limitele relatiei mama-copil
Raspunsuri - Pagina 18
flaviutza spune:
quote:
Originally posted by J G
Flaviuta pentru mine iertarea inseamna acceptare si revenire la starea (sentimentele, increderea) initiale. Asta inseamna cu adevarat sa iert.
Pe mine nu vad cum m-ar ajuta sa-mi inhib sentimentele naturale care decurg din faptele lor. Chiar din contra.
Eu te-am inteles perfect, de la inceput si-ti trimit un buchet maaare de flori.
si eu sunt pe principiu Ai gresit,suporta consecintele.acea iertare divina nu-mi surade .
Chiar si Dumnezeu cica ne va chema la judecata de apoi..ne va trimite in Rai sau in Iad...sau sunt eu afoana la capitolul religie
Alexia 02.05.2004(filmulete)
mami si Ale
MissParker spune:
quote:
Originally posted by Andrada
Eu zic ca daca nu ne iertam parintii facem aceeasi greseala ca si ei. Lasam ceea ce ni s-a intimplat noua, personal, sa ne afecteze modul in care reactionam cu copiii nostri. Si doar asta le reprosam.
Ca n-au putut sa treaca peste ce sint ei si cit sint ei ca sa ne vada pe noi asa cum sintem noi.
Autoanaliza/psihanaliza/introspectia e buna de abia dupa ai terminat cu ea. Altfel e ca si cum ai spune ca ti-a facut bine statul in spital de aceea ai decis sa il vizitezi zilnic.
Da, iertarea e faza finala, asta incerc si eu sa tot explic. Si din moment ce reprimarea sentimentelor duce la imbolnavirea sufletului si a psihicului, nu e normal ca alternativa (trairea constienta a sentimentelor reprimate) sa duca la vindecare?
De iertat am iertat totul in copilarie, dar a fost o iertare impusa cu pumnul si de necesitatea supravietuirii sufletesti ca si copil si tocmai de aceea am fost vatamata, pe cand acum sunt adult si nu mai e nevoie sa iert fortat. Cand o veni, o veni. Pana atunci da, se poate spune ca inca sunt in "spital", ai dreptate. Va anunt cand ma externez.
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
Sabina spune:
eu sunt de acord ca nu trebuie sa reprimi sentimentele, si ca trebuie sa le identifici si sa le urli.Dar intr-o prima, a doua, a treia, a 1000-a faza.
nu spun ca poti sa ierti asa, din doi pasi si trei miscari.E multa munca acolo.
insa numai dupa iertare spargi buboiul si nu perpetuezi ura. spre asta trebuie sa tindem.
PS am zis din prima interventie ca ma refer la acele persoane care au trait evenimente sa zicem...minore de neintelegere cu parintii, nu la abuzuri inimaginabile.
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!
Sabina si 
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia
conchita spune:
quote:
Originally posted by MissParker
Asa ca nu mai incerc.
Doamna, sper ca nu te lasi dovedita de beretele roz:-))) ai fi printre putinele, dealtfel, care le-ar lua in serios zgomotul de fond si le-ar da satisfactie, frustrand comunitatea asta de contributii deosebite in caz ca, intr-adevar, decizi sa nu mai incerci. galagie poate sa faca oricine, sa comunice asa cum o faci tu, mai rar insa. nu renunta, te rog. renunta doar la anumiti parteneri de dialog, adica da ignore, caci sunt o gramada altii carora le-ar face placere sa discute cu tine.
************
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!
************
Alaptatul Help-Line
************
mami de Sonia Marie (23 ianuarie 2007)
Elise spune:
eu ma refer si la "abuzuri inimaginabile".
Cei care au suferit asa ceva ce trebuie sa faca?
Sa poarte amintirea dupa ei toata viata?!
Sa se consoleze cu ideea ca nu au cum sa iasa din cerc?
Cu atit mai mult cei care au suferit abuzuri trebuie sa isi creeze mecanisme de protectie pe termen lung, ca sa poata merge mai departe.
MissParker,
la asta ma refeream si eu: la faptul ca ura este utila o perioada, dar urmatorul pas este sa iti permiti sa te detasezi suficient cit de devii indiferenta. Abia atunci "iesi din spital". Cam asta reise si din citatul postat de tine.
In sensul asta m-a surprins inversunarea cu care ai sustinut ca NU, nu trebuie sa ierti... de la cimitir pornire.
PS: si nu fii foarte sigura ca ii stii pe cei care au suferit abuzuri - nu sint neaparat cei care striga lucrul asta.
JG,
in stadiul initial nu ai cum sa revii: poti doar sa te detasezi suficient cit sa nu-ti mai pese si asta inseamna pentru mine "a ierta". Nu ma refer la parinti, ma refer la oricine.
In momentul in care iti este indiferent, e un om si nimic mai mult, il tratezi ca pe orice alt om si ii dai exact paharul cu apa pe care l-ai oferi unui anonim - sau nu. In cazul in care ii dai mai putin, e clar ca n-ai reusit nici sa ierti, nici sa te detasezi, si iti ocupi sufletul si mintea cu niste deseuri care nu mai conteaza oricum.
Elise & BBLisa
Andrada spune:
Daca e vreo consolare Miss Parker (desi nu e, stiu) cu totii avem spitalele noastre pe care le tot vizitam.
A
www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Andrada" target="_blank">Camera lui Marcu
Porumbita spune:
quote:
Originally posted by Elise
In momentul in care iti este indiferent, e un om si nimic mai mult, il tratezi ca pe orice alt om si ii dai exact paharul cu apa pe care l-ai oferi unui anonim - sau nu. In cazul in care ii dai mai putin, e clar ca n-ai reusit nici sa ierti, nici sa te detasezi, si iti ocupi sufletul si mintea cu niste deseuri care nu mai conteaza oricum.
Elise
poti ajunge la momentul la care iti e indiferent cel pe care l-ai urat (sau care te-a facut sa suferi crunt) si fara sa ierti...
faptul ca tratezi cu un mare ignor sau cu indiferenta nu inseamna ca ai uitat sau ca ai iertat; pur si simplu ai ajuns la etapa la care ai realizat ca viata ta e mult mai importata decat sa o irosesti cu ganduri pt cineva care nu merita!
marcellinna spune:
Imi pare rau ca nu am timp sa citesc tot ce s-a scris duupa ultima mea postare aici;am vazut doar citind cam pe diagonala ca se vorbeste oarecum de persoanele ca mine ca despre "copilul nr 1 si 2 gelos pe copilul nr 3".
ei bine fratilor si surioarelor nu-i asa.In cazul meu concret,parintii mei au facut si alti copiii dupa mine(eu nr1)si sora preferata era nr 2.Chiar daca dupa ea s-au mai nascut altii tot ea a ramas preferata mamei.S-a ajuns pana intr-acolo incat a urlat de fata cu sora mea mai mica"niciodata nimeni nu va insemna atat de mult pt mine cat inseamna sora voastra nr2."
Eu...oricum devenisem foarte apropiata de sora mea nr 2 inca din copilarie.Daca eu i-as duce mamei un palat de aur n-ar insemna nimic pt ea in comparatie cu un repros pe care sora mea nr 2 i l-ar face.
Sora mea nr2 ar putea foarte bine sa o jigneasca pe mama si mama si pt asta i-ar ridica statuie pt simplul fapt ca a fost bagata in seama (lucru pe care nu mi-l doresc si nici ea nu-l face pt ca e o fata foarte simtita si stie ca mama are o problema in asi accepta toti copiii la modul egal).
Asta e,e mama mea nu m-a schinguit nu m-a omorat,mi-a facut rau intr-un mod de care doar la varsta adulta mi-am dat seama.
As vrea sa o iert,as vrea sa simt ca ma iubeste,nu la fel ca pe sora mea,sa ma iubeasca si atat.
Eu am un foarte mare necaz acum.Ea l-a aflat.Credeti ca ma incalzeste sa o aud ca-mi doreste sanatate si ca zice ca e ingrijorata pt mine si fiica mea?
Nu-i mai pot simti iubirea,cand spune acele lucruri le iau de parca mi le-ar fi spus o vecina politicoasa.As vrea sa aiba pt mine acelasi rasunet pe care-l are pt voi cele ce ati simtit mereu dragostea mamei voastre,dar nu reusesc.Cred ca exact asa cum ea nu a reusit sa-si faca simtita dragostea pt mine,eu nu reusesc sa i-o impartasesc acum si credeti-ma ca vremea razbunarii la mine a trecut de mult.mi-e sete si foame sa o iubesc si nu pot asa cum as vrea.
Si da,ma simt jignita cand aud fraze,pai nu esti destul de puternica sa scapi de umbrele trecutului,iti plagi de mila etc.
Nu as dori nimanui sa ajunga sa fie atat de puternic incat sa nu repete greselile parintilor proprii.Si cand spun greseli nu ma refer la trecut pe rosu la semafor sau la a minti copilul cu povestea berzei.Si acuma cred ca putini o sa aibe urechi care si aud si inteleg despre ce vorbesc eu aici.
principe spune:
elise,
povestea ta este f trista ,dar bblisa ta este exact stimulul de care aveai nevoie,sa lupti ptru voi,sa ajungi sa o vezi mare si cu copii.
ce s-a intimplat cu tine a fost ca, o durere a inhibat o alta durere si a declansat acel instinct de aparare care dormea.
daca simti mila,dada il compatimesti inseamna ca ai trecut pagina ,ce bine ,daca am putea trece pagina fara sa suferim si sa ne facem atita rau.durerea din suflt isi varsa lacrimile prin bolile noastre.
multa sanatate
p.s spune-mi te rog cum fac quote??
daniela_b spune:
Stiu ca am avut de ales intre a uita pur si simplu ( un fel de-a spune "simplu" caci nu e chiar asa), continuindu-mi viata si a ierta (asta a fost cel mai greu), incercind sa schimb ceva.
Eu nu va pot spune ce e mai bine sa alegi dar va pot spune de ce am ales iertarea si cum am ajuns la ea.
Sper sa reusesc sa fiu cit mai concisa.
Cind n-am mai suportat "iadul" din suflet, rational am inceput sa caut solutii.
Pentru ca nu reuseam mare lucru cautindu-le in prezent, m-am gindit sa le caut in trecut caci cu trecutul doream eu sa ma impac, de fapt.
Fiindca am obiceiul (destul de deranjant uneori) sa-mi pun intrebari si sa scotocesc dupa ele si bineinteles dupa raspunsuri), inevitabil au aparut, una cite una: de ce s-a intimplat asa?
De ce parintii mei au ales sa ma "educe" cu atita severitate, ajungind la abuz fizic si emotional (pe asta l-am considerat si mai distrugator) cind eu eram un copil atit de cuminte, ma straduiam atit de mult sa-i multumesc, am invatat bine si in general nu-mi reamintesc sa fi facut pozne care sa "merite" ce primeam drept corectie.
Pina sa fiu adolescenta imi gaseam eu vina in tot ce se intimpla, mai apoi am inceput sa vad o mare diferenta intre ce imi spuneau parintii mei ca sint (nu pot reproduce aici) si ce imi spuneau profesorii, colegii, prietenii, strainii ca sint ( pe astea le-as putea reproduce dar prea ar suna a lauda).
Deci, care era adevarul? Uite asa am ajuns la prima intrebare esentiala :
Cine sint eu?
Si daca vina nu e la mine, la cine e?
Logic, m-am gindit ca e posibil ca vina sa fie a lor, in special la tatal meu si mi-a trecut prin minte ca ar trebui sa incerc sa-l inteleg pe el ca apoi sa ma inteleg pe mine.
Cel mai mult as fi vrut sa stiu de ce era capabila o fiinta umana adulta sa loveasca o alta fiinta umana vulnerabila, mai mult, una ce ii este copil (urmas).
Primul raspuns: era beat, mai tot timpul.
Bine, bine dar din betie te mai si trezesti, nu cred ca nu te cuprind remuscarile vazind ce-ai facut aseara pe obrajii copilului tau.
Mult mai tirziu am inteles si de ce ma loveste in zona fetei si abia cind se satura, trece si la curea.
Al doilea raspuns: eu seman fizic cu mama lui (bunica mea). Deloc intimplator acest al doilea raspuns.
Mama lui l-a abuzat, pe el, in copilarie.
In plus, l-a derutat cu rasfat alternat cu aceste abuzuri. In ochii lui, afectiunea cuprindea si abuzul.
Mai mult, mama lui a avut diverse legaturi cu citiva barbati care l-au persecutat si alungat, asa cum ai alunga un ciine agresiv din curtea ta (fiindca da, el era rau, un copil problema).
Am extras aceste informatii din povestile lui catre altii si din discutiile cu cele 3 surori, intotdeauna umplute de reprosuri si declaratii agresive, razbunatoare.
Bun, deci: a crescut in casa cu 5 femei (mama lui, bunica lui si 3 surori) si, ocazional, cu cite un intrus de sex masculin pe care probabil ca-l ura groaznic.
Si nu numai pe el ci si pe mama lui care permitea acelui intrus sa-l fugareasca si sa-l altoiasca.
S-a umplut de ura. Si ce alta ocazie "mai buna" sa te descarci de ura chinuitoare decit lovind in imaginea copilului tau care seamana cu "abuzatorul" si in care presupui ca s-au strins toate calitatile negative ale acestuia.
O sa spuneti: cum de nu s-a sesizat nimeni de ce pateam eu acasa cind eram atit de plina de semne ( credeti-ma, vizibile).
Pai, intii, in clasele primare invatatoare mi-a fost matusa mea, sora lui.
Nu numai ca nici nu-i trecea prin cap sa-l reclame dar...ca sa n-o fac de ris si sa nu creada nimeni ca imi pune note mari pe gratis, pe linga notele mici ma tragea de urechi si ma dadea cu capul de tabla, terorizindu-ma cu reprosuri ( la ora de lucru manual in clasa a IIa pentru ca nu reuseam sa inteleg cum se inmultesc ochii cu andrelele, m-a lovit repetat cu muchia liniei peste degete ca sa-mi fie rusine urlind ca sint o nerecunoscatoare, am tot ce-mi trebuie acasa dar eu nu sint in stare sa tricotez corect sa aduc o nota mare la...lucru manual, acasa n-am mai reusit sa tin furculita in mina si tata imi spunea: bine ti-a facut!).
Al doilea motiv este ca eu nu ripostam si nu tipam, plingeam in tacere, asa credeam eu ca pot depasi situatia, indurind-o (pina in ziua de azi am acest prost obicei, devenit reflex, cind sint nedreptatita, pling fara sa iau atitudine)
Asa ca vecinii nu auzeau decit pe el tipind, "educindu-ma".
Si, cit de convenabil, cind eram prea vinata, primeam imediat scutire de la scoala, invatatoarea mea matusa era foarte intelegatoare...
Dupa o vreme, am inceput sa stiu sa-mi feresc fata, de rusine fata de colegi.
Revenind, iata-ma in situatia sa inteleg ca eu primeam corectii de la un om care suferise la rindul lui si punind cap la cap ceea ce stiam am vazut cu ochii mintii tabloul de "familie".
Eu chinuita, de un tata chinuit de-o mama (bunica mea),chinuita la rindul ei ca a crescut fara tata ( stabunicu'necunoscut)) linga o mama saraca lipita pamintului( strabunica)marginalizata si violata de care cum se nimerea, prin sat.
Asta ma aduce la a doua intrebare esentiala :
De unde vin?
Iata de unde vin. Dintr-o famile in care fiecare generatie gaseste vina la inaintasi.
Iata, acestea sint genele mele.
Pot eu sa le smulg pur si simplu din ADN-ul meu? Nu pot. Nici macar nu stiu daca genele sint cu adevarat vinovate sau conjunctura.
Conjunctura face parte din trecut.
Pot eu sa schimb trecutul?
Nu pot.
Pot sa-l uit?
Nu pot.
Dar sa va spun ce pot face: pot sa iert.
Pot astfel schimba viitorul ( ma rog, atit cit se poate daca tinem cont si de faptul ca e posibil sa existe destin).
Asa ca am juns la a treia intrebare esentiala :
Unde ma duc?
Cine sint, de unde vin, unde ma duc? Asta este ce am reusit eu sa slefuiesc din tot ce s-a intimplat, chiar daca sint tot intrebari.
La asta vreau sa raspund, indepartind balastul, pastrind esentialul.
Si de aceea am ales eu iertarea, repet, nu stiu daca e bine asa dar stiu ca ma simt mult mai usurata, ori cred ca asta cautam cu totii: pacea inimii.
Ieri am auzit pe un post de televiziune pe cineva intrebind (citez din memorie): Daca viata ar fi o calatorie si in spate ai purta un bagaj emotional, ce ai prefera sa ai in el: "pietre pretioase" sau "gunoi"?
Cine ar putea raspunde altceva decit :pietre pretioase?
Qi