Cum cladim increderea in sine a copiilor nostri?
Cum cladim increderea in sine a copiilor nostri? | Autor: ralucutza77
Am o fetita de 3 ani si 4 luni. Incep tot mai des sa imi pun intrebari legate de modul in care as putea sa imi ajut copilul sa aiba incredere in el. Adica, as vrea ca fata mea, cand va mai creste, sa fie constienta ca e frumoasa, desteapta, ca poate obtine ce vrea daca munceste (ma rog, asta e mai discutabila), intr-un cuvant sa aiba incredere in ea. Eu am o gramada de complexe. Am avut-o ca exemplu pe mama, care la randul ei e foarte complexata. De la mama nu am auzit decat ca ea nu e buna de nimic, ca nu are noroc...etc. Nu stiu exact care e mecanismul, ce s-a intamplat si pe unde s-a gresit, am si fost crescuta de bunici si mi-a venit ceva mai greu intotdeauna sa comunic cu cei din jur, am mai avut parte de niste esecuri pe ici pe colo si am ajuns sa am si eu o parere foarte proasta despre mine. Nu as vrea ca si fata mea sa pateasca la fel, nu as vrea sa repet greselile mamei mele. Cum ajutam copiii sa isi cladeasca increderea in sine? Ce trebuie sa facem, ce nu trebuie sa facem?Poze:
http://community.webshots.com/album/562040587rahoEU?start=0
http://picasaweb.google.com/grigore.raluca/Miruna
Raspunsuri
szivarvany spune:
Fi`mea are 3,7 ani (sa ne traiasca fetili`).
In primul rand, ii spun de cate ori prind ocazia, momentul, ca o iubesc foarte mult, ca pentru mine ea este cea mai importanta, ca sunt alaturi de ea orice ar fi, ca pentru mine ea este cea mai frumoasa si isteata, asa cum fiecare copil in parte pentru mama lui.
De fiecare data cand face un lucru bun o apreciez, ii spun cat de frumos a facut un desen, sau a aranjat lucrurile, cat de frumos a cantat, lucruri care o fac sa se simta apreciata, importanta si i zambesc si ochii de bucurie.
Eu am crescut cu iubirea neconditionata alor mei, convinsa ca daca vreau ceva cu adevarat, trebuie sa lupt sa obtin acel ceva, chiar daca imi ia 1 minut, 1 luna sau un an. Nu eram frumusete rara, dar la un moment dat, stiam de la Mama mea ca sunt deosebita si asta m a ajutat de fiecare data sa trec peste esecuri, dezamagiri :-)
Si intotdeauna am vazut partea plina a paharului, cum ii vedeam pe ai mei ca luau viata, cu greutati, dar capabili sa se bucure, sa spere.
Daria & 
GIULIA(2004 08 16) arta la 3,4 ani Alba ca Zapada
Ana68 spune:
E clar ca exemplul personal e unul din factorii de a oferi incredere copilului si ma gandesc ca aici ar trebuie sa ai o alta atitudine vis-a-vis de tine si felul tau e a fi.Stiu ca e greu sa te schimbi,dar iti garantez ca nu este imposibil.Eu am reusit asta la o varsta la care poti spune ca deja ai o personalitate conturata si de neschimbat...
mamagiuliei zice foarte bine ce zice....faptul ca ii arati unui copil cat este de important pentru tine ca parinte si ca il incurajezi si il lauzi in tot ceea ce face...e un lucru care ii confera incredere.Exemplu:baiatul meu avea o anume teama de concursuri,ii era frica de esec,de ce vom spune noi daca nu ia o nota mare,ce vor spune colegii si asa mai departe....il chinui asta si il fura din concentrarea lui vis-a-vis de scoala.Si am tot discutat cu el,nu stiam foarte bine ce-l framanta,fiind timid in felul lui,nu-si dadea drumul la gura,ca sa spun asa,sa spuna verde-n fata ce-l doare.Si incet-incet am realizat unde este buba.Am discutat foarte deschis cu el referitor la subiect,i-am oferit opinia mea directa si clara fata de aceste concursuri,ba mai mult...s-a lovit si de sistemul de spaguit romanesc...si a inteles cam cum sta treaba cu emotiile si gandurile lui.S-a linistit acum si ma bucur imens de mult...il vad luminat la chip,nu mai sta incordat si in plus merge,cum s-ar spune,fluierand la consursuri.I-am aratat si a vazut adevarata lui valoare,ce inseamna sa muncesti pentru altul si ce inseamna sa muncesti pentru sine.
Increderea copilului trebuie sa vina si din incredere pe care i-o acorzi atunci cand greseste.O discutie pe tema greselii si nu o cearta,poate aduce surpriza placuta intr-un suflet de copil.Daca ii spui sa faca ceva si reuseste doar pe jumatate sa faca acel lucru,te enervezi ca nu face cum ii spui si mai si strica si vi si urli la el,si mai grav,il atingi...isi pierde increderea in sine.A gresit?Nu-i nimic...arata-i din nou si luati-o de la capat mereu,cu ingaduinta si seriozitate,pana va intelege despre ce-i vorba.
A spart un pahar?da-l incolo....nu-i un capat de lume.Ii explici ce se poate intampla,adica cioburi si rani.A pierdut banii din buzunar...nu-i nimic,considera ca i-ai pierdut tu sau i-ai dat de pomana si explica-i ca piererea acelor bani poate insemna painea cinei din acea zi,de exemplu....si tot asa.
Increderea in sine se cladeste extrem de greu si se naruie extrem de usor.Incearca sa lucrezi si cu tine si cu micuta....ai sa vezi ce bine va veti simti amandoua.Sa fiti iubite si sanatoase!
Ana-Maria,mami deAlex&Luana
monixy spune:
-nu ameninta ca o parasesti , cat de nervoasa ai fi
-nu-i conditiona comportamentul
-petreceti cat mai mult timp impreuna in activitati in care tu sa fii "co-pilotul"
-renunta la complexele tale ,nu face comparatii in defavoarea ta si arata-i partea insorita a vietii
-nu ii cenzura moral emotiile negative normale in diferite situatii frustrante pt un copil -cenzura da nastere la o vinovatie si anxietate excesiva
-nu o corecta demonstrativ in public
-invita copii de aceeasi varsta ,acasa sau in parc, ai caror parinti ii cunosti , pt a se juca si socializa , serbeaza-i ziua de nastere cu copiii de care-i place
-dezvolta-i interesul pt cat mai multe domenii , astfel poti descoperi ce inclinatii si talente are si pe acelea (nu ale tale) sa le incurajezi
sa iti traiasca fetita si sa fiti fericite !
alra spune:
Mie parintii mi-au bagat de mica in cap (imi tot repetau) ca sunt cea mai frumoasa, cea mai desteapta, ca eu nu am cum sa iau note sub 9, ca pot foarte mult, etc.
Sincer si acuma undeva adanc la fel cred: am toate resursele sa reusesc orice imi propun. Parintii mei erau insa prea perfectionisti cu mine, dar nu pot sa ma plang stiu sa ma descurc.
Singurul lucru negativ la un om perfectionist si care le-face-pe-toate este ca primeste mai greu empatie sau ajutor din partea celorlalti. Cred ca subconstient simpatizam mai degraba de persoanele sensibile si care au nevoie de ajutor.
Eu daca am o problema sau sunt suparata nu ma crede nimeni 
Vacanta cu Laura in Romania
GGina spune:
quote:
Originally posted by monixy
-nu ameninta ca o parasesti , cat de nervoasa ai fi
-nu-i conditiona comportamentul
-petreceti cat mai mult timp impreuna in activitati in care tu sa fii "co-pilotul"
-renunta la complexele tale ,nu face comparatii in defavoarea ta si arata-i partea insorita a vietii
-nu ii cenzura moral emotiile negative normale in diferite situatii frustrante pt un copil -cenzura da nastere la o vinovatie si anxietate excesiva
-nu o corecta demonstrativ in public
-invita copii de aceeasi varsta ,acasa sau in parc, ai caror parinti ii cunosti , pt a se juca si socializa , serbeaza-i ziua de nastere cu copiii de care-i place
-dezvolta-i interesul pt cat mai multe domenii , astfel poti descoperi ce inclinatii si talente are si pe acelea (nu ale tale) sa le incurajezi
sa iti traiasca fetita si sa fiti fericite !
De acord cu monixy.
Principesa spune:
O mama este "setata" asa incat sa ofere copilului ce are nevoie, cel putin la nivel intuitiv. In cazul in care mama nu a beneficiat de o parentare adecvata, aceasta intuitie se blocheaza. La fel se blocheaza si dezvoltarea unei imagini de sine si stime de sine pozitive.
In afara de ceea ce spunem sau facem cu copiii nostri, mai comunicam cu ei si la nivel inconstient. Daca nu suntem cu adevarat in acord cu mesajele pozitive, cu permisiunile si incurajarile pe care le transmitem, aceasta incongruenta va fi perceputa de copil.
Si dand si exemple, poti sa intelegi de ce aceasta intuitie este blocata la tine. Si ca probabil cel mai bine pentru fetita ta ar fi sa ajungi tu sa ai o imagine de sine buna si un acord interior cat mai mare.
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
daniela_b spune:
quote:
Initial creeata de ralucutza77
Cum ajutam copiii sa isi cladeasca increderea in sine? Ce trebuie sa facem, ce nu trebuie sa facem?
Poze:
http://community.webshots.com/album/562040587rahoEU?start=0
http://picasaweb.google.com/grigore.raluca/Miruna
Printre altele?
Sa facem, uneori chiar si ce nu credem ca trebuie sa facem si sa nu facem ce credem ca trebuie sa facem.
Exemplu
Mama mea m-a invatat ca nu trebuie sa fac "mizerie", sa nu mizgalesc peretii, sa nu imprastii diverse "ingrediente" prin bucatarie si sa nu tai cele mai dragute rochii ale ei, chiar daca sint vechi.
Tata m-a invatat sa nu vorbesc neintrebata si sa nu ripostez, sa ma controlez si sa accept orice spun adultii ca e bine.
Fara discutie (...), au fost bineintentionati.
Intimplator (sau nu), EXACT aceste sfaturi mi-au inabusit mare parte din personalitate si aproape totul din increderea mea in mine fiindca EU ar fi trebuit sa mizgalesc peretii, ar fi trebuit sa imprastii totul in bucatarie si sa tai toate rochiile mamei ( exagerez un pic, hai!), sa pun un milion de intrebari si sa contrazic pe toti cei carora eu nu le dadeam dreptate, fie ei si adulti... dar nu fiindca am fost obraznica ci fiindca am vrut ( si inca mai vreau) sa fiu artist, sa fac experimente, sa cunosc limitele mele si ale altora si sa cunosc astfel lumea. Era modul meu de-a intelege ce e cu mine si cu altii.
Mi s-a parut nedrept sa primesc aceeasi educatie cu cea pe care a primit-o mama si tatal meu, situatiile si mediul fiind diferite.
Asa ca, Raluca, incearca sa-ti "urmaresti" copilul si sa-l vezi cu ochii tai dar si cu ai altora.
Asculta-l/o, cauta dincolo de cuvintele si comportamentul lui/ei...si incearca sa nu corectezi prea mult, fa de asa maniera incit sa-i lasi loc sa vorbeasca/gindeasca/exprime totul fara sa-i fie teama ca ai putea intelege gresit sau interzice lucruri care tie nu-ti plac ( repetind un tipar comportamental invatat de la ai tai sau de la cei care te inconjoara) si pe care (bineinteles) nu le accepti, lucruri pe care copilul o sa le reprime sau ocoleasca fiindca intodeauna copilul vrea sa-i faca pe plac mamei, parintilor, fiindca o/ii iubeste.
Vezi tu...iubirea e cheia. In fiecare clipa un copil trebuie sa stie, sa fie sigur ca il iubesti indiferent de ce face, indiferent de cum e...
Asadar iubirea trebuie sa fie neconditionata.
Cind copilul primeste iubire neconditionata, el invata ca poate fi el insusi, ca poate face orice ( chiar si sa greseasca) fara ca sa piarda dragostea parintilor.
In concluzie ( si, sa-mi fie iertata postarea la subiect, eu nu sint inca parinte de copii), eu cred ca increderea in sine a unui copil are ca baza iubirea neconditionata a parintilor, transmisa catre copii nu prin rasfat ci prin emotie, legatura profunda cu acesta, dpdv emotional.
www.helpsonia.com
simali spune:
quote:
In afara de ceea ce spunem sau facem cu copiii nostri, mai comunicam cu ei si la nivel inconstient. Daca nu suntem cu adevarat in acord cu mesajele pozitive, cu permisiunile si incurajarile pe care le transmitem, aceasta incongruenta va fi perceputa de copil.
quote:
Asta mi se pare cel mai greu. Si sti de ce? Pentru ca indiferent cat de multa incredere am avea noi parintii in noi insine, nu avem cine stie ce incredere in copiii nostri.
Cand Gigel hotaraste ca se face chirurg pe creier, tu parintele care l-ai vazut cazand dupa buda sau uitandu-si ghiozadanul la scoala (va suna cunoscut "o sa-ti pierzi si capul intr-o buna zi"?) nu ai cum sa nu fi sagetat de un "cine ma, tu?". Si chiar daca tu spui "da, precis vei fi cel mai bun chirurg" copilul o sa simta ca ceva nu este tocmai in regula in mesajul tau.
Ca parinte sti prea multe despre copilul tau - asa iti inchipui. In realitate nu sti nimic. Din pacate nu ne vine sa credem ca nu stim nimic si ca intr-o zi copiii or sa ne surprinda. Poate pentru ca in adancul sufletului ne temem ca ar putea sa ne surprinda si neplacut?
Nu stiu. Si eu am problema asta - a claditului increderii in sine - cu copilul meu; am aplicat si inca o mai fac toate "punctele" subliniate si de Monixy. Rezultatele au fost slabe.
Am observat insa ca au mai multa incredere in ei exact copiii care stau mai putin cu parintii lor, copiii care bat mingea prin cartier, care interactioneaza in fel si chip cu alti copii. Eu cred ca noi, parintii iubitori, prin simpla noastra prezenta daunam. Copilul stie ca noi il iubim si-l credem cel mai cel dar cand iese din casa lumea nu mai are aceeasi atitudine. Si atunci el se gandeste ca noi batem campii.
Ceea ce mi-a intarit teoria a fost faptul ca cele mai mari progrese la capitolul respect de sine copilul meu le-a facut la Aikido, unde cand castiga diferite mici concursuri Sensei il lauda si ceilati copii aplauda. Uneori pierde, alte ori castiga. Dar laudele venited de la straini sunt mana cereasca pentru un copil care nu are incredere in fortele proprii. Crearea unor oportunitati de interactiune cu strainii (unele care sa fie in favoarea copilului) poate rezolva o mare parte din problema.
alice
Principesa spune:
Simali, am un prim feedback pentru mesajul tau. Acela ca ma surprinde generalizarea.
Cu siguranta ca sunt parinti care nu au incredere in copiii lor. Si nu cred ca un parinte care are incredere in sine poate sa nu aiba incredere in copil.
Daca un copil creste cu o imagine de sine pozitiva si ancorata in realitate, atunci nu isi va propune obiective nerezonabile.
Nu sunt de acord cu faptul generalizarea ca un parinte stie prea multe sau ca nu stie nimic despre propriul copil.
Incredere in sine au copiii care au trait intr-un mediu care a raspuns adecvat nevoilor lor. Si atunci mi se pare paradoxal sa spui ca mai multa incredere au copiii privati de prezenta, iubirea si protectia parintilor.
Parintii iubitori adecvati si prezenti nu au cum sa dauneze, ei sunt temelia imaginii de sine bune. Si un mediu adecvat nu genereaza un copil narcisic, care se crede cel mai cel si care va avea dificultati la contactul cu mediul exterior. Ci creeaza o imagine de sine realista ce permite un contact bun cu mediu.
Si da, daca in mediul familial nu exista suficiente resurse pentru copil, este o idee buna se la caute macar in alta parte.
Sper sa iti fie de folos aceste clarificari
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
simali spune:
Principesa, de ceva vreme citesc cam tot ce imi pica in mana in legatura cu subiectul pentru ca eu chiar am in curte "pisica moarta" si stiu ce spun toti specialistii. Exact ceea ce spui tu, ca in cladirea respectului de sine al copiilor familia are un rol foarte important etc.
Dar nu sunt de acord cu ei; cel putin nu in totalitate. Eu cred ca societatea are un rol mult mai important in chestia asta decat se recunoaste. Copiii stiu ca noi, cei din familie ii iubim si avem incredere in ei. Ei au insa nevoie de recunoasterea celor din afara pentru a se convinge ca sunt valorosi. Fara aceasta recunoastere copilul nu se va simti sigur de sine. Ia de exemplu un pusti de 8 ani despre care mama lui crede ca este cel mai frumos din lume; se duce la scoala si nu-l place fata pe care o place el - ba mai mult, copii-l striga "Puflete". Ce sanse crezi ca sunt ca pustiul sa se creada in continuare frumos? Nu crezi ca va spune "tu ma paci ca esti mama mea dar eu sunt mai urat decat vrei tu sa recunosti?".
Si am dat special exemplul cu frumusetea pentru ca aici de regula noi mamele nu avem sentimente multiple; ne uitam la odorul nostru - oricat de urat ar fi el in realitate - si ni se pare cel mai frumos copil din lume.
Legat de observatia mea cu copiii care petrec putin timp cu parintii dar paradoxal sunt mai increzatori. Acesti copii chiar exista, ii cunosc, interactioneaza Vlad cu ei uneori in curtea gradinitei - sunt de la un bloc invecinat cu gradinita lui - si de doi ani ne-am imprietenit intr-un fel. Parintii lor lucreaza pana tarziu, ei sunt cu cheia de gat in jurul blocului, murdari si jerpeliti, unsi cu toate alifiile, prind serpi si broaste, se catara in copaci, se bat, se scuipa, se injura. Si totusi as da orice sa pot imprumuta de la ei un singur lucru pe care sa-l dau copilului meu: increderea in sine care-i face curajosi, buni negociatori, directi, descuracareti.
Ce au ei si Vlad nu are? Au ... lipsa mamei care sa se invarta in jurul lor ca o closca.
Daca ai putea sa-mi desfiintezi ipoteza de mai sus ti-as fi deosebit de recunoscatoare; pentru ca vezi tu, sunt capabila de multe pentru copilul meu, dar sa-l lipsesc de prezenta mea... asta e chiar peste puterile mele.
alice