Albumul mamelor si tatilor singuri (2)
Albumul mamelor si tatilor singuri (2) | Autor: lorelei_19
Continuarea de la subiectul anterior 
Poftiti va rog
Raspunsuri
kyss spune:
Salut, si eu sunt o mamica singura.
Am avut o poveste de dragoste frumoasa cam scurta, dar care nu sa terminat foarte frumos.
Eram inca studenta in anul II cand am ramas gravida,necasatoriti, iar taticul tocmai primise o bursa in America. Initial a vrut sa ramanem impreuna, sa-si vada copilul crescand insa timpul trecea iar taticul sa schimbat brusc.
Nu a mai vrut sa stie nimic de noi, a inceput sa motiveze in tot felul ca nu este copilul lui si sa-mi gasesc tata pentru el daca am nevoie. Toate astea se petreceau cam prin luna a4-a. A vrut sa fac avort,am facut o programare dar nu am putut. Dupa trecerea datei programarii nu am mai vorbit deloc. Inainte sa plece in America a trecut intr-o vizita pe la ai mei sa le sugereza ca nu este nevoie sa ia legatura cu parintii lui pentur ca si asa au ei desptule pe cap.
Pentru mine a fost ca un calvar tot timpul sarcinii, dar unul psihic pentru ca fizic eram foarte bine, sanatosi, voiosi. Pot spune ca am avut noroc ca aveam prieteni care sa imi ridice moralul.
Mergeam la faculate mi-am dat examenele (nu toate pentru ca decanul sa gandit sa nu depun prea mult efort urcand scarile mereu, desi pentru mine nu era o problema, ba mai mult preferam sa merg la cursuri si la examene atunci pt ca avem destul timp gandidu-ma la ce va urma. Oricum am dat examene in toate felurile posibile: inatlnindu-ma cu profesorii in parc, la terasa- examene cum ar fi dreptul familiei, dreptul civil, engleza, medicina) Am trecut si peste astea. Am invatat in timpul sarcinii cum sa ma bucur de copilasul meu. Am renovat apartamentul, etc
Acum am un baietel frumos, istet, sociabil etc. La inceput mi-a fost greu sa am dublu rol. M-am descurcat, nu prea mai aveam timp de mine desi aveam mult de invatat, trebuia sa lucrez la lucrarea de licenta pe care pana la urma o scriam noaptea cu copilul langamine pt ca altfel plangea. M-a insotit si la sustinerea ei la ultimul examen (dar a stat cu colegii mei sa ma astepte in clasa alaturata).
La 2 ani a mers la gradinita pt eram deja mari nu mai aveam pempers, ceream ce aveam nevoie,spuneam cuvinetele clar, nu puteam sa ne imbracam singuri si sa mencam in rest eram ok pt gradi. Oricum trebuia sa merg si eu la servici, ce e adevarat pana atunci nu lucrasem cu carte de munca ci numai prin colaborari, la gradinitele de stat nu mi-l primeau siam gasit o gradinita particulara cu program prelungit unde am avut succes.
Cam de un an Daniel baietelul meu imi spune cand mami cand tati (bine stie rolurile barbatului si al femeii)o face cred ca din dorinta de a avea un tati. Se descurca mai bine sa-si caute tati decat ma descurc eu. Sunt mai mult la servici iar programul meu de acum este mers de dimineata la gradinita apoi servici inapoi la gradi si acasa, daca mai este frumos afara mai stam putin in parc.
Tati in schimb a sunat de cateva ori pana acum, parintii lui au inceput sa ne caute cam pe la 9 luni de viata ale lui. Dar numaia asa sa il vada la inceput apoi implicandu-se cu cate o vizita din cand in cand si conversatii cu "baiatul". In fine tati ne-a contactat cam o data la 2 ani. Prima data a fost cand a facut Dani 2 ani (3 luni ) si apoi acum cand am facut 4 ani, pentru ca are mustrari de constiinta.
Vrea sa vina sa il vada acum in septembrie. POate isi gaseste linistea.
As mai povesti dar cred ca am scris prea mult in mesajul asta si am trecut prea repede de la un la alta.
Oricum ma bucur pentru mamele care au depasit probleme cu sotii, iubitii etc si au regasit viata alaturi de copilasii lor care sunt adorabili.
lore03 spune:
Maine este prima zi a Laurei de gradinita
.Frumos ar spune toata lumea dar noi o sa mergem singure,iar VIO isi propusese sa mearga el sa o duca la gradinita.Acum nu v-a putea sa faca asta dar sper ca acolo din cer sa fie langa ea pentru ca ea are nevoie de el.
Aly30 tu cum mai esti?La mine au trecut aproape 4 luni la tine cat timp a trecut?Tu ai dus baietelul la gradinita?
Salutari la toate fetele si multi
cristetil
georgi10 spune:
Buna lore03,
imi pare rau ca nu am putut sa iti raspund mai devereme. asa cum va spuneam eu si baiaetelul meu, acum scolar in clasa a IIa , suntem singuri din februarie 2006. Iti inteleg tristetea legata de prima zi de gradinita, la noi a fost prima yi de scoala si a urmat apoi prima serbare de incheiere a anului scolar, cand bucuria rezultatelor f.b. la scoala a fost umbrita de absenta lui tati. Si moartea sotului meu a fost la fel de brusca si neasteptata si ceea ce este si mai greu de dus este ca nici pana azi nu stim cum s-a intamplat. Stim doar ca nu mai este printre noi.
cand vorbim de o durere fizica gasim lesne solutii si oamenii sunt mai dispusi sa inteleaga suferita, dar cand tristetea si singuratatea dor, nici nu poti spune in cuvinte cat de greu este si .... ramana sa te descurci singur cum poti.
Sunt de profesie psiholog, dar iti vorbesc acum ca mama si sotie care iti intelege suferinta, incearca daca iti permiti finaciar sa mergi la un psiholog sau sa mergi la biserica. sunt solutii pe care eu le-am ales si care m-au ajutat sa traiesc cu suferinta si sa pot merge mai departe. Sincer imi pare rau ca nu locuiesti in Bucuresti.
stiu cat de greu iti este sa reinveti sa te bucuri de tot ceea ce iti ofera fetita ta, dar, cu credinta si rabdare, viata ta isi va urma noul curs, chiar daca nu este cel pe care ni l-am fi dorit.
Cu prietenie,
Malinka spune:
quote:
Originally posted by kyss
Salut, si eu sunt o mamica singura.
Nu a mai vrut sa stie nimic de noi, a inceput sa motiveze in tot felul ca nu este copilul lui si sa-mi gasesc tata pentru el daca am nevoie. Toate astea se petreceau cam prin luna a4-a. A vrut sa fac avort,am facut o programare dar nu am putut. Dupa trecerea datei programarii nu am mai vorbit deloc. Inainte sa plece in America a trecut intr-o vizita pe la ai mei sa le sugereza ca nu este nevoie sa ia legatura cu parintii lui pentur ca si asa au ei desptule pe cap.
Cam de un an Daniel baietelul meu imi spune cand mami cand tati (bine stie rolurile barbatului si al femeii)o face cred ca din dorinta de a avea un tati. Se descurca mai bine sa-si caute tati decat ma descurc eu. Sunt mai mult la servici iar programul meu de acum este mers de dimineata la gradinita apoi servici inapoi la gradi si acasa, daca mai este frumos afara mai stam putin in parc.
Tati in schimb a sunat de cateva ori pana acum, parintii lui au inceput sa ne caute cam pe la 9 luni de viata ale lui. Dar numaia asa sa il vada la inceput apoi implicandu-se cu cate o vizita din cand in cand si conversatii cu "baiatul". In fine tati ne-a contactat cam o data la 2 ani. Prima data a fost cand a facut Dani 2 ani (3 luni ) si apoi acum cand am facut 4 ani, pentru ca are mustrari de constiinta.
Vrea sa vina sa il vada acum in septembrie. POate isi gaseste linistea.
As mai povesti dar cred ca am scris prea mult in mesajul asta si am trecut prea repede de la un la alta.
Oricum ma bucur pentru mamele care au depasit probleme cu sotii, iubitii etc si au regasit viata alaturi de copilasii lor care sunt adorabili.
Mariana Albert
Be Happy
kyss...eu vreau sa te felicit pentru puterea si hotararea cu care ai mers inainte...Daniel al tau o sa fie mandru de tine...
si mai vreau sa iti spun, chiar cu riscul de a parea cam rea sau prea dura...vreau sa iti spun ca, dupa parerea mea, tatal copilului tau e un om care nu merita absolut nimic din partea ta...si cu atat mai putin din partea lui Daniel...modul in care s-a comportat e cel mai josnic...si, eu una, l-as trimite invartindu-se undeva (scuze)...si n-as vrea sa stiu nimic de el...
inca o data, felicitari si...tine-o tot asa...numai bine...
Viitoare
"Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine" (Kant)
cocae spune:
quote:
Originally posted by kyss
Salut, si eu sunt o mamica singura.
Am avut o poveste de dragoste frumoasa cam scurta, dar care nu sa terminat foarte frumos.
Eram inca studenta in anul II cand am ramas gravida,necasatoriti, iar taticul tocmai primise o bursa in America. Initial a vrut sa ramanem impreuna, sa-si vada copilul crescand insa timpul trecea iar taticul sa schimbat brusc.
Nu a mai vrut sa stie nimic de noi, a inceput sa motiveze in tot felul ca nu este copilul lui si sa-mi gasesc tata pentru el daca am nevoie. Toate astea se petreceau cam prin luna a4-a. A vrut sa fac avort,am facut o programare dar nu am putut. Dupa trecerea datei programarii nu am mai vorbit deloc. Inainte sa plece in America a trecut intr-o vizita pe la ai mei sa le sugereza ca nu este nevoie sa ia legatura cu parintii lui pentur ca si asa au ei desptule pe cap.
Pentru mine a fost ca un calvar tot timpul sarcinii, dar unul psihic pentru ca fizic eram foarte bine, sanatosi, voiosi. Pot spune ca am avut noroc ca aveam prieteni care sa imi ridice moralul.
Mergeam la faculate mi-am dat examenele (nu toate pentru ca decanul sa gandit sa nu depun prea mult efort urcand scarile mereu, desi pentru mine nu era o problema, ba mai mult preferam sa merg la cursuri si la examene atunci pt ca avem destul timp gandidu-ma la ce va urma. Oricum am dat examene in toate felurile posibile: inatlnindu-ma cu profesorii in parc, la terasa- examene cum ar fi dreptul familiei, dreptul civil, engleza, medicina) Am trecut si peste astea. Am invatat in timpul sarcinii cum sa ma bucur de copilasul meu. Am renovat apartamentul, etc
Acum am un baietel frumos, istet, sociabil etc. La inceput mi-a fost greu sa am dublu rol. M-am descurcat, nu prea mai aveam timp de mine desi aveam mult de invatat, trebuia sa lucrez la lucrarea de licenta pe care pana la urma o scriam noaptea cu copilul langamine pt ca altfel plangea. M-a insotit si la sustinerea ei la ultimul examen (dar a stat cu colegii mei sa ma astepte in clasa alaturata).
La 2 ani a mers la gradinita pt eram deja mari nu mai aveam pempers, ceream ce aveam nevoie,spuneam cuvinetele clar, nu puteam sa ne imbracam singuri si sa mencam in rest eram ok pt gradi. Oricum trebuia sa merg si eu la servici, ce e adevarat pana atunci nu lucrasem cu carte de munca ci numai prin colaborari, la gradinitele de stat nu mi-l primeau siam gasit o gradinita particulara cu program prelungit unde am avut succes.
Cam de un an Daniel baietelul meu imi spune cand mami cand tati (bine stie rolurile barbatului si al femeii)o face cred ca din dorinta de a avea un tati. Se descurca mai bine sa-si caute tati decat ma descurc eu. Sunt mai mult la servici iar programul meu de acum este mers de dimineata la gradinita apoi servici inapoi la gradi si acasa, daca mai este frumos afara mai stam putin in parc.
Tati in schimb a sunat de cateva ori pana acum, parintii lui au inceput sa ne caute cam pe la 9 luni de viata ale lui. Dar numaia asa sa il vada la inceput apoi implicandu-se cu cate o vizita din cand in cand si conversatii cu "baiatul". In fine tati ne-a contactat cam o data la 2 ani. Prima data a fost cand a facut Dani 2 ani (3 luni ) si apoi acum cand am facut 4 ani, pentru ca are mustrari de constiinta.
Vrea sa vina sa il vada acum in septembrie. POate isi gaseste linistea.
As mai povesti dar cred ca am scris prea mult in mesajul asta si am trecut prea repede de la un la alta.
Oricum ma bucur pentru mamele care au depasit probleme cu sotii, iubitii etc si au regasit viata alaturi de copilasii lor care sunt adorabili.
Mariana Albert
Be Happy
lore03 spune:
Astazi sunt 4 luni de la accident.Patru luni de singuratate ,de durere si lacrimi.Nici acum nu pot sa cred ca este adevarat ce s-a intamplat si imi doresc sa fie doar un cosmar din care sa ma trezesc .
Imi este atat de tare dor de Vio,de bunatatea lui,de calmul lui ,de linistea familiei noastre.As vrea sa pot vorbi cu el sa ii pot spune cat de mult ne lipseste,cata nevoie avem de el.
Toti spun ca timpul vindeca ,dar pe mine nu ma ajuta timpul deloc.Parca totul s-a itamplat ieri.Durerea este la fel de mare.
GEORGI si eu imi cer scuze ca nu ti-am putut raspunde dar m-am ocupat de amenajarea mormantului si Laura are ceva probleme de sanatate de cand a inceput garadinita.Iti multumesc pentru sfaturi.Si eu ma gandisem sa merg sa vorbesc cu un psiholog dar nu prea am timp la dispozitie pentru ca eu sunt singura si toate sunt pe capul meu .
Ma doare ca nu pot schimba nimic .Mi-as dori atat de mult sa pot da timpul inapoi sa il pot salva,sa pot schimba ceva,sa nu il las sa plece .
Va pup pe toate
cristetil
aly30 spune:
Lore, la noi sunt 5 luni de cand tati nu mai e cu noi...nici eu nu mi-am revenit...am mers si noi la gradi singurei, mergem si noi la mormant sa-l ingrijim...din astea...Parca nimic nu mai are sens.Sunt constienta ca trebuie sa merg la un psiholog, insa in Onesti...nu gasesc.Yannis inca ma intreaba de tati si cauta noi solutii "sa-l salvam".Intr-o zi mi-a spus sa-i cumpar un tatic...dar tot "din ala".Trebuie sa inceapa procesul, mi-e groaza prin ce-o sa trec...l-as sugruma pe nenorocitul ala de 21 de ani care s-a urcat pe TIR fara sa aiba experienta.Ura mea nu e normala....dar exista, si nu pot s-o infranez...Mi-a distrus fericirea - iresponsabilul!!!
Toate sunt triste, totul e gri, si mai vine si toamna asta sa-mi accentueze depresia...
Te pup, Lore, si iti urez ce-mi doresc si mie: MULTA PUTERE!
lore03 spune:
Aly eu iti inteleg ura.Pentru ca si eu il urasc pe colegul lui Vio si am zis ca daca nu ar fi murit poate l-as fi omorat eu.Nu mai stiu exact dar parca ai spus ca zilele astea este ziua baietelului tau asa ca eu iti spun anticipat "LA MULTI ANI",sa-ti traiasca si sa te bucuri de el.Acum copii nostri sunt tot ce conteaza.
Sa-ti dea Dumnezeu putere sa treci de acest proces si sa fie pedepsit vinovatul cu toate ca asta nu il aduce inapoi pe sotul tau.
Te pup
lore03 spune:
Salutare la toata lumea.Vad ca nimeni nu mai posteaza la acest topic.
Nimeni nu se simte singur?Doar eu.
Peste cateva zile se fac 5 luni de la nenorocitul ala de accident,care ne-a lasat singure.Imi este asa tare dor de iubitul meu ,de frumusetea familiei noastre.
Va salut pe toate si multi pupici la toata lumea
cristetil
Rex70 spune:
Buna la toate mamicile si taticii singuri.
Si eu sint o mamica singura, puiutul meu are 2 ani si sintem singuri (si la capatul pamantului) de un an de zile. Practic, ca altfel pot sa spun ca am fost singura inca de cand eram insarcinata si ajunsesem sa dormim separati si fiecare sa-si vada de problemele lui separat. Nici pana acum nu-mi dau seama exact care a fost problema lui si ce a vrut de fapt de la mine. Noi nu am fost casatoriti, doar logoditi pentru ca eu am mai fost casatorita inainte, avusesem un esec, si nu am mai vrut sa ma arunc din nou, am vrut sa mai astept sa vad cum ne intelegem. Cred ca si asta a fost o problema, iar el a tot insistat sa ne casatorim. Dar bine am facut pana la urma ca nu am acceptat, pentru ca in momentul in care au aparut problemele nu m-am mai inteles cu el. Nu am fost nici tineri, eu am avut 33 de ani iar el 37 cand ne-am cunoscut. Nu am mai avut copii nici unul din noi inainte, si el nu a mai fost casatorit.
Dupa aproape 2 ani impreuna si stiind ca amandoi ne doream mai mult ca orice copii, am hotarat sa raman insarcinata. El si-a dorit un copil chiar mai mult decat mine, si visa ca o sa aibe o fetita blonda cu ochi albastrii cum e el. Totul a fost bine, pana cand l-am sunat dupa primul ecograf la care mi-a spus doctorul ca o sa avem un baiat. Am simtit parca o ezitare si nu prea mult entuziasm din vocea lui atunci, dar mi-am zis ca e o prostie si poate mi se pare, si pana la urma o sa-si dea si el seama ca nu conteaza ca nu e ce si-a dorit el, ci sa fie sanatos.
Totul s-a schimbat de atunci. Nu a venit cu mine niciodata la doctor, nu m-a ajutat cu nimic si a inceput sa se poarte f. urat cu mine. Cand eram prin luna a 7-a ne-am mutat intr-un alt apartament mai mare. A inceput sa ma calce pur si simplu in picioare din momentul ala si sa nu mai tina cont deloc de dorintele mele. De exemplu venea cu piese de mobila cumparata in drum spre casa si nu ii pasa ca nu am ales impreuna mobila, sau ca unele chiar nu imi placeau deloc. I-am zis sa nu mai cumpere nimic fara mine, sa mergem impreuna, si zicea "tu nu ai gusturi si nu stii ce vrei". Lua numai lucruri in sale, ieftine si mi-a umplut casa de obiecte de mobilier si de decorat care mie nu-mi placeau deloc. Profita de faptul ca eu eram mai neajutorata in perioada aia (am fost uriasa in timpul ultimelor luni de sarcina; de la 55 kg am ajuns la 90 in ziua in care am nascut, dar si baietelul nostru a avut 4,1 kg la nastere; abia ma mai miscam si aveam picioarele umflate de numa'), si nu mai facea nimic cu mine impreuna.
Nu-l mai recunosteam. Omul care cu cateva luni inainte nu ma scotea din "iubirea mea", si ma lauda la toti prietenii si spunea cat e de fericit cu mine, acum ma trata ca pe o carpa si nu mai tinea cont de nimic din ce ziceam eu. A inceput sa zica ca sint isterica, i-a spus sorei mele si cumnatului ca am inceput sa sforai noaptea (asta a fost doar cat am fost insarcinata oricum), ca miros urat, imi arata mie pe strada femei obeze sa imi dea exemplu ca si eu arat ca ele, desi eu eram doar gravida. A preferat sa doarma pe jos in living decat sa doarma cu mine si tot el se plangea ca e curent si frig noaptea pe jos. Am aranjat tot apartamentul nostru inauntru singura (despachetat, etc.) fara nici un ajutor, desi inca mergeam la lucru 9 ore pe zi si era iulie-august si o caldura de nu mai puteam aici in California.
A venit si noaptea in care a trebuit sa merg la spital pentru ca mi s-a rupt apa. Tin minte ca era pe la 1 noaptea, el abia venise acasa si i-am spus ca cred ca a venit momentul. Tot drumul pana la spital mi s-a plans ca el abia a venit acasa, ca e rupt de oboseala, ca ce se face ca el uraste doctorii si spitalele. Nu-mi venea sa cred. Dupa ce m-au pus pe masa de nasteri a stat tot timpul departe de mine pe un scaun si apoi pe un pat. Nu mi-a adus un pahar cu apa (stiu ca nu e voie oricum) dar gheata macar, nu m-a tinut de mana, nu m-a incurajat, nu a facut nimic. In schimb mi s-a plans tot timpul ca el pierde nu stiu cati clienti in ziua aia (e self-employed si lucreaza pentru el ca sa zic asa).
Dupa 17 ore de chin imens in care epiduralul nu-si facea efectul decat vreo jumate de ora si apoi simteam din nou tot, nu mai stiau doctorii ce injectii sa-mi faca pentru durere si mi-au facut vreo trei feluri diferite si in doze maxime, in care m-am chinuit si am incercat cu tot dinadinsul sa nasc natural, doctorul a hotarat ca trebuie sa fac cezariana ca nu mai progreseaza copilul si am inceput sa am tensiunea mult prea mare. Dupa inca vreo 2 ore am ajuns sa-mi vad si eu baiatul si am simtit ceva de nedescris, tin minte ca am spus ceva de genul "e perfect" si pe urma am cazut in somn, n-am mai putut.
Ca sa fac mai scurta povestea, cand el si-a tinut prima data baiatul in brate a plans, nu mai putea de bucurie si am simtit ca l-a iubit instantaneu. Alex semana leit cu el, si seamana si acum. E blond cu ochi albastrii, eu fiind satena cu ochii verzi. Nu pot sa zic nimic. Isi iubeste copilul ca pe ochii din cap, in schimb cu mine a dat-o in bara rau de tot si nu mai putea repara nimic.
A venit mama mea la noi sa ne ajute, si din prima zi el a luat-o deoparte sa faca impreuna un plan ca eu sa slabesc cat mai repede. Asta era singura lui preocupare. Eu nu mai stiam de obosita ce eram, nu dormeam noptile, alaptam, nu aveam timp de nimic si incercam sa le fac pe toate cat mai bine (stiti si voi cum e), iar el continua sa doarma pe jos in living, sa ma atentioneze la fiecare mancare, sa nu mananc mult, sa nu mananc grasime, etc. In schimb cumpara o tona de dulciuri si stia ca alea erau problema mea dintotdeauna si ii spusesem sa nu mai cumpere. Dupa cateva zile a inceput sa nu se mai inteleaga nici cu mama, a ajuns sa o jigneasca, sa ma jigneasca pe mine in fata ei, au inceput certuri in care numai ca nu ne bateam. A tot amanat botezul lui Alex pana in luna ianuarie (el s-a nascut in septembrie), si desi eu am insistat sa-l facem mai repede nu a vrut nicicum. Mult mai tarziu mi-a aruncat odata cand ne certam : "stii de fapt de ce am amanat botezul atat de mult, pentru ca mi-a fost rusine cu tine cat de grasa erai".
Pana la urma dupa ce Alex a facut un an i-am spus sa plece de la noi, ca eu nu mai suport situatia asta. A inceput sa ma ameninte, ca e si copilul lui, ca el nu pleaca nicaieri, etc. Pana la urma am reusit sa-l fac sa plece. Numai dupa ce a plecat el de la noi si eu am inceput sa-mi revin psihic, am reusit sa slabesc in sfarsit. Abia atunci am avut puterea sa ma apuc de un regim si de exercitii. Acum am 60 kg si lui nu-i vine sa creada cand vine sa-l vada pe baiat. Imi spune: "nu mai slabi asa mult, ca nici nu-ti sta tie bine asa slaba". Ca sa vezi. Toata viata am fost f. slaba, pe la 52-55 kg la 1,70 m cand deja aveam peste 30 de ani. Niciodata inainte de sarcina nu m-am gandit ca o sa am vreodata probleme cu greutatea, si poate aici a fost si problema mea, ca fiind convinsa ca eu nu o sa ma ingras sau ca o sa dau oricum jos f. usor, am mancat f. mult inca din primele luni de sarcina. Dar a fost si pe baza nervoasa, acum stiu. Si cat am avut stress si probleme din cauza lui nu am avut timp pentru mine, si el nu m-a sustinut moral deloc.
Asta a fost povestea mea. Sper ca nu v-am plictisit prea tare. Tot ce pot sa va spun e ca mi-e tare greu printre straini ca mama singura. Am mers inapoi la lucru dupa 4 luni dupa nastere si am noroc ca parintii mei m-au ajutat enorm si au tot venit din Romania la mine, asa ca deocamdata Alex nu a trebuit sa mearga la gradinita. Dar ei n-o sa mai vina din ianuarie si o sa fiu chiar singura aici cu Alexutu, si mi-e groaza. Prieteni prea putini, timp deloc oricum ca sa petrec cu ei, si doar munca si iar munca. La lucru sau acasa doar munca.