Mai vechi, pe blog, POVESTEA NASTERII LUI EMANUEL

A trecut aproape un an.

De la un eveniment care mi-a marcat existenta.

Un an pe care l-am trait la intensitate maxima, secunda de secunda.

Acest lucru nu s-a intamplat pentru ca am redevenit proaspata mamica; desi acesta este subiectul principal al “compunerii” de fata. Ci pentru ca m-am incumetat sa MAI fac un copil, chiar daca trecusem prin evenimente foarte dure legate de maternitate.

Dati-mi voie sa ma fac inteleasa: in toamna lui 1999 am pierdut o sarcina la aprox 6 luni. Ma internasem la Spitalul Universitar din Bucuresti pentru a primi asistenta (eventual niste perfuzii cu litice) si am sfarsit prin a mi se face operatie cezariana, la miezul noptii, de catre o dr rezidenta care era de garda. Tin minte ca imi tremura tot corpul (la modul ca intrasem intr-o stare de frisoane teribila), toata lumea in jurul meu era alarmata, dr care imi acorda ingrijiri era palita de emotie si teama. Mi-am dat seama ca nu e de gluma si ca s-ar putea sa nu pierd doar copilul…. Desi eram semi- constienta, motiv pentru care nu pot sa spun foarte clar ce simteam sau ce imi trecea prin cap in acele momente, incercam din rasputeri si vag reuseam sa raman in contact cu ceea ce auzeam si vedeam. Mi-era frig si ma agatam de mana unui medic de culoare – singurul care empatiza cu starea mea ce se inrautatea foarte repede. Cam atat a fost ;
reclama - reclama mascata /2010/11/recover-jurnal-de-giulesti-happy.html