Ati mai auzit de o nastere in Tailanda?

Mi-au trebuit doua luni ca sa ma pot aseza linistita la birou sa scriu si eu povestea nasterii mele.
Ca orice alta mamica, mai tanara sau mai in varsta, am avut si eu ceva peripetii, chiar daca totul era planificat, programat si verificat din timp.
Data probabila a nasterii era undeva pe 20 martie, asa ca doctorul meu a socotit ca ar fi perfect sa ma opereze pe 14 martie. Am fost incantata de aceasta data, deoarece pica intr-o vineri si urmau 2 zile libere pentru sotul meu, deci putea sa stea cu mine la spital fara sa isi mai ia liber de la servici. Oricum, erau programate 2 saptamani de concediu si pentru el in cazul in care aveam nevoie de ajutor cu bb acasa si nu era suficient ajutorul acordat de servitoare.
Totul mergea bine, am intrat in luna a noua simtindu-ma excelent, ca si toata sarcina de altfel, avand in vedere ca nu sunt prea tanara… La cei 36 de ani ai mei, ma asteptam sa dau cu pieptul de greutati serioase, dar totul parea sa fie bine.
Dar… pe 6 martie, seara mi s-a facut brusc rau si am simtit ca ceva nu este in regula cu pulsul meu. Mi-am controlat tensiunea si pulsul si erau graoznice: tensiunea 170/110 si pulsul 40. Sotul meu s-a speriat putin, insa mi-a spus sa incerc sa ma linistesc si sa dorm - era destul de tarziu si nu era cazul sa merg la spital la ora aceea. Peste o ora, tensiunea scazuse putin si pulsul crescuse pana la 60. Am adormit relativ linistita si dimineata la prima ora am plecat spre spital. Doctorul a fost foarte dragut… a incercat sa ma linisteasca si sa descopere de unde cresterea de tensiune???? Nu era asociata cu nimic din ceea ce ar fi indicat o preeclampsie ca picioare umflate, proteine in urina. Dupa ce mi-a facut ceva investigatii, m-a trimis la etajul 11 unde se aflau toate salile de nastere, travaliu, operatie, etc… pentru a face NST (non-stres test) sa vedem cum se simte copilul. Am stat acolo 20 de minute cu burta in sus si incinsa cu tot felul de curele pentru a monitoriza inima copilasului. Totul parea OK, asa ca am plecat acasa cu inima impacata si cu niste calmante in buzunar, urmand sa ma intorc pe 9 (duminica) sa ma vada din nou.
Pe 9, totul parea normal, insa eu am cerut o ecografie ca sa vad si sa fiu sigura ca bb este ok si mai ales sa ma conving ca nu e timpul sa iasa. La echo, am avut o surpriza maaaaaaaaaaaaaareeeeeeee care m-a intristat destul de rau. Bebe avea 2.6 kg conform masuratorilor, dupa ce cu o luna in urma avea 2.5 kg. In afara de asta, lichidul amniotic era foarte putin. E drept ca slabisem cam 3 kg in ultimele doua saptamani pentru ca asa, din senin din iarba verde ma apucase o greata de tot ce se numea mancare. Lumea din jurul meu spunea ca e normal, ca e tot mai mare copilul, ca apasa pe stomac, etc. Dar de ce bebe a crescut doar 100 g intr-o luna, asta nu mi-a putut nimeni explica. Am intrebat doctorul meu si el mi-a spus sa nu ma mai incred atata in aparatele astea moderne (el fiind mai in varsta, spre 60 de ani, nu mi-a prea recomandat ecografia pe timpul sarcinii). Oricum, m-a luat o tristete… nu imi mai pasa de operatia mea, de tensiune, de nimic. Voiam doar ca ea sa fie sanatoasa si normala.
Cum nici o belea nu vine singura, luni dimineata am alunecat pe presul de la usa bucatariei (sub care in prealabil intrase niste apa varsata de mine) si am cazut cat eram de lunga si grea cu spatele de pragul usii intinsa pe jos. John s-a speriat puternic si si-a multumit ca nu a plecat la servici mai devreme, ca de obicei si mai statuse vreo juma’ de ora ca sa mai punem treburile la cale, sa mai planificam cumparaturile pe care trebuia sa le fac inainte de a merge la spital si meniul pentru perioada in care voi fi la spital. S-a gandit pe loc ca trebuie sa ma duca mai devreme, insa eu am simtit ca nu s-a intamplat nimic la burtica, reusisem sa mai atenuez caderea prinzandu-ma de usa, asa ca l-am linistit si l-am trimis la treaba.
A doua zi de dimineata, marti, 11 martie, m-am trezit ca de obicei la ora 5:30 (nu prea aveam somn in ultima vreme) si m-am dus la baie. Am facut un pishu si cand sa mai sterg, mai vine unu… Am incercat sa il tin, ca nu se mai oprea, dar curgea in continuare. Asta e lichidul, m-am gandit. S-a rupt apa. Totusi, nu era asa cum scrie prin carti… sa curga puternic, ca o oala rasturnata. A curs lin si incetisor si pana sa ma dezmeticesc eu, s-a oprit. Nici nu a fost mult. Nici nu era de unde…
Am venit de la baie si m-am asezat la calculator. Mi-am impus sa nu mai caut nimic pe internet despre ape rupte, despre dureri, despre operatie… am adus “Evenimentul zilei” si m-am gandit sa citesc ceva ca sa treaca timpul mai repede pana se trezeste John (la ora 7) pentru ca si asa nu mai era mult. Nu avea rost sa sun nici doctorul pentru ca oricum venea la ora 8:30 la spital.
La ora 7:30 am urcat in masina cu bagajelul facut de vreo doua saptamani in urma. Doctorul venise deja la spital anuntat de una din vecinele mele, asistenta la acelasi spital. Toata lumea stia pe acolo ca mi s-a rupt apa si ca urmeaza sa apar.
Dupa ritualul de rigoare (cantarit, masurat, tensiune, puls, testul de urina) asistentele de jos m-au trimis din nou sus la etajul 11, fara sa fiu vazuta de doctor, direct la sala de nasteri. M-am intrebat atunci… care o fi treaba? Mi-au spus doar ca doctorul a zis sa merg sus. M-am conformat.
Sus, ma astepta un convoi de asistente si doftorese care m-au luat la puricat. Dupa ce mi-au pus o gramada de intrebari (despre nasterea precedenta, despre primul copil - lungime, greutate, scor APGAR, boli, chestii generale pe care nici nu mi le mai aduc aminte) m-a intrebat ce medic pediatru vreau pentru copil. M-am speriat si I-am spus fetei ca nu am venit sa nasc, ca sunt programata pentru operatie pe 14. La care tipa a zis ca stie si ca sa ma asez pe pat sa ma controleze. M-am intrebat atunci: “Pe PAT?” Nu pe masa ginecologica???? Dar, asta e….
Patul avea o perdeluta de jur imprejur si mi-am zis atunci… tare pudice mai sunt tailandezele astea. Mi-am adus aminte atunci cum m-au dus pe mine in Romania la prima cezariana in costumul Evei in sala de operatii. Nu era nici o jena prin maternitate, ne vedeam putzele unele la altele cum ne vedeam ochii.
Dar sa revenim… Deodata se da perdelutza la o parte si apar ochelarii si boneta verde a doftorului meu care ma saluta vesel si ma intreaba daca sunt pregatita sa facem treaba astazi. Am ramas muta.
Dupa control, mi-a spus ca vrea sa ma opereze in ziua respectiva pentru ca e momentul cel mai bun si nu are rost sa mai amanam. A fost tot timpul foarte calm, de parca era dupa mine, la latitudinea mea, insa am aflat mai tarziu, dupa vreo 2 zile ca era musai sa ma opereze cat mai repede.
Asa ca, m-am dus la “coafat”, dupa care mi-au luat ceva sange pentru analize si mi-au pus cateterul pentru viitoarea perfuzie/transfuzie din timpul si dupa operatie. Am dat fugutza telefon in Romania la parinti, chiar daca era ora 4 dimineata la ei, I-am anuntat cu inima stransa ca urmeaza sa intru in operatie.
Totul a trecut atat de repede si ma simt atat de proasta ca mi-a fost atat de frica, incat nici nu imi vine sa mai povestesc…
Dupa ce am intrat in OR, nici macar nu am avut timp sa studiez imprejurimile pentru ca fetele au fost atat de rapide, incat am ramas doar cu gura cascata la aparatura moderna ce ma inconjura si la care ma conectau, la stilul sigur si fara nici o greseala sau neindemanare pe care il aveau fetele acelea cu manutze de aur. A aparut apoi un nene cu ochelari cu niste lentile groase care a zis ca e anestezistul, s-a prezentat frumos si mi-a povestit vreo 5 minute despre ce are de gand sa imi faca si ce voi simti la fiecare chestie, dupa care m-a intrebat daca sunt gata si de acord sa incepem. Eu imi urmaream tensiunea pe unul din monitoare si dupa ce am avut confirmarea lui ca tensiunea e buna asa rea cum e (150/50) am trecut la treaba. Ce pot sa spun??? Nici nu am simtit o intepatura sau ceva… Zicea lumea ca simti epidurala destul de tare mai ales in momentul in care iti baga acul. Nu am simtit nimic. Doar ca dupa vreo 20 min. nu mi-am mai putut misca picioarele si totul era rece de la mijloc in jos. In momentul ala a aparut doctorul meu cu echipa, mi-au pus repede (nici nu am avut timp sa spun “Good morning”) paravanul in fatza si au inceput treaba. Mai stiu ca vreo alte 5 minute m-a tinut anestezistul de vorba, m-a intrebat niste chestii despre Romania, despre clima, despre schi si patinaj, de care nu sunt prea sigura ca era el interesat, dupa care l-am auzit pe celalalt spunand: “The baby is blonde!” - probabil atunci a scos capul iar in urmatoarele secunde a zis “She’s bigger than 2.6 kilos”. Si apoi tzipatul! Ziceai ca o taie cineva… Imi venea sa ii rog sa o linisteasca cumva ca imi era tare mila de ea cum plangea saracutza. Dar nu am terminat bine de gandit ca a aparut pediatra pe care nu o vazusem pana atunci cu Emi in brate, gata spalata si infasata si mi-a spus ca are 3205g si scor APGAR 10. In momentul ala anestezistul m-a intrebat daca sunt fericita, m-a asigurat ca Emi e bine, si mi-a spus ca tre’ sa dorm putin pana ceilalti doftori isi termina treaba. Am auzit o gramada de discutii, dar nu am inteles nimic, au vorbit tot timpul in tailandeza si eu am adormit imediat fara sa am timp sa intru la griji sau ganduri. M-am trezit exact la sfarsit cand ma spalau fetele si imi explicau ca tre’ sa merg doua ore la RR, ore care mi s-au parut cele mai lungi din viata mea. Voiam sa vad fetita, sa il vad pe John (care spre rusinea lui nu a avut taria de a sta cu mine la operatie) sa vorbesc cu pediatra. Aveam de-a planuri… dar cine ma baga in seama? Trebuia sa stau 2 ore acolo moarta coapta.
Au trecut cele doua ore si mi-au explicat ca ma vor duce in camera mea si ca vom trece prin fata pe la nursery ca sa vad bebeul. Era asa de frumusica, alba la fata in comparatie cu ceilalti care erau toti colorati, in incubator (asa e ritualul aici, sa stea 6 ore pentru reglarea temperaturii) incat nu mai voiam sa merg in camera ci sa stau acolo pe hol sa o admir prin geamul de sticla.
In aceeasi seara am avut-o in camera, micutza si neajutorata, am desfacut-o incetisor, I-am numarat toate degetzelele, am verificat-o pe la funduletz, la putzica, verificat reflexe (de parca pediatra nu ar fi facut-o…) si am incercat sa ii dau sa pape laptic de mamica. Dar de unde??? Laptele a venit dupa vreo 3 zile. Dar a venit si este si acum. Bucurie mare, pentru ca surioara Ioana nu s-a putut bucura de lapte de mamica.
A doua zi m-am dat jos din pat si in a treia zi am plecat acasa. Refacerea a fost rapida, mi s-a parut mult mai usor decat la prima cezariana, chiar daca atunci aveam doar 24 de ani.
Acum avem 5 kg si doua luni, suntem fetite mari si crestem si avansam pe zi ce trece. Emilia e o fetita tare cumintica, doarme si mananca foarte bine si nu plange prea mult.
Ce-as putea sa spun in incheiere? ca urez tuturor viitoarelor mamici o nastere usoara si copilasi cuminti si papaciosi ca ai mei.

parpalak spune:

Sa-ti traiasca bebeii si sa fie si pe mai departe tot la fel de cuminti si mincaciosi!

dede spune:

Frumoasa si linistita povestea ta. Multa sanatate fetitelor tale si bine ai venit la DC.

DeDe

papadie spune:

Sa-ti traiasca puiutii!
Si bine ai venit!


"În afara de constiinta totul e bestialitate" (Camil Petrescu)

vilma spune:

Sa-ti traiasca fetitele, Mariana, sa aiba parte numai de fericire alaturi de voi.
Numai bine.

desprecopii spune:

felicitari!!!! si bine ai venit printre noi!

Ne place povestea ta si vrem sa o publicam pe prima pagina - la Destine. Te rugam sa ne trimiti la info@desprecopii.com pozici cu familia intreaga.

te pupam!



Pentru parinti... despre copii!

AB spune:

Mariana bine ai venit, sa fii fericita si sa-ti traiasca fetitele frumoase si sanatoase!
E prima nastere in Thailanda de care am auzit, dar mi-a placut.


Andreea

maudi spune:

doamne, ce frumos ai povestit...am inlemnit, parca am fost acolo cu tine toate clipele...multumesc si eu pentru poveste si sa ne mai spui

moto spune:

Felicitari ptr BB-UL Emi prima fetita nascuta in Thailend de care am auzit eu Felicitari .Delia si bb-ul Sebastian.

mamica dulce spune:

Felicitari la mamica si pupici la printesicasa creasca mare si frumoasa !!!
asa am patit si eu cu Marc...la ultima eco,cu vreo saptamana inainte de nastere,a zis doctorul ca ar avea vreo 3.600 sau 3.800...si cand colo..Marc avea $.300 si 55 de cm,un zmeut vlajganel in toata regula,cel mai mare din maternitate...ca si maica.sa la vremea ei

pupici multi si sanatate multa!

mamica dulce spune:

no,ca se vede ca numai la parai mi.e gandul
am vrut sa scriu ca Marc a avut 4.300 kg la nastere...