False TRADIŢII ŞI LIBERTĂŢI

Vreau sa va propun un articol care mi s-a parut foarte bun:

False TRADITII SI LIBERTATI în spiritualitatea ortodoxa contemporana:

http://www.geocities.com/levitki/starea/fls1.htm

Eugenia si Nicolae mic (18 iulie 2006)

http://new.photos.yahoo.com/eugeniacroitoru/album/576460762390905087

ham spune:

False TRADITII SI LIBERTATI în spiritualitatea ortodoxa contemporana

Pornind de la ideea raportului dintre “Traditie si libertate în spiritualitatea ortodoxa”, ne-am propus în lucrarea de fata, sa prezentam unele învataturi si practici, care desi îngreuiaza evlavia unor crestini ortodocsi, totusi nu tin de Sfânta Traditie a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi “experiente religioase” reprezinta un adaos pagubos la traditia crestin-ortodoxa, uneori sfidând chiar bunul simt elementar si prin aceasta discreditând Ortodoxia însasi. De aceea, se cuvine noua a le cunoaste si a le combate, demonstrându-le irationalitatea lor de principiu si inutilitatea lor într-o viata duhovniceasca echilibrata.

“Credinciosul angajat de dezechilibrul sau într-o experienta falsa stabileste relatii arbitrare între cauze si efecte, face abstractie de corelatia obiectiva si rationala dintre fenomene si se antreneaza în excese si generalizari unilaterale. Mizeaza pe false intuitii si principializeaza sentimente nebuloase, accentuând pâna la exclusivitate pe afectivitate în dauna vietii rationale, a simtirii rationale de care vorbesc Parintii. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii si a inimii, pe introducerea mintii în inima care are si acest sens de colaborare a intelectului cu simtirea”.

Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între ratiune si simtire, între cunoasterea si împroprierea trairii Traditiei Bisericii, credinciosul angajat în false experiente mistice se îndeparteaza de reperele unei vieti religioase sanatoase, luându-si libertatea nu numai de a-si crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative) ci si de a si le propaga între credinciosii apropiati lui. Cunoasterea Traditiei ortodoxe autentice, asadar, fereste pe orice credincios ortodox de excese, de exagerari si de erori, uneori chiar fatale, în calea mântuirii personale si comunitare prin Biserica.

1. Tipuri de persoane pseudo-duhovnicesti

Promotorii unor învataturi spractici noi, straine de Traditia si de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei însisi nelamuriti în probleme de credinta si de viata bisericeasca. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metoda de îmbogatire materiala si de alterare a bunei credinte a oamenilor cu care vin în legatura.

1.a. Tipul patologic, psihopatul, a carui vocatie mistica apare datorita unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumarate “convorbiri cu Dumnezeu” si “vedenii de sus” prin care îsi autoalimenteaza mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreaga.

Între acesti ”prooroci” autointitulati, unii sunt psihopati confirmati de stiinta medicala si tratarea lor necesita cu precadere o interventie clinica (tratament, internare în spital....). Altii, însa, a caror boala nu e totdeauna si pentru toti evidenta, se dau drept reprezentanti ai unei spiritualitati autentice cucerindu-si adeptii prin credinta lor puternica în ceea ce spun, credinta sustinuta si prin manifestari exterioare agresive, chiar ridicole, si prin “retete” proprii de spiritualitate.

Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare si tin neaparat sa fie considerati ca atare, mergând uneori pâna la sacralizarea propriilor persoane si obiecte (delir de grandoare). Au adesea “vedenii în duh” sau “ convorbiri cu îngeri” despre a caror valoare nu se consulta niciodata cu Biserica si pe care nu le raporteaza niciodata la reperele dumnezeiesti ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii. Duhurile cu care ei comunica le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întarindu-le convingerea propriei infailibilitati încât ajung sa se propovaduiasca pe ei si nu pe Dumnezeu. Unii ca acestia nu cunosc nimic despre smerenia adevarata, despre dreapta socoteala, despre deosebirea duhurilor, virtuti absolut necesare oricarui crestin dreptmarturisitor.

Toti acesti “prooroci”, având “comunicari directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scriptura chiar, pe care o folosesc doar ca sasi argumenteze “misiunea” lor, facând de obicei propaganda de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar ai logica ai bunul simt si omenia însasi; provoaca mari crize sufletesti în ascultatorii naivi swi nepregatiti, terorizându-i, aproape, cu propriile lor obsesii si nelinisti. Lânga ei nu ai sentimentul seninatatii, al odihnei si al bucuriei pe care-l traiesti la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribila încrâncenare si teama; sunt facatori nu de pace ci de panica. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevrati clar din umbra de fortele duhurilor viclene care-i arunca în excese si exagerari cu totul straine de viata Bisericii.

1.b. Tipul primitiv este omul sanatos la minte si la trup, dar care din motive de neputinta intelectuala, este aproape totdeauna ignorant; deseori se multumeste cu “lamuriri” strâmbe si poate fi ucenic credincios al unui “prooroc” de tipul întâi. Totusi, se poate îndrepta mai usor, se poate educa.

În predicile lui, acorda prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbracaminte, de respectarea ad literam a unor rânduieli bisericesti; obsedat de tipic, are o credinta neluminata de ratiune, consumând excesiv carti #351;i carticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,...). De aici groaza aproape paralizanta care-l îndeamna sa execute, fara vreo cercetare lucida, tot felul de “retete sigure” care circula între cei de o stare cu el. Crestinul devenit “primitiv”, ca “babele”, este robul formelor care fara Duh sunt moarte, fara sens; practicarea automata, exterioara, dar riguros si fara cârtire a acestor retete devine un act de magie. În fond, atentia omului îi este deviata de la întâlnirea constienta si vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzatia falsa a unei vieti cât se poate de religioase. Omul se poate desfigura treptat, când îsi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formala a unor rânduieli (mai mult sau mai putin bisericesti) fara a-si lumina gândirea cu întelesul lor. Se crede lesne împacat cu Dumnezeu prin executia corecta si la timp a formulelor din reteta, dupa care î#351;i poate lua libertati morale aparat de faptul ca aceasta împacare e astfel sigura si usoara. Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici si neinstruiti, cât si printre sectantii extremisti si adeptii vechiului calendar la noi, nu poate afecta totusi pe oamenii care au o cât de mica cultura si pregatire religioasa si obisnuitul bun simt românesc. El poate antrena, însa, multimi ramase înca la o mentalitate scazuta si poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmba cu totul spiritul larg si întelegator al Ortodoxiei.

Daca tipul patologic trebuie internat si vindecat, tipul primitiv trebuie lamurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemâna.
Deseori însisi credinciosii ramasi la o mentalitate scazuta, mai ales femeile exaltate si cautatorii de sfinti la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajuta pe un asemenea “propovaduitor” sa ajunga “vedeta duhovniceasca” si mai ales când acesta e calugar. Retetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preotilor mireni (chiar daca acestia sunt traitori autentici, ireprosabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de masura a evlaviei.

1.c. Impostorul, sau “misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei si valorii sale, simulând sfintenia pe care n-o poate realiza de fapt si prin aceasta asemanându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adica diavolul). Precum acela a vrut sa fie ca Dumnezeu, asa si acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt si luminat. Impostorul si fatarnicul, “lupi îmbracati în haine de oi” <Matei 7.15>, simuleaza si, în acelasi timp, deformeaza si discrediteaza continutul doctrinar al Ortodoxiei, urmarind cu intentie înselarea bunei credinte a celorlalti. Resortul interior care-i stimuleaza în avânt si în perseverenta, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemasurat, o sete demonica de celebritate pe lânga interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se misca, de a simula minuni, de a profeti, impostorul face “scamatorie” spirituala dezbinând credinya si pe credinciosi; el începe în Biserica, dar sfârseste în afara ei. Impostorul se foloseste de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii si al credinciosilor, ci pentru folosul propriu.

Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovnicesti, care apar peste noapte, provocând si curente (miscari) de evlavie falsa, se recruteaza în general prin imitatie; cei ce cad victime învataturilor si practicilor unor asemenea “prooroci mincinosi”, ei însisi fac dovada unei comoditati (lenevii) duhovnicesti, a unei necunoasteri elementare a dreptei credinte în Traditia ei autentica.

2. Demascarea si combaterea lor

Omul duhovnicesc cu adevarat nu-si face si nici nu încurajeaza la altii reclama propriilor virtuti; “pozitia sigura în spiritualitatea ortodoxa este cea din smerenie; aceasta e de fapt si criteriul ei absolut. Cei care au fost si au ramas în smerenie, au putut sa se bucure de daruri duhovnicesti reale, au putut sa le pastreze si au putut folosi si pe altii cu dânsele. Pe acestia îi impune Însusi Duhul Adevarului, Duhul Bisericii întregi, Care lucreaza printr-însii, Duh care respira nevazut si discret prin toata lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajeaza în credinciosi nu cad sub cenzura îndoielii. Daca un asemenea om are si o vocatie misionara, el o întreprinde cu sfat, fara graba, desfasurându-o progresiv, în timp, fara publicitate, fara “eu” la orice pas si fara adunare de partizani”.

De aceea, din momentul aparitiei unui nou “prooroc”, se cuvine imediat ca Biserica sa-l cerceteze si sa-l demaste public dupa criteriile urmatoare:

1) în legatura cu persoana lui: daca este sanatos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscator al Ortodoxiei, lipsit de patimi;

2) în legatura cu mesajul lui: daca nu e în contradictie cu datele Revelatiei dumnezeiesti, daca nu are contradictii interne, daca nu inoveaza, daca e moral, daca e serios si limpede;

3) în legatura cu urmarile actuale sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea si propovaduirea lui.

Biserica nu trebuie sa tolereze sau sa astepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera consecinte greu de înlaturat pe m#asura ce timpul trece. Se pot forma deja traditii populare neortodoxe care pot genera secte si chiar erezii; nu trebuie îngaduit (atentie!) ca turma lui Hristos sa fie dezbinata.

Primul lucru care trebuie facut dupa identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericeasca le prescrie. Tratativele si asteptarea ca acesti “prooroci” sa dea singuri faliment nu sunt indicate întrucât le prelungesc autorizatia de a însela. Dialogul si cateheza cu cei cazuti în ratacire sunt metoda principala pentru aducerea lor în hotarele Ortodoxiei traite si explicitate de Sfinti. În general, într-o forma de falsa evlavie, inspirata; sigur nu de Duhul Adevarului, oamenilor li se ofera noutatea, senzationalul, mirajul unor experiente mai deosebite, accesul la unele “taine” descoperite doar câtorva “alesi”, aflarea unor profetii si chiar exersarea unor “semne si minuni”. Aceste oferte, precum vedem, nu intra în viata unui crestin obisnuit, luminat, care-si pazeste sufletul pe drumul lin si drept al sfinteniei; ele de fapt nu sunt cuprinse în cele noua Fericiri ale Mântuitorului. Daca în evlavia sanatoasa atentia omului este centrata pe relatia lui de iubire cu Dumnezeu si cu semenii, pe pretuirea celuilalt prin smerirea de sine, în evlavia mincinoasa, în centru nu mai e Dumnezeu ci propria persoana închisa în sine, suficienta de sine, separata de semeni prin mândrie. De asemenea, iubirea semenului e înlocuia prin anumite noi “ritualuri de cult”, nerecunoscute de întreaga Biserica. În Ortodoxie toate rânduielile bisericesti sunt creatoare de comuniune între oameni, si de smerenie, caci aduc credinciosului constient harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeiesti. Sa fim clar întelesi ca: aprinsul a 9 lumânari, sau acatistele date la 7 biserici simultan, sau chiar împlinirea stricta a pravilei de post si rugaciune cu gura, sau alaturarea în vreo grupare de ”elita duhovniceasca” nu ne ajuta automat la mântuire, ci pazirea poruncilor dumnezeiesti în Duhul întregii Biserici. Traditia autentica de spiritualitate româneasca s-a pastrat în cumintenie, în omenie, în lumina si în simplitate, pe când falsele traditii (amestecate cu superstitii, cu practici de magie populara) imprima omului o agitatie, o atmosfera oculta, întortocheata, o imagine rasturnata despre om – comunitate – lume - Dumnezeu, facând posibila justificarea unor exhibitii si bizarerii, straine Ortodoxiei.

3. Exemple

Desi poate unora dintre practicile enuntate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment, totusi ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune întrucât sunt riscante, sau deviante de la sensul lor real, sau chiar profanatoare. Unele dintre aceste practici sunt întretinute de câte unii preoti sau calugari, altele de crestini mireni, bineînteles, promotorii lor încadrându-se în tipologia expusa mai înainte; unele sunt deformari ale rânduielilor liturgice, altele sunt “inovatii popesti” iar altele sunt “retete babesti”. Iata o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

- deschisul cartii (sau a pravilei, sau a Psaltirii, sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârsitul Sfântului Maslu) urmata de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii “credinciosului” care eventual a tinut trei zile de post negru ;

- împartitul de particele (miride) luate de pe Sfântul Disc si date “credinciosului” cu mentiunea ca “ele sunt mai mari în sfintenie decât aghiasma si anafura si se iau dupa o zi de post total“ (de unde inventia aceasta?);

- oficierea contra cost a unor “rugaciuni s;i slujbe speciale” pentru cei sinucisi, eretici, morti, avortati, lucru oprit de Biserica;

- “botezul” unor papusi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortati care-si “primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (aceasta inventie este opera babelor care descânta si ghicesc pe la tara, inventie preluata si de unii “popi mincinosi” care câstiga bine de pe urma ei);

- savârsirea Spovedaniei în grup la adulti, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmata chiar de Sfânta Împartasanie, fara nici un canon dat cuiva (cazurile Vladimiresti, Recea, Plumbuita si or mai fi si altele);

- savârsirea Spovedaniei de gen ancheta sau în fata icoanei Mântuitorului, fara preot, acesta citind doar dezlegarea finala;

- folosirea doar a epitrahilului la Spovedanie de catre preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifica limpede ca fiind obligatorie îmbracarea felonului);

- omiterea exorcismelor de la Botez;

- Împartasirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în coma, sau în agonie, sau tocmai au murit;

- atingerea si pastrarea (40 zile) pe si sub Sfânta Masa a unor icoane, fotografii, acte, haine si obiecte ca sa se “sfinteasca”;

- saritul cu Cinstitele Daruri peste oameni si haine (lucru riscant pentru slujitor);

- atingerea capetelor credinciosilor cu Sfântul Potir de catre slujitor (din nou riscul e foarte mare);

- abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

- oficierea mai des (chiar de doua ori pe zi la Arad) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare si a altor exorcisme apocrife (suspect este cs în acestea se pomeneste mai des numele vrajmasului decât al Mântuitorului);

- miruitul fotografiilor (practica magica inventata tot de babe dar încurajata de unii clerici);

- împartirea de tamâie sau cenusa din cadelnita pentru a fi consumate de credinciosi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicarii este evident);

- oficierea unor “slujbe speciale” de “dezlegat (si spalat) cununiile si vrajile” (aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasa prin cununii, punerea amânduror cununiilor pe cap, sunt tot inventii popesti si babesti ce tin de magie si de vrajitoria populara);

- condensarea pentru aceeasi persoana a 2 sau 3 slujbe de pomenire a mortilor într-un singur parastas;

- deschisul bisericii dimineata de catre unii tineri si tinere pentru grabirea casatoriei;

- încurajarea unor forme de evlavie catolica: invocarea lui Anton de Padova, mai ales pentru maritisul fetelor, postul de martea (chiar de 9 ori consecutiv), folosirea de statui si tablouri religioase total neortodoxe: Madona singurs, Madona cu rochie decoltata...);

- acceptarea si încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii si vise profetice ca în cazurile: Noul Ierusalim, Vladimiresti, Cocos, Maglavid, Ionesti, Arad, Medjugorje), chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri;

- acreditarea în biserica a gruparii si a învataturii promovate de Taica Parintele Visarion Iugulescu, de turma Sfântului Ilie;

- acceptarea si încurajarea doctrinelor sincretiste si practicilor de vrajitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, zodiace, ghicit;

- promovarea unor învataturi si practici noi legate de isihasm, ca cele propuse de Parintele Ghelasie de la Frasinei, Vasile Andru - “oratio mentis”) straine de traditia filocalica si chiar profanatoare a ei; aceste noi proceduri de isihasm fac casa buna cu pagânismele orientale…

… si unele retete de-a dreptul babesti:

- tinerea a mai multe lumânari la Sfânta Împartasanie (chipurile pentru cei morti neîmpartasiti);

- daruirea unui cocos preotului slujitor în noaptea de Înviere (chipurile pentru cei morti “nespovediti, neîmpartasiti, fara lumânare”);

- sarutarea icoanelor dupa Sfânta Împartasanie;

- aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânari puse în forma de cruce si lasate sa arda în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriza obligatoriu fiind la ora 12.00 noaptea ;

- folosirea si purtarea carticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia si Talismanul Domnului, Evanghelia dupa Toma s.a.;

- savârsirea unor “rugaciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a dusmanilor, uneori tinând o lumânare cu flacara în jos;

- datul în aceeasi dimineata, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;

- folosirea unor obiecte bisericesti sau parti din ele în practicile vrajitoresti, s.a.

Asupra acestor practici (ca si a altora de acelasi gen) merita sa facem câteva

4. Observatii:

1) ele sunt “traditii” locale unele foarte noi, neacceptate ba chiar condamnate de Sfântul Sinod si chiar de toti crestinii sanatosi;

2) în general, au raspândire între oameni creduli, neinstruiti, grupati de obicei în jurul unui om-initiatorul “traditiei” care este ajutat de un “colegiu” (acestia îi asigura “capului” publicitatea si propovaduirea învataturilor si practicilor inventate de el);

3) în general initiatorii sunt barbati, care-si iau “libertatile” si prestanta de a inova mai usor (cad mai usor prada duhului rau care le ofera calitatea de “întelept”, “mentor”, “prooroc”); ei sunt de tipul psihopatilor si impostorilor;

4) în special femeile sunt atrase de asemenea “traditii” pe care le raspândesc automat, fara a se interesa de raportul lor cu traditia autentica a Bisericii Ortodoxe; ele apartin tipului primitivilor în credinta;

5) în cazul când initiatorul e preot hirotonit, sau mai ales calugar (si eventual dintr-o manastire faimoasa), credibilitatea “traditei” lui creste între aderentii la ea si între viitoarele victime;

6) totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degraba un fond pagân decât crestin, care aduc a magie si vrajitorie populara;

7) folosindu-se de unele traditii bisericesti adevarate, “traditiile” false le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urma fiind un motiv serios de sminteala pentru intelectuali si de înjosire a Ortodoxiei de catre sectanti;

8) ele submineaza unitatea liturgica si de credinta a întregii Bisericii Ortodoxe românesti, creând motive de disputa si chiar dezbinare si între clerici si între credinciosi;

9) cei ce savârsesc “exercitiile” duhovnicesti expuse au impresia ca, în mod automat, în viitor ”le va merge bine”, creându-si iluzii si nadejdi mincinoase;

10) desconsidera Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, dând întâietate practicilor acestea oculte, esentializând accesoriile si pierzând din vedere esentialul însusi;

11) principala ofensa este adusa Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uita ca pentru pacate Dumnezeu îngaduie încercarile si necazurile; de aceea si diavolii îi poarta, pentru mândria lor, pe alte drumuri numai pe drumul pocaintei, nu;

12) unii îsi reduc întreaga viata religioasa la un lant de asemenea practici pe care-l strabat inconstient (cu discernamântul adormit); au impresia ca sunt pe calea mântuirii doar facând aceste “exercitii”, permitându-si fapte imorale uneori chiar pentru îndeplinirea lor (exemplu: multe femei se înghesuie, se cearta chiar, ca sa ajunga sa le puna preotul Sfântul Potir pe cap); cei ce devin dependenti de aceste tehnici, ajung obsedati de scrupulozitatea lor pierzându-si libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu; treptat, încrâncenarea si îngustimea gândirii lor pot duce la urmari psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic;

13) în continutul lor nu respira duhul smereniei si al iubirii de oameni; nici o tehnica în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugaciunii comunitare, a asumarii semenului în iubire; sunt “exercitii” individualiste si reduse la folosul propriu, care agraveaza boala secularizarii si a individualismului credintei si chiar a Bisericii însasi; aceasta consecinta este cea mai grava, caci “din cauza înmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” <Matei 24.12> si multi se vor abate de la adevarata credinta în forme de idolatrie pagâna si magie;

14) toate aceste “traditii si libertati” fals religioase trebuiesc demascate si prevenite prin catehizarea credinciosilor în dreapta si autentica credinta crestina, prin educarea unui discernamânt minimal care sa le permita oamenilor observarea abuzului si a exagerarilor evlavioase.

Ortodoxia pune totdeauna în lumina Adevarul ca Persoana, pe Mântuitorul Iisus Hristos si iubirea Lui de oameni prezenta si între credinciosi, în Biserica, în rânduielile ei sfintitoare si mântuitoare. Orice inova#355;ie, orice abatere de la Sfânta Scriptura si de la Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, orice “traditie” si orice “libertate” care iese din cadrul cuminteniei Ortodoxiei, este limpede straina de Duhul Adevarului si deci nu duce la Adevar, nu duce la mântuire. Mai mici sau mai mari, mai autohtone sau mai exotice, mai restrânse sau mai raspândite, formele eronate de evlavie, înainte de a se încetateni ca “traditii”, trebuiesc evitate si eliminate fara rezerve.

Repere bibliografice #351;i note:

1. I.P.S. Antonie Plamadeala - Traditie si libertate, 1995, Colectia Axios - pag. 326

2. Idem, pag. 346

3. Idem, pag. 356

4. Idem, pag. 360

5. Canonul 47 Apostolic, Aghiazmatar, pag. 14

6. Parintele Ilarion Argatu - “Sfaturi duhovnicesti” (manuscris batut la masina, circula printre credinciosi)

7. sensul corect este “credulului”

8. Pr.Prof.dr. Liviu Streza – Pastrarea unitatii în savârsirea cultului divin si importanta ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovatiilor si practicilor liturgice necanonice, revista Mitropolia Ardealului, nr.2, martie-aprilie1989

9. Pr.Prof.dr. Nicolae Necula – De ce este necesara si obligatorie uniformizarea liturgica în Biserica Ortodoxa Româna, revista Vestitorul Ortodoxiei, nr.225, 15 iunie 1999
1

eugcem spune:

Multumesc ham ca ai pus articolul in intregime. La mine insa diacriticele nu se vad ci imi apar doar niste cifre si e destul de obositor de citit.

Eugenia si Nicolae mic (18 iulie 2006)

http://new.photos.yahoo.com/eugeniacroitoru/album/576460762390905087