Femei care iubesc prea mult..

naiuta spune:

Salutari la toti!
I-mi trimite si mie cineva cartea?
Multumesc!
Adresa mea este:exeland@gmail.com

mamaluidavid spune:

Si eu am fost abuzata si am avut parinti putin anormali dar nu ii urasc si nu ii judec.
Abuzul fizic si psihic a fost din partea surorii care toata copilaria m-a batut si pedepsit crunt,as putea scrie un roman horror.Mama nu a facut nimic sa opreasca aceste abuzuri desi stia foarte bine.
Mama ... nu m-a batut insa nu mi-a fost niciodata aproape desi eu am incercat de nenumarate ori sa fim "prietene",lovitura de gratie a venit in clasa a-4-a ,primul meu "crush" am vrut sa il impartasesc cu ea. La vestea :mama sa stii ca a inceput sa imi placa de X ,ea raspunde :si eu care credeam ca a inceput sa iti placa matematica Am intrat in pamant si nu am mai deschis gura vreodata.
Tata... un alcoolist,ma cara cu el peste tot, aveam vreo 5-6 ani cand veat fiind m-a luat in carca pe niste scari,a cazut cu mine si mi-a spart buza rau de tot, m-a dus acasa plina de sange iar scuza lui a fost "doar n-am omorat-o" De atunci nu a mai pus piciorul in casa,macar atat lucru bun a facut mama.

Pentru tata nu nutresc nici un fel de sentiment,nici de iubire,nici ura,poate doar mila pentru ce a ajuns,de aceea l-am si cules de pe strada si i-am oferit un adapost si sansa unui nou inceput.

Pe mama si sora mea le iubesc din toata fiinta si le-am uitat/iertat abuzurile si nu as putea sa judec vreodata,cu ce m-am ales din copilaria mea este grija sa nu se repete istoria iar copiii mei sa aibe cea mai frumoasa copilarie posibila.


Stefania,Patricia si David

MissParker spune:

Fetelor, parca pe topicul asta era vorba despre consecintele abuzului parintesc (sub orice forma a avut el loc) asupra relatiilor de la maturitate, modul cum vechile tipare de comportament si gandire invatate si asimilate de la parinti si-au pus amprenta asupra relatiilor actuale cu barbatii si mai ales ce se poate invata/schimba din clipa cand identificam legatura evidenta intre trecut si prezent.

Felicia 24+ mami under construction pentru - David

Poze cu noi si vacantele noastre

IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

capoianuiula spune:

...Draga DAHRIANA....am citit comentariile tale conscernant cartea lui MISS PARKER...aici am citit o carte asemanatoare care se intituleaza..CES FEMMES QUI AIMENT TOP...adica femeile care iubesc prea mult...am apreciat enorm autorul care este unul din cei mai renumiti psychiatre din Belgia , as dori enorm sa mio pot procura dar nu stiu cum..ajutama te rog...adresa mea mail aste: iuliacapoianu@hotmail.com , ati multumesc mult ...noapte buna;

Criss75 spune:

Probabil ar trebui scrisa si o carte intitulata "Femei care iubesc pe cine nu trebuie, sau pe cine nu merita".

Criss si Alex (11.05.2003)

coltofeanu spune:

quote:

---

Originally posted by Criss75

Probabil ar trebui scrisa si o carte intitulata "Femei care iubesc pe cine nu trebuie, sau pe cine nu merita".

Criss si Alex (11.05.2003)

---

am citit din carte vreo 15 pagini....
"Femei care iubesc pe cine nu trebuie, sau pe cine nu merita" - in subsidiar cam asta este ideea.

Cristina_A spune:

E pacat ca discutia e diluata de atatea mesaje cu "da-mi si mie", propun ca moderatorii sa mai sterga din ele. Cei care mai doriti cartea, trimiteti mesaje private.

Mi se pare semnificativ ca pe nici unul dintre cei pe care i-am iubit nu i-am placut exact asa cum erau ei. Ma simteam atrasa de X, dar ma gandeam ca parca are gesturi cam bruste si cam bruscheaza verbal pe toata lumea (inclusiv pe mine), sau imi placea Y dar cam facea pe spiritualul si arunca in toate directiile cu replici acide. De cateva zile de cand m-am tot gandit la acest subiect mi-am dat seama ca ma simteam in mod inexplicabil (si iremediabil) atrasa de tipi care ma bruscau verbal, exact in felul in care o facea (si face) tatal meu, si pentru care ma simteam neinsemnata. Si ha!, acum mi-am dat seama, faptul ca ma simteam neinsemnata ma motiva sa ma straduiesc, sa fac toate eforturile ca sa le castig iubirea. Nu indraznesc sa va povestesc mai detaliat, a fost prea multa mizerie in toate relatiile mele. Insa concluzia e paradoxala: ma indragosteam de tipi pe care de fapt nici nu-i placeam(!!! ) asa cum erau ei si ma simteam incapabila sa ma apar in fata bruscarilor lor verbale si comportamentale.

Incapacitatea asta de aparare imi ridica iarasi niste semne de intrebare, deoarece ea nu era prezenta decat fata de tipii respectivi. Adevarul este ca in relatiile cu alte persoane eu insami avem tendinta de a fi ironica si acida nejustificat...evoluasem intr-o directie urata si periculoasa. Insa cu tipii care ma atrageau eram o leguma. Nu ripostam, nu ziceam nimic, nu faceam nimic altceva decat sa ma straduiesc si mai mult sa le castig atentia si afectiunea. Of!

Acum nu ma mai simt atrasa de tipul de baieti/barbati care ma atrageau in trecut, insa imi este greu (cel mai greu...) sa ma iert pe mine insami pentru ca nu renuntat atunci cand eram constienta ca nu imi place comportamentul barbatului de care eram indragostita. Imi este greu sa ma iert tocmai pentru ca stiu ca eu insami am o mare parte din responsabilitate pentru timpul risipit si pentru alegerile proaste care au fost, totusi, alegerile mele.

Mi se pare ca e o situatie stranie cand e vorba de abuz si de comportamentul persoanei care tolereaza abuzul (presupunem ca ar avea de ales). Sunt sau nu persoana abuziva si victima constiente de ceea ce fac? Cat sunt ele de responsabile de ceea ce fac? S-a spus mai inainte ca as pune in carca parintilor toata responsalibilatea pentru esecurile si alegerile mele proaste. Dar eu, cand am vorbit despre parinti, nu am folosit intamplator cuvantul "predispozitie". Daca n-as fi avut noroc, as fi continuat probabil toata viata sa traiesc asa cum fusesem predispusa. Pe de alta parte, atunci cand imi alegeam parteneri de proasta calitate umana eram constienta ca nu-mi plac lucruri importante la ei. Eram constienta si totusi pasiva. Nu mi-e foarte clar de ce lucrurile stau asa.

Parca cu cat scriu mai mult, cu atat parca imi constientiez mai bine si mai in detaliu trecutul si prezentul. Adevarul este ca am inceput sa scriu in acest subiect incurajata de dezinvoltura cu care incepuse sa scrie Dahriana, eu fiind mai degraba o persoana introvertita.

************************
When you want something you never had, you have to do something you've never done.
Fotografii
************************

Elise spune:

quote:

---

De cateva zile de cand m-am tot gandit la acest subiect mi-am dat seama ca ma simteam in mod inexplicabil (si iremediabil) atrasa de tipi care ma bruscau verbal, exact in felul in care o facea (si face) tatal meu, si pentru care ma simteam neinsemnata. Si ha!, acum mi-am dat seama, faptul ca ma simteam neinsemnata ma motiva sa ma straduiesc, sa fac toate eforturile ca sa le castig iubirea.

---

La mine a fost chiar invers. Eu am crescut intr-o familie cu "cultul tatalui". Eram patru fete si femei - bunica-mea, maica-mea, eu, sora-mea. Si TATA. Care tata, "barbatul", era intotdeuna persoana cea mai importanta. Trebuia sa avem grija sa se odihneasca si sa nu se duca obosit la serviciu, sa nu urlam ca sa nu-l trezim, sa nu facem nu-stiu-ce ca "se supara tata", sa nu afle de gogoritele noastre ca ...daca afla tata... vai de noi... sa umblam in virful picioarelor ca e nervos, si tot asa.
Acum, nu stiu in ce masura el insusi o fi fost autorul acestui fenomen, sau femeile din casa - cred ca mai curind ele.
Daca pentru bunica-mea si pt. maica-mea el era marele sef de trib, automat am perceput si noi, fetitele, acelasi lucru.

Explicatia care mi s-a dat mie cind am mai crescut si am inceput sa intreb... da'totusi... de ce e o persoana asa importanta tatal asta al nostru, de ne invirtim dupa el ca dupa soare, si e "mai egal" ca noi toate, a fost "ca are un job important si aduce multi bani si noi traim din ei".
Bon. Am bagat la cap.
Deci ca sa fii important trebuie sa aduci bani.
Si mi-am propus sa am si eu un job la fel si sa aduc multi bani dar...tzeapa. Si cind am inceput sa aduc am ramas tot un fel de a saptea roata la caruta familiei, deci nu asta era ideea. Ba chiar am avut parte de comentarii de genul "ce iti trebuie tie, ce e mai fumos decit sa ai un copil, doi, zece" (aici sint de acord, nimic nu e) - si "trebuia sa iei un barbat capabil" (n-are importanta ca as fi capabila eu...) si, mai nou, "ce pretentii de cariera ai tu , femeie, dupa 30 de ani?"
"Maretul" a avansat considerabil dupa 40, dar asta nu conteaza, pentru simplul fapt ca motivul nu era citi bani aduce el: ci faptul ca e BARBAT.
Barbatul casei.

Tiparul asta cu idolatrizarea masculului nu l-am preluat...Si nu l-am preluat in nici una dintre relatiile mele. Dar cred ca pe undeva m-a influentat chiar in sens opus: am incercat sa-l contest sau sa-l demontez. Daca privesc retrospectiv, nu sint feminista, n-am fost niciodata, putin mi-a pasat de teorie si de egalitatea in drepturi - dar invariabil mi-am scos ghearele cind a fost vorba de a lasa pe cineva sa capete un ascendent - social sau profesional - asupra mea "pentru ca e barbat". Nu mai incerc de mult timp sa imi demonstrez nimic. Mi-am demonstrat cam tot ce aveam de demonstrat, ba pe unele dintre demonstratii chiar le regret - fie nu meritau efortul, fie am dat prea tare, fie in cine nu era cazul. Acum... n-am nimic nici cu taica-meu. Avem o relatie buna, dupa ce ne-am aratat coltii unul altuia pina la sfarsitul adolescentei mele. Am ajuns la un raport de forte multumitor: el nu ma calca pe coada, nici eu pe el.
Insa constat ca am ramas cu o umbra de... rautate. Care persista. Si care e activata exact in contextul "superioritatii masculului". Si asta inseamna ca la un moment dat, pe parcurs, m-a lovit destul de rau discrepanta asta.


Elise & BBLisa

annnna35 spune:

Eu sunt "o femeie care iubeste prea mult" din cauza faptului ca am trait intr-o atmosfera fff incordata in copilarie (certuri, injurii, batai destul de dese), dar si din cauza unor momente suficient de dese in care am simtit abandonul emotional. De la asta mi se trag acum tendintele de a ma "agatza" de barbatii care-mi intra in viata. Ma agat din teama de abandon si m-am cuplat cu barbati joviali si care ofereau adrenalina prin modul lor iresponsabil de a se comporta.
Buuun...am constientizat asta si nu exista relatie neanalizata din punctul asta de vedere de cand am constientizat. Este f aplicabila teoria din carte la mine. Dar stiu ca POT depasi aceasta problema si sunt foarte atenta cand intalnesc un barbat din "tiparul meu". Am inceput sa capat incredere in mine si in niciun caz sa nu ma mai agat...Acum se agata ei de mine, pentru ca eu imi construiesc o viata a mea din bucatile lasate in urma de fostele relatii cu barbati pe care i-am "iubit prea mult" sau de copilaria mea "usor haotica"

Problema cea mare este ca este chiar adevarata fraza asta din carte: NU ma atrag barbatii seriosi, echilibrati, sincer interesati de mine, mi se par plicticosi... Pretind ca asta a ramas singura problema de rezolvat, cu ajutorul unui psiholog poate...

tora97 spune:

Am citit cartea.... Si daca de mai bine de un an simteam ca am nevoie de ajutor, acum sint mai mult decit convinsa. Poate o fac tot din acelasi impuls de a controla... familia mea are nevoie de echilibrul meu, copii mei au nevoie de afectiunea si atentia mea, nu doar de acea stare de oboseala continua.

Ok, am nevoie de ajutor dar... unde sa l gasesc? "Mergeti la cineva capabil sa va puna intrebari despre trecutul dumneavoastra, similare celor din aceasta carte. Aflati daca persoana respectiva e capabila sa inteleaga dinamica problemei voastre"

Poate sint pe aici fete (din Bucuresti) care au trecut prin furcile caudine ale acestei probleme... astept PM

poze multe cu noi/Ana a implinit un an/ 2006/2007
"da aripi unui copil, dar lasa l sa invete singur sa zboare" Marquez