suflet?
suflet? | Autor: Elise
Aseara mi-am adus aminte de bunica-mea, rasfoind niste poze vechi.
Bunica-mea, o femeie foarte frumoasa care a imbatrinit la fel de frumos. Era o batrina demna, cu parul alb, imaculat, cu un ten de portelan si cu trasaturi perfect aristocratice.
Era dintr-o familie foarte saraca, dintr-un sat oarecare, cu 11 alti copii crescuti unul de altul in timp ce parintii munceau la cimp. Dar a fost frumoasa...
S-a maritat de tinara. Tot de tinara a ramas vaduva. Si a doua oara cind a ramas vaduva era tot foarte tinara, si deja trecuse prin perioada unui razboi, incepuse al doilea. Alerga prin refugii, in timpul bombardamentelor, cu un copil de citeva luni - si-a construit si reconstruit singura casa... caramida cu caramida, de citeva ori.
Nu avea scoala, nu avea nici o pregatire, nu avea un barbat care sa ii fie alaturi. Avea doar un copil pe care nu l-a vrut, iar sotul o implorase sa il pastreze.
Dar croia haine foarte frumoase, invatase singura. Si avea grija de copiii altora. Si isi ducea singura gospodaria, cu tot ce presupunea ea.
Nu pot sa spun ca a avut o viata fara probleme - pentru ca belelele s-au tinut girla.
SI TOTUSI, a avut o viata fara probleme.
Pentru ca probleme nu si-a facut. Niciodata.
N-a privit niciodata in urma, a privit tot timpul inainte. Nici macar la batrinete nu privea in urma.
Ea, nu. O mai rugam sa imi povesteasca cite ceva: dadea din mina, cu indiferentza: e, stam la povesti acum...
Pe rind, si-a ingropat parintii, sotii, fratii si prietenii - cei din aceeasi generatie. Le-a facut toate cele crestinesti si a mers mai departe. Nu stiu daca a vazut-o cineva vreodata plingind. Probabil, nu. Nu stiu daca si-a pupat vreodata copilul. Probabil nu.
Nu stiu daca a avut momentele ei de disperare, vreodata. Dar nu parea sa le fi avut.
Si multa lume, de fapt, spune ca n-a avut nici suflet. Deloc.
Avea o tzinuta impecabila. Tot timpul. Muncea, dar isi pastra niste maini fine, de printesa - nu iesea din casa fara sa fie eleganta. Se imbraca preponderent in negru - si in materiale scumpe. Am gasit o data niste manusi de voal care i-au apartinut: o reprezentau. Erau foarte "ale ei". Si ii purtau parfumul. Parfum de lavanda.
A trecut cam peste tot, toti si toate cu o elegantza rece. Impeturbabila. Si-a trait viata preponderent singura, dupa trei casnicii din care a ramas in doliu. Si si-a trait-o bine. A muncit. Si a avut grija de ea insasi. Si a stiut foarte exact ce decizii sa ia, atunci cind s-a bifurcat drumul.
Deci nu, n-a avut ezitari... N-a avut cumpene. Nu s-a dat cu capul de pereti. N-a suferit dupa nimeni in mod special. Sau nu atit cit sa ii afecteze cursul liniar al vietii. N-a facut greseli. Nu si-a asumat riscuri. Si n-a plecat capul in fata nimanui. Pentru ca era perfect apta sa isi vada de viata indiferent pe cine si cind lasa in urma.
Legaturile mele cu ea au fost episodice: pentru ea, in prima faza, eram doar un copil bolnav, care "daca se duce, se duce".
In a doua faza, aveam vreo patru ani si m-a shocat cind a luat puii de pisica nou nascuti si i-a inecat. La fel de impeturbabila. Mi-a spus "n-avem ce sa facem cu zece pisici in curte". Asa ca i-a omorit. Am plins o saptamina.
Mai tirziu, ma lua de la scoala. Ma intreba daca vreau sa maninc. Spuneam ca nu. Spunea bine. Si se ducea pe fotoliu, in sufragerie, si citea. Mai mincam seara, cind venea mama si insista.
Citea mult. In ultimii ani, toata ziua citea, tot ce prindea in biblioteca. Nu minca cu noi, minca selectiv, ce considera ca ii face bine. La ora 9 isi bea ceaiul. In fiecare zi. Indiferent ce s-ar fi intimplat, si daca s-ar fi prabusit lumea, la ora noua era ceaiul in ceainic, cu doua felii de paine prajita alaturi. Cu unt. Nu cu margarina. Cu unt.
Mai presus de toate tabieturile, avea insa o minte brici. La o virsta la care se presupune ca incepi sa uiti. Ea nu uita. Nimic. Si judeca perfect.
O minte brici si zero implicare emotionala.
Iar pe mine, copil, continua sa ma intrige.
O percepeam ca pe o statuie. Stabila, de baza, dar...rece!
Pentru mine, "evenimentul" cu pisicile si faptul ca auzisem ca nu are suflet se impleteau intr-o legenda ciudata, invaluita in parfumul de lavanda din camera ei: o avea? Chiar n-are suflet? De ce n-are?
Eram la o virsta la care nici macar nu defineam ce e ala suflet, dar faptul ca "nu il ai" mi se parea o mare ciudatenie. Asa ca o tratam cu reticentza. Si ea ma trata corect, dar rece, exact asa cum se comporta cu restul lumii.
Mi-a spus o singura poveste: cu Genoveva. Din pacate, nu-mi amintesc cine era Genoveva si ce facea, mi-a ramas doar numele intiparit in minte. Eram foarte mica.
A murit cind implinea aproape un secol. S-a stins, pur si simplu, datorita virstei. N-a avut niciodata vreo boala. Si era frumoasa, in continuare. Perfecta. Si la 100 de ani. Perfecta si perfect senina.
De fapt, asta a inspirat intotdeauna, in orice conditii: seninatate.
Cind a murit nu eram acasa... Mi-a ramas doar imaginea ei din ultimii ani, o doamna alba, cu un par stralucitor, imbracata in negru, cu spatele drept, semeata, cu trasaturi perfecte...
Si a mai ramas intrebarea... UNDE era totusi sufletul ei?
Am inteles-o vreodata, daca am trait linga ea atita timp? Sau a inteles-o cineva?
A SPUS vreodata cuiva ce simte? Chiar, ce simtea?! Era fericita? Nefericita? Avea vise? Si le urma? Avea regrete?
Nu cred ca a spus nimanui... Nu cred ca a lasat deschisa nici o portita catre ea insasi. Poate, de fapt, nici nu simtea nimic.
Poate asa a stiut sa supravietuiasca unor evenimente care ar fi prabusit un alt om. Poate a fost rezultatul unei intimplari nestiute de noi, care i-a ferecat sufletul pentru totdeauna.
Poate a facut bine.
Poate asta e o solutie... uneori.
De fapt, cam la ce ne foloseste... sufletul?
Doar sa fim fericiti? Sau nefericiti?
Sa simtim spaima?
Sau entuziasmul?
Atit?
Doar sa devenim haotici, sub imboldul sentimentelor? Si sa relationam haotic? In loc sa relationam cerebral?
In cazul asta... cred ca e un fel de apendice pagubos. Pentru ca motive de nefericire sint mai multe decit alea de fericire. Deci, teoretic, l-am putea extirpa si am realiza mai multe, de-a lungul timpului... n-ar mai interfera cu ratiunea. Am lua decizii doar pe baza faptelor. Deci decizii mai bune.
DAR totusi... la ce ne foloseste sufletul?! De ce s-a pastrat integru, si atit de vulnerabil, de-a lungul unei evolutii care ne-a facut sa ne adaptam la conditii din ce in ce mai stricte, mai rigide, mai artificiale?
De ce stam cu ditamai sufletul in fata computerului?
De ce ne trebuie suflet sa folosim utilaje, sa operam pe cord deschis, sa purtam razboaie sofisticate, sa ne ucidem intre noi si sa ucidem restul - sa cunostem, sa evoluam? Cu ce ne ajuta acest concept vag numit "suflet"?! Ne ajuta, sau ne impiedica?
Sau ne-am putea detasa de el?
Poate l-am putea extirpa... asa cum ne punem sani de silicon, ne facem dinti de portelan, ne schimbam culoarea ochilor, culoarea parului, ne scoatem coaste ca sa ne aranjam talia... Poate ne-am putea ajusta si sufletul ca sa ne diminuam sensibilitatea, daca circumstantele o cer.
Stiu, aberez... e dreptul meu, e blogul meu. 
Si totusi...
Elise & BBLisa
Raspunsuri
tlaura spune:
pai, eu cred ca sufletul e cel care te ajuta sa traiesti; altfel am fi niste roboti! In viitor robotii vor putea face tot ceea ce face acum un om, poate chiar mai bine si mai perfect decat un om, dar ei nu vor avea suflet; vor exista si atat! Nu vor trai! Cu sufletul traiesti, fara suflet doar existi!
Edit: nu exista oameni fara suflet; doar ca unii asa vor sa para!
olguta12 spune:
Elise,
Nu stiu daca ma poti crede, dar ieri seara- in timp ce ma balaceam in cada- ma gandeam la bunica mea,care este omul ce a avut cea mai mare influenta in viata mea. Si m-am uimit singura cand mi-am dat seama ca pina acum mi-am tinut "pliscul"(cum spune sora-mea
)inchis in ceea ce priveste acest subiect, in special aici pe DC, unde dau sfoara-n tzara si cand trag apa
.
Nu vreau sa ma intind la vorba in blogul tau, sa-mi "asez" amintirile la 'mneata in "ograda"(chiar asa lipsita de bun simt nu-s!...cel putin nu mereu), dar azi dimineatza cand am intrat aici, m-au trecut fiorii. Se pare ca nu-s singura care nu e uituca...
Considera-te norocoasa ca ai avut-o pe "doamna in negru" in viata ta, chiar daca a fost rece, distanta, si aparent nepasatoare.
Din moment ce existenta si prezenta ei in viata ta te-au marcat atit de mult, inseamna ca nu era un om chiar de "neiubit". Din cele scrise de tine nu reies decat admiratia si dragostea- fie ea si stinghera- pe care i le purtai, si inca i le mai porti. Si mai mult ca sigur ca din comportamentul si chiar si greselile ei, ai invatzat ce fel de om VREI sa fi. O mai buna profesoara nici ca ti-ai fi putut dori.
Nu a fost perfecta. Dar a fost EA. 
olguta12
"Fear less, hope more;
Whine less, breathe more;
Talk less, say more;
Hate less, love more;
And all good things are yours." 
www.piczo.com/galushk?g=16686272&cr=5" target="_blank"> GALUSHCA IN ACTIUNE
POVESTEA DREI PISHCOT
redi spune:
Poate asta e o solutie... uneori.
Of, sufletul nostru ....
alba spune:
Elise,asta e generatia, care-si pupa copii doar in somn,ca sa nu li se urce in cap:-)
Asa mi-a spus mie bunica mea si ma sfatuit sa fac si eu la fel,da uite ca eu nu pot, sa-i urmez sfatul
Alba,mami de
Darian Valeriu *17.09.1999
https://fotoalbum.web.de/gast/corinastella/Darian
&
Cassian Teodor *04.06.2005
https://fotoalbum.web.de/gast/corinastella/Cassian
ellej spune:
quote:
Originally posted by alba
Elise,asta e generatia, care-si pupa copii doar in somn,ca sa nu li se urce in cap:-)
Asa mi-a spus mie bunica mea si ma sfatuit sa fac si eu la fel,da uite ca eu nu pot, sa-i urmez sfatul
Alba,mami de
Darian Valeriu *17.09.1999
https://fotoalbum.web.de/gast/corinastella/Darian
&
Cassian Teodor *04.06.2005
https://fotoalbum.web.de/gast/corinastella/Cassian
Da, mi s-a povestit ca tot asa faceau si strabunicele mele, isi alintau copii doar cand acestia dormeau. La fel, nu-mi amintesc sa ma fi pupat vreodata vreuna din bunice sau unicul bunic pe care l-am cunoscut, sau unul din parinti. Desi ne-au iubit si ne-au crescut cat au putut de bine, de asta sunt sigura, dar n-am avut parte de alintari sau pupaturi; de asta si eu sunt mai rece. Si bunica taia gaini, porci, inneca puii de matze nedoriti.
Nu inseamna ca bunica ta n-a iubit sau n-a suferit, sau n-a avut suflet. A fost doar altfel, in parte din cauza educatiei de acum un secol si asprimii vietii, in parte, poate, pentru ca asa ii era felul. Eu admir pe oricine poate supravietui o existenta intreaga intr-un mod demn, fara istericale si fasoane, fara a se agata de altcineva pentru a merge mai departe. A fost o persoana tare, care merita tot respectul.
Intr-o buna masura imi recunosc bunicele in descrierea ta. Eu tin la ele foarte mult (una nu mai este) si le inteleg modul de a fi.
Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu.
If God created us in His image we have certainly returned the compliment.
Miramar spune:
Elise 
Tu chiar crezi ca exista asa ceva? A ingropat 3 soti, a trecut prin atatea? Chiar crezi ca asta a fost motorul ei, lipsa sufletului? Eu zic mai degraba ca asta a fost modul ei de manifestare, sobru, demn, elegant. Asta nu denota lipsa zbuciumului intern, cel mult poate fi vorba de o resemnare in fata vicisitudinilor vietii. Cand ai cunoscut-o tu deja ce era mai rau trecuse. Si da probabil ca a avut si ea momentul ei, "povestea ce i-a ferecat sufletul" - beletristica pare sa fi fost refugiul ei. Acolo erau visele ei.
Nu-ti dori lipsa sufletului! Stii foarte bine ca acele putine momente de fericire sunt cele care conteaza in viata!
Ia lucrurile pe rand, unul cate unul cu eleganta si seninatatea bunicii tale.
...o sa fie bine o sa vezi!
anamaria spune:
BUNICA... BUNICUL... amintiri dragi, cred ca nu trece zi sa nu ma gandesc la ei; parca ii si vad...
Bunica mea a trait sa ma vada mireasa, desi era, saraca, la un azil.
Suferea de Alzheimer, si trebuia supravegheata permanent; pana sa moara bunicul (caruia i-a supravietuit 2 ani) se descurcau, cum-necum, aveau grija unul de altul: bunicul, care mergea cu un cadru (isi rupsese piciorul din sold prin '95), facea cumparaturile de la piata, iar ea pregatea masa acasa; bunica nu iesea din casa, cel putin nu singura: se trezea ca nu mai stie cine e, sau unde locuieste...
Dupa ce-a murit bunicul, a trebuit sa stea la azil; noi mergeam cu totii la serviciu, nu avea cine s-o supravegheze; ma gandesc mereu ce tare trebuie s-o fi durut sufletul pe mama cand a luat decizia asta... dar altfel nu se putea! O vizitam la 2-3 zile odata, cand eu, cand mama, cand soacra-mea.
Am vrut s-o aduc la nunta mea, macar la biserica... dar medicii au spus ca emotiile ar fi putut sa fie prea puternice pt ea! sa ca a doua zi dupa nunta, m-am imbracat mireasa, am luat niste platorui cu prajituri si m-am dus la ea, cu Adi; mereu visase sa ma vada mireasa!
Dupa ce m-a vazut maritata, ne tot spunea sa facem un bebe: 'o sa ma ocup eu de copilas, vi-l cresc eu!'...
Planuisem sa-i duc stranepotul in vizita. Dar Dumnezeu a avut alte planuri: am nascut prematur, asa ca mi-a fost teama sa-l duc pe Bogdan la ea, la spital; am zis sa mai creasca un pic, sa treaca de 1,5- 2 luni.
Dar ea s-a stins cand bebe avea 3 saptamani. Stia ca are un stranepot, ii aratase mama si poze. Dar n-a apucat sa-l vada, sa-l tina in brate...
Cei care au cunoscut-o spun ca Bogdan ii seamana.
De ce am scris asta in blogul tau, Elise?!
Pentru ca bunica ta mi-a amintit de BUNICA. Asa era si ea, distinsa desi nu era din nu stiu ce familie 'de soi'. Dar era plina de bun simt, avea 'tinuta'... N-a avut viata usoara, comunistii au dus-o la Poarta Alba cateva luni bune.
cand eram aproape de varsta primelor iubiri, mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodata, ceva ce m-a facut atunci sa gandesc despre ea, cum spui si tu de bunica ta, ca 'nu avea suflet': 'eu in viata mea n-am zis vreunui barbat ca-l iubesc!' Adica, ma intelegi, ea si bunicul au fost casatoriti 60 si ceva de ani si nu i-a spus vreodata ca-l iubeste???
Cert este ca greu am spus vreunui baiat/ barbat ca-l iuesc! Mai precis, i-am spus asta doar sotului meu...
Eu nu cred ca cineva poate sa nu aiba suflet, sa nu sufere! oarca imbraca asa, un fel de masca, sa se arate lumii puternici... sa nu lase sa vada altii cat si cum sufera!
Cel putin, nu pot spune despre bunica mea ca n-ar fi avut suflet! Doar ca razboiele, seceta, comunismul, suferintele, au invatat-o sa nu-si arate emotiile...
Blog: Ajutati-l pe Razvan sa lupte cu o boala necunoscuta!
ANAMARIA, mami de 2 baieti ca in filme: 
Nascut pe 4 iulie (2000)
si
Vineri, 13 (iunie, 2003)
poze cu frumosii mei (si nu numai 
)
************************
Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu,
nu inseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa!
ellej spune:
Anamaria , asa m-am gandit si eu mereu, ca au suferit din cauza razboiului si comunismul le-a luat totul (nici la nenorocita aia de cartela de paine n-aveau dreptul) si si-au dus crucea cat au putut de bine.
M-a impresionat mult povestea Stelei Popescu despre parintii ei, despre tatal deportat in Siberia si despre mama ramasa singura cu ea, care noaptea invata rusa ca sa-si castige existenta. Si spunea ca uneori se ducea la mama ei ca sa o alinte iar mama o respingea, dar nu fiindca n-avea suflet, ci fiindca voia ca fiica ei sa fie tare. Sunt oameni care au trecut prin multe nenorociri si au reusit sa nu-si piarda mintile, cred ca merita intelegera noastra.
Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu.
If God created us in His image we have certainly returned the compliment.
Elise spune:
quote:
Sunt oameni care au trecut prin multe nenorociri si au reusit sa nu-si piarda mintile, cred ca merita intelegera noastra.
Asta era si intrebarea... Era vorba de mecanisme de adaptare. Intr-un context actual in care se promoveaza ideea ca trebuie sa mergem la psiholog si daca ni se imbolnaveste pisica, pentru ca, deh, e un factur de stress si suferim, nu?
Era vorba de suflet... la ce ne foloseste, la ce ne incurca, in ce masura conteaza sa ne pastram deschisi si vulnerabili, in ce masura e mai utila negarea/neimplicarea afectiva.
Ideea ca trebuie sa crestem copii puternici e valabila si acum asa cum era si atunci. Invariabil viata ofera surprize, nimeni nu e scutit de probleme, difera doar natura lor, nu neaparat amploarea sau gravitatea. Dar ce inseamna "sa fii puternic"? Ce gresesti, de devii slab? Este vorba de educatie? De o educatie permisiva? De o educatie dura?
ellej spune:
Toti avem anumite caracteristici cu care ne nastem, unii suntem mai puternici, altii mai labili. Sunt oameni care au trecut prin aceleasi nenorociri, dar au reactionat diferit: daca vorbeam mai devreme de mama Stelei Popescu, care a facut eforturi si sacrificii mari ca sa-si intretina fiica, citeam despre mama Mirabelei Dauer, care fusese rasfatata si tinuta acasa de sot iar in momentul cand acesta a fost inchis de regim fiica cea mare, adolescenta la acea vreme, a intretinut-o si pe ea si pe sora mai mica. Doua femei, aceeasi drama, doar ca una a fost tare si alta slaba, una si-a asumat rolul de sustinator iar cealalta continuat sa astepte sustinerea.
In ce masura taria sau labilitatea sunt conditionate de personalitatea omului si in ce masura de educatie? Probabil e o combinatie intre cele doua. Eu as vrea ca sa-mi pregatesc baiatul pentru viata, sa stie ca se pot intampla nenorociri, ca oamenii se duc la un moment dat si ca asta e firea lucrurilor.
Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu.
If God created us in His image we have certainly returned the compliment.