iei in considerare o somatizare generata de anxietate (si poate si o depresie aferenta).
Si eu am avut, in decursul timpului, simptome variate, inclusiv de nod in gat, uneori atunci cand eram foarte anxioasa nu puteam sa inghit nici apa. La mine diagnosticul a fost anxietate si atacuri de panica.
Un terapeut te-ar putea ajuta. Unul bun, desigur. Antidepresive, anxiolitice etc. te sfatuies sa iei doar daca nu exista alta alternativa.