Puiutul meu cu chip de inger

Eu ma numesc Robert Alexandru. Cum eu sunt mic si nu stiu inca sa povestesc, o voi lasa pe mami sa va spuna povestea venirii mele pe lume. Sa stiti ca eu i-am soptiti cate ceva..i-am dat delalii din burtica, caci nu stia ea chiar tot ce faceam eu acolo. Va las sa va delectati cu inceputul odiseei mele. Si acum, mami ai legatura…

Gandurile lui mami..Inceputul“Privesc spre cer. Soarele bland inca isi face simtita prezenta. Afara este senin ca si in sufletul meu. Ma uit la mogaldeata din fata mea. Ma uit cu lacrimi in ochi si nu-mi vine sa cred, ca minunea de langa mine este puiutul nostru, rodul dragostei noastre. Ma duc cu gandul la venirea lui pe lume. Pe el ni-l doream de mult timp, insa niciodata nu era momentul potrivit. Lumea nebuna in care traim, ne acaparase intru totul. Viata noastra se impartea intre casa, job, studii. Ceva insa, lipsea. Oricat de fericiti si impliniti ne simteam, exista totusi un gol imens pe care amindoi stiam cum am vrea sa-l umplem: cu un bebe. Si totusi, cand nu aveam nici un plan facut, cand inca noi considearam ca nu a sosit momentul, s-a intamplat minunea. Nu am realizat. Stiam ca se va putea intampla, dar nimic nu ne garanta acest lucru. Cu toate acestea, eu simteam ca ceva nu este in regula cu mine, adica ma simteam altfel. Cum Adi nu putea sa creada sau poate ca ii era teama, ca sa alungam orice indoiala, s-a dus sa cumpere testul de sarcina. Si cum unul nu era suficient, a luat doua. Desi stiam ca e prea devreme ca sa se vada ceva, am facut primul test si a iesit negativ. Adi imi spune sigur pe el, ca stia ca nu este nimic, eu insa, traiam cu convingerea ca ne grabisem un pic.
Imi aduc aminte de acea seara. Era vineri. Ca de obicei, la acea ora stateam in fata calculatorului si invatam pt. examenul de a doua zi. Ma cuprinsese o stare de neliniste. Ma tot gandeam la testul care era in dulap si pe care nu-l facusem inca. Ii spun lui Adi, el imi zice sa-l fac si il simt nerabdator sa vada rezultatul. Ne asezam pe covor, in fata testului si timp de un minut am trait emotii puternice in speranta ca liniuta a doua va aparea. Nimic, insa!!! Adi, cu regret in glas, il ia, il arunca si imi spune ca stia ca nu e nimic, dar ca nu e un capat de tara si vom incerca data viitoare. Am inceput sa plang. Nu vroiam sa cred, eu simteam ca nu e asa. Nervoasa, suparata si totusi plina de speranta ma duc la bucatarie, direct la cosul de gunoi sa caut testul. Dar ce se intamplase? Nu-mi venea sa cred. A doua liniuta aparuse. In acel moment, timpul s-a oprit in loc. Brusc, lacrimile de pe obraz se transformasera in lacrimi de fericire. Nu mai stiam, daca sa rad sau sa plang. Ma duc alergand la Adi si plangand ii spun: “ai vazut, nu m-ai crezut, ti-am zis ca simt ceva”! Ne-am imbratisat, ne-am sarutat, fericiti, plini de emotie si in acelasi timp plini de teama ca visul sa nu se spulbere. Si cand te gandesti ca toata emotia a fost din cauza ca nu am citit corect cat timp sa asteptam ca sa vedem liniuta a doua”

Offfff, mami, tati, rad de voi. Nu ma pot abtine sa nu va zic: “naivi ati mai fost”. Si acum, urmeaza “Odiseea sarcinii”

“Eram fericiti, dar in acelasi timp nesiguri. Experienta nefericita traita cu doi ani in urma, nu ne lasa sa ne bucuram pe deplin. Asteptam primul control ca sa fim siguri ca totul e ok. Am decis sa nu dam vestea, pana nu vom sti cu certitudine ca totul merge bine. La doua sapt. dupa ce facusem testul apar mici sangerari. Nici nu apucasem sa ma duc la primul control. Am simtit ca totul in jurul nostru se prabuseste. Nu din nou, nu si acum. Adi incerca sa ma incurajeze, imi spunea sa astept sa merg la doctor, sa nu-mi fac sperante, sa asteptam linistiti. Dumnezeu va decide, daca el va vrea sa fie al nosrtu, va fi.
La primul control intru in cabinet plangand. Domnul doctor, un om extraordinar, imi confirma ca e sarcina si are solutia pt. mine: un tratament de mentinere. Optimist si increzator imi da si mie putere. Plec zambind de acolo si plangand in acelasi timp de fericire. Sarcina a fost frumoasa, insa cu multe indoieli, temeri, lacrimi, zambete. La mine, inceputul a fost greu, spre final totul a inceput usor, usor sa intre in normal. Mi-am zis atunci ca daca trebuie pot trece in fiecare luna prin emotii si temeri, numai ca sa stiu ca bebe va fi bine in final. Si asa a fost: ma uitam in calendar si numaram fiecare saptamana, pt. fiecare test si analiza slabeam 1 Kg, plangeam cu orele si daca ceva mi se parea ca nu e in regula simteam ca ma pierd.
La ecografia de la 14 sapt., asteptam cu emotie sa vedem ce este baietel sau fetita. Nu aveam preferinte, cu toate ca eu tot spuneam ca simt ca va fi fetita si ne obisnuisem cu ideea. Cand doctorul ne-a intrebat daca ne-am gandit la nume, noi am spus da: Beatrice Elena. Zambind el ne spune ca poate Beatric sau Patric, caci Beatrice nu se potriveste unui baietel. Asa ne-a dat vestea…era baietel. Eram fericiti. Nu ne venea sa credeam ca ajunsesem asa de departe si totusi mai avem foarte mult pana la final. Urma sa devenim parinti. Un vis frumos, un lucru pe care ni-l doream de ceva timp si atunci devenise mult mai real ca nicodata. Facusem un pas mare..aflasem ca e baietel. Vorbeam cu el in fiecare seara, tati il pupa si se jucau, ii puneam melodii si ii citeam povesti. Il pacaleam, ne jucam cu mainile pe burtica si asteptam ca el sa ne dea semne. Ii placea sa dea din manute. Se vazuse la ecografie, se vede si acum. Cand nu ne dadea semne intram in panica. Vroia si el saracul sa doarma si nu-l lasam..acum nu ne lasa el pe noi. Asteptam, fiecare ecografie ca sa-l mai vedem. Ne imaginam cum va fi, cu cine va semana, ne uitam atent la fiecare poza de la eco, doar, doar vedem ceva mai mult din fatzuca lui. Nu mai aveam rabdare. In ciuda tutror problemelor pe care le-am avut: placenta jos inserata, care si-a revenit din sapt. 16, sangerari care s-au oprit tot atunci, Ir-uri crescute, care insa s-au reglat prin sapt. 30, col moale si usor scurtat…puiutul meu s-a dezvoltat frumos, a fost un luptator. Ii spuneam Voinicel si ii aminteam zi de zi ca il iubim si ca trebuie sa fie puternic, ca il asteptam cu drag, ca toata lumea il doreste aici, ca trebuie sa treaca peste tot si vom trece, impreuna. Incercam sa nu ma mai stresez sa nu mai plang ca sa nu-i fac rau. Usor de spus, greu de facut. Si totusi….”

Mami, mami, stiu ca plangeai ca ma mai stresai si pe mine cu asta si da, imi aduc aminte cand ma pacaleati sau nu ma lasati sa dorm. Na, ca va veni randul acum..Hi, hi. Hi. Si cum spuneai si totusi…am venit pe lume……

“..intr-o zi de toamna, cand nimic nu-mi dadea de banuit ca minunea se va intampla asa curand. De cand imi spusese medicul la ultimul control ca trebuie sa evit efortul stresul si supararile, ca trebuie sa incerc sa ma odihnesc cat mai mult, imi doream sa trec de sapt. 36. Numaram zilele. Nu stateam la pat. Am fost activa, m-am plimbat si am condus pana in ultima zi. Dupa ce am trecut de sapt. 36, nu ma mai temeam. Ma gandeam ca poate veni cand vrea ca totul va fi ok. Cu toate ca inceputul sarcinii a fost greu, finalul a fost mult mai usor si frumos. Obisnuiam sa intru pe formul desprecopii. Mamici care erau in aceleasi sapt. ca si mine se vaitau ca au contractii dureroase, dureri si tot felul de semne. La mine, nimic. Chiar ma gandeam ca parca ma si vad ajungand in sapt. 40 si bebe nu va vrea sa vina.
Cu doua zile inainte ca minunea sa se intample, intr-o marti seara am fost cu Adi sa ne plimbam prin Cismigiu. Era frumos afara, am mancat floricele si vata de zahar dar eu aveam pofta de gogosi. Am umblat mult dupa gogosile alea afurisite. As fi mancat gogosi facute ca la mama acasa, dar de unde? M-am multumit cu cele de la Gogoasa infuriata, care nu m-au satisfacut pe deplin.
Joi 21 sept. dimineata, ora 5.00. Ca de obicei la acea ora ma trezeam. Baia devenise “prietena” mea. Constat cu stupoare ca s-a rupt apa. Il strig pe Adi, care buimac de somn, nu intelegea exact ce se intampla. Cand realizeaza ce urma sa se intample, se trezeste brusc si imi spune sa-l sun pe doctor. Acesta imi spune sa ma duc la spital, lucru pe care intentionam sa-l fac si sa-l astept. Adi imi ia bagajul, care era pe jumatate facut, ma ajuta sa ma imbrac si pornim. Pornim spre marea aventura, pornim sa infaptuim lucrul care avea sa ne schimbe viata si care avea sa ne schimbe tot sistemul de valori. Adi gonea pe soselele care erau goale la ora aia si ajungem la spital in jur de 5.30. Ajung la maternitate, imi las bagajul pe undeva pe acolo si intru in locul unde scria cu litere mari: “SALA DE TRAVALIU”. Toata viata mi-a fost teama de acest moment si totusi ajunsa acolo disparuse orice urma de spaima. Spre uimirea mea, nu tremuram asa cum ma asteptam. Il las pe Adi la usa si ma instalez intr-un pat. Am aflat ca doctorul meu era de garda in ziua aceea. Am fost foarte fericita. In el am avut mare incredere inca dinainte de a-l cunoaste cu adevarat. Am prins schimbul de ture, in jurul meu era agitatie. Pe mine nu ma durea nimic. Dupa vreo ora sau doua au inceput mici dureri. Neavand stare, m-am ridicat si am inceput sa ma plimb. Faceam ture, ture, radeam cu personalul de acolo, eram foarte activa si zambareata. Ma gandeam ca ce usor este, ca durerile nu-s chiar asa de mari. Moasa ma vede zambind si imi spune ca atunci cand adevaratele dureri vor incepe nu voi mai avea eu zambetul pe buze. He, he..nu o credeam. Ma gandeam ca sunt suficient de puternica si ca ma voi descurca. Incepand cu ora 11.00 insa, zambetul a inceput usor, usor sa-mi dispara. Durerile cresteau in intensitate si dilatatia incepuse, insa din nefericire prea putin. Mi s-a montat epidurala, dar mi s-a zis ca anestezicul va fi bagat la dilatatie 4, 5. La mine era abia 1. In jurul meu lumea roia, doctorul a venit sa ma vada, mi-au montat perfuzia cu Oxitocina. Noroc ca acest om minunat a fost acolo la momentul potrivit: a observat ca oxitocina nu-i face bine lui bebe. Au interupt imediat perfuzia. Nu ne ramasese decat sa asteptam, ca totul sa se intample natural, asa cum vrea Dumnezeu, asa cum e normal sa fie. La ora 13.00 dilatatie 2 cm. Disperata, il intreb pe doctor daca facem cezariana. Zambind, ma intreaba de ce…eu ii spun ca nu mai am rabdare ca trebuie sa nasc, el tot zambind ma intreaba daca ma grabesc sa plec undeva. Imi spune ca nasterea inseamna asteptare si ca trebuie sa asteptam sa vina totul de la sine. Tot atunci hotaraste sa-mi bage anestezic, pt. ca el avea doua prioritati: ca bebe sa fie bine si mama sa nu aiba dureri. Ma uitam la ceasul de pe perete. Numaram minutele. Anestezicul isi facea efect o ora jumate…dupa care ma injectau din nou. Ma uitam cu disperare cat de repede trecea acea ora jumate si iar incepeau durerile puternice. Speram sa nasc pana la al doilea schimb de ture, caci mi se parea dragutza moasa. Nimic insa, nu prevestea ca voi naste curand. La ora 16.00 eu aveam dilatatie abia 4. Nu intelegeam ce se intampla, de ce dureaza atat. Erau acolo mamici care nascusera in cateva ore. Eu ramasesem pe metereze. Schimbul de ture l-am prins si am dat de o moasa mult mai draguta. O doamna care m-a ajutat mult. A stat langa mine, mi-a vorbit frumos si care a avut un rol foarte important. M-a invatat sa respir si cum sa imping. Durerile erau mari, simteam ca nu mai pot, nu mai aveam rabdare. Bebe era monitorizat tot timpul, insa eu ma temeam pt. el. Incepusem sa ma ingrijorez ca nu mai vine si nu intelegeam de ce. Mi s-a spus ca din momentul in care ma urca pe masa, va mai dura putin. Eu insa, nu ma mai urcam pe masa. Capul bebicului se vedea dar nu inainta. Moasa imi spunea bravo de cate ori impingeam, insa o vedeam uitandu-se la asistenta care era langa noi si ii faceam semne ca nu a avansat deloc. Mai mult, pe col se facuse si un glaucom, care ingreuna trecerea lui bebe. Mi-au facut o injectie cu nu stiu ce ca sa dea inapoi glaucomul. Ma gandeam ca la 21 o sa nasc, nu stiu de ce…asa simteam. De unde? Trecu ora 21.00, trecu si ora 22.00 si eu nimic. Piticul meu se simtea bine acolo sau nu. Probabil se chinuia si el ca si mine. Eu simteam ca nu mai am putere si cu toate acestea, nu stiu de unde mi-am adunat ultimele resurse si am reusit sa ajung pe masa. Asteptam acel moment, stiam ca va mai dura putin. M-am dus pe picioare pana acolo. Lumea ma felicita. De fapt, am fost declarata mama eroina si lumea ma compatimea pt. cat m-am chinuit. Toti stiau de cand ma chinui.
A venit doctorul si cred ca in 15 min. piticul meu a iesit. Am simtit o usurare si o fericire imensa. A avut circulara de cordon, dar nu a fost problema. Doctorul meu un profesionist. Nu l-am auzit pe bebe tipand si l-am intrebat de ce nu tipa. Zambind, doctorul mi-a zis sa am rabdare si in secunda doi, am auzit un ragnet firav. Era el, micutul meu, mult asteptat si mult iubit. Ma uitam la el si nu mai conta ce se intampla cu mine. L-au curatat, l-au spalat si au vrut sa-l ia, dar le-am rugat pe asistente sa mi-l lase sa-l vad un pic. Avea o fatzuca de inger, era micut si frumos, cu ten curat si ochii limpezi. L-am pupat. Aveam lacrimi de fericire..mai mult nu pot exprima in cuvinte. Inca am imaginea aceea in minte, puiutul mi s-a parut extrem de frumos. Era calm si avea o privire blanda. Nu mai plangea. L-am perecput ca pe un ingeras. Adi l-a vazut in acea seara, i-a facut si poze. Eu abia a doua zi l-am tinut in brate si m-am bucurat de el.
Eram parinti, eram fericiti, visul ni se implinise.
Au urmat 2 sapt. de refacere, care au fost mai grele decat nasterea in sine.
Piticul este ok, suntem mandri de el. A fost grea acomodarea: noi cu el si el cu noi. Ne-a schimbat radical viata. De fapt, am luat-o de la zero. Avem un alt univers. Suntem 3 si acum trebuie sa ne includem pe toti in tot ceea ce vrem sa facem. Nopti nedormite, momente de disperare, temeri, de fapt de acum asa va fi pana in ultima clipa. La inceput plangeam la fiecare lacrima de-a lui, la fiecare scancet sau sughit. Usor, am invatat sa nu disper aiurea. Am invatat sa am rabdare mai mult sau mai putin. Sunt momente cand ma gandesc ca nu pot face fatza, dar sunt momente cand il privesc si-mi vine sa-l strang tare la piept. Ne zambeste, ne priveste, ne studiaza, involuntar..dar pt. noi inseamna totul. Ne topeste, ne da sens existentei. Prin el, ne simtim impliniti. Prin el, am dat valoare dragostei noastre, prieteniei dintre noi si am reinviat. Prin el vom retrai copilaria, adolescenta, tineretea. Ii vom fi alaturi si speram sa nu-l dezamagim. Si daca gresim undeva cumva, o facem pt. ca vrem sa-i fie bine, sanatatea si fericirea lui fiind pt. noi singurele teluri.
Asteptam primul gangurit, primul zambet, primul dintisor, prima zi de scoala, prima iubire…Noi iti vom fi alaturi, mami si tati te iubesc mult si iti vor veghea drumul in viata. Speram sa ai parte de tot binele din lume.
Dedic aceasta poveste fiului nostru scump, Robert Alexandru, care ne-a dat sens vietii si care este pt. noi lumina, speranta si viitorul. Inchei prin a spune: “You really can change the world if you care enough!”


Cata - o mamica fericita
Robert Alexandru: www.keyweb.ro" target="_blank">POZE BEBE
----------------
You really can change the world if you care enough!

Donia spune:

O poveste frumoasa si o mamica fericita! Si un bebe tare dulce in poze!
Sa va bucurati de voinicel si sa fiti fericiti impreuna! Ce-i mai frumos de abia urmeaza .

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (L. Blaga)

madau spune:

Cata sa-ti traiasca ingerasul mic, sa fie sanatos si sa va aduca numai si numai bucurii!!

Madau si Alexia Miruna (15 dec 2005)
pozici la 10 luni
www.geocities.com/nov_dec_2005/povesti2005.htm#madau" target="_blank">asa s-a nascut Miruna
www.dropshots.com/madau" target="_blank">filmuletze poznase

adameasca spune:

Cata, e o poveste frumoasa, scrisa din suflet! Sa fiti sanatosi si sa va bucurati de viata.

Ileana
poze,poze si iar poze...
Luca (2 octombrie 2003) si Ilinca (29 august 2006)

Rebiana27 spune:

Cata poveste nasterii tale este cu atat mai frumoasa cu cat aparitia pe lume a puiul tau mic si frumos te-a facut sa uiti de toata perioada travaliului. Esti o mama fericita asa cum voi fi si eu peste cateva luni.
Multa sanatate si fericire tie si puiucului tau!

Rebiana 18+

carmenduta2003 spune:

O poveste foarte frumoasa, m-a impresionat. Ingerasul vostru este foarte scump; sa fie sanatos, fericit si norocos.

Poze Rares

anangel_lexi spune:

Cata, sa va traiasca micutul Robert si sa va umple viata de soare! Ai povestit superb!

de Maria Cornelia (20.09.2006)
Poze diverse, Varsta Mariei,Mariuta mamaruta
www.totsites.com/tot/mariacornelia" target="_blank">Am si paginuta