o cunoasteti pe Dr. Magda Carauleanu, Iasi?

Buna fetelor

As vrea sa va intreb daca o cunoasteti pe Dr. Magda Carauleanu, de la Maternitatea Cuza Voda Iasi.
Eu am fost la ea si pare draguta si atenta. Tot ce mi-a recomandat mi-a facut bine, dar as vrea sa stiu mai multe. Poate ma ajuta si pe mine cineva.
Va multumesc

mexxa spune:

Am auzit despre ea ca e o tipa super...o buna profesionista.Are cabinet in Pacurari langa scoala Petru Poni....are o aparatura cum putini au in Iasi...deci merita sa mergi in continuare la ea.
Mai multe detalii ai si aici... http://www.drcarauleanu.ro/
Multa sanatate

_
mamica de ingeras lupatorpoze

Povestea nasterii ingerasului meu Sebastian-Mihai

adorotheea spune:

Eu ti-o recomand cu caldura pe d-na dr. Carauleanu!!!! Este un medic excelent, buna profesionista, sufletista etc.. Iti recomand sa faci tot ce spune ea. La fiecare control prezinta-te cu un set de analize la sange.

Eu am nascut primul baietel cu ea, la al doilea baietel tot ea m-a monitorizat si mi-a facut cerclaj si inainte de aceste doua sarcini mi-a salvat viata dintr-un inceput de septicemie, in care dadusem din cauza unui chiuretaj prost facut de o anume dr. Iancu de la Elena-Doamna, in urma caruia au ramas in mine jumate din resturi plus capul copilasului

Daca vrei detalii, spune-mi si ti le voi da.
Oricum dupa pierderea sarcinii aleia, Dr Carauleanu nu prea mai avea sperante sa mai raman insarcinata, dar mi-a facut totusi toate tratamentele posibile ptr asta, si...minune, dupa 7 luni am ramas insarcinata si totul a fost OK.

Acum sunt la a treia sarcina si tot la ea ma duc!!!

Dorotheea(19 sapt), Thomas-Adrian (3 ani), Rafael-Andrei 1 an si 7 luni

mihaela_27 spune:

Va multumesc mult! Si eu aveam o parere f buna despre dumneaei. Acum sunt sigura!
Adorotheea, daca nu iti e prea greu sa imi povestesti, astept cu nerabdare detaliile.
Multa sanatate si.. sarcina usoara!
Mihaela

adorotheea spune:

De când mă știu mi-au plăcut copiii la nebunie. Copil fiind si mergând la biserică, doream sa iau toți bebelușii in brațe, deși mama îmi spunea permanent că din cauza asta risc sa nu mai pot avea copii. Și totuși eu duceam tot ce puteam in brațe… Îmi făceam planuri ca atunci când voi crește mare să am patru copii (doi băieți și două fete). Spre bucuria mea Dumnezeu mi-a dăruit un soț căruia îi plac copiii foarte mult.
În mai 2002 spre surprinderea dar mai ales, spre bucuria mea am rămas însărcinată. Începutul sarcinii a fost destul de greu, fiindu-mi rău în permanență, dar acest fapt nu-mi putea umbri bucuria. Eram atât de fericită!!! Mă gândeam permanent la minunea care creștea în mine, îmi făceam planuri, și mai ales mi-am făcut o listă de rugăciune specială pentru copilașul meu și mă rugam în fiecare zi pentru el. Îmi amintesc că într-una din rugăciunile mele i-am spus Domnului Isus că vreau să-i dedic acest copil și că o să-mi dau toată silința ca să-l cresc în temere de El și spre slava Lui.
Pe 14 August, dimineața în jur de ora 5, m-am sculat cu o durere de burtă mare și apoi imediat a început o hemoragie imensă. Speriată, am dat telefon doctoriței care mă avea în evidență, și i-am spus printre suspine ce se întâmpla cu mine. Ea mi-a zis să mă calmez, să stau în pat, să-mi fac un gravibinon, să iau niște No-spa și să mă duc abia a doua zi la spital să mă vadă, pentru că ea trebuia să plece până la București în ziua aia. Cuvintele ei nu mi-au inspirat prea mult încredere, dar totuși eu nu eram medic, așa că am ales să fac ce-mi spune. În după-amiaza acelei zile, la insistențele mamei mele, pentru că hemoragia era tot mai mare și contracțiile tot mai puternice, m-am dus la un cabinet particular și am făcut o ecografie, care arăta că sarcina era oprită în evoluție. Eram atat de șocată de acest diagnostic, încât refuzam categoric să cred acest lucru, gândindu-mă că nu este posibil așa ceva, copilul meu nu a murit și totul este în regulă. Am început să mă rog din tot sufletul ca totul să fie bine și să nu pierd copilul.
A doua zi de dimineață m-am dus la spital, doctorița mea m-a controlat și spre surprinderea mea mi-a zis că nu am pierdut copilul, dar trebuie să vedem cât este de viabilă sarcina. M-a internat și a început să-mi facă tratament de menținere. Eram atât de bucuroasă... dar în același timp și îngrijorată, din cauza ecografiei pe care o făcusem cu o zi în urmă. Ca să nu mă chinuie gândurile negre, în acea zi mi-am bătut recordul, citind o carte foarte groasă, de la cap la coadă. Între timp mama i-a arătat doctoriței mele ecografia din ziua precedentă. Văzând-o, ea i-a spus mamei că după acea ecografie, într-adevăr sarcina pare să fie oprită în evoluție și i-a promis că în dimineața următoare îmi va face ea o ecografie. Totul se bătea cap în cap, iar familia mea nu mai știa ce să creadă. Au rămas totuși și ei cu speranța că nu voi pierde sarcina.
În dimineața următoare, pe la ora 7 a venit vizita în frunte cu profesorul (care nu avea o reputație deloc bună), care m-a controlat și i-a spus să mă chiureteze și să nu mai facă nici un ecograf, pentru că nu avem timp de prostii. Așa că am rămas țintuită pe masă, bulversată, șocată, tremurând de frig, frică și durere. Lacrimile au început să-mi curgă șiroaie deși mă luptam în zadar să le opresc; in același timp profesorul stătea pe un scaun și făcea glume proaste cu asistentele și doctorii, care între timp își făceau treaba liniștiți. Deși mi s-a făcut anestezie, am simțit totul pe viu, iar durerile erau atât de mari încât începusem să tremur și mai tare atât din cauza durerii fizice cât și psihice. După ce au terminat treaba m-au trântit pe un pat într-un salon și m-au anunțat că după ce mă trezesc, pot să plec acasă și să iau doxiciclină. În jur de ora 13, soțul meu, care nu știa nimic de chiuretaj, a intrat în salonul în care zăceam singură în agonie, cu un buchet mare de trandafiri și a rămas șocat, când m-a găsit într-o baltă mare de sânge. Mă simțeam și arătam de parcă eram drogată. M-a luat acasă, dar nu mi s-a dat bilet de externare pentru că nu era țipenie de doctor în zonă, iar asistentele au zis că nu li s-a spus că am nevoie de așa ceva. Acasă am vomat, am tremurat și am plâns în continuare într-o stare febrilă toată ziua.
După aproximativ o săptămână, m-am trezit într-o dimineață cu febra 37. Mă dureau îngrozitor mușchii, oasele și tremuram toată exact ca la o gripă puternică. După o frecție bună, somn și transpirație, mi-a mai scăzut febra dar apoi a urcat imediat la loc și chiar din ce în ce mai mult. Începusem deja să mă întreb dacă nu cumva nu e gripă, ci are legătură cu chiuretajul. Am sunat-o iar pe doctoriță care mi-a confirmat temerile, m-a controlat și m-a internat cu diagnosticul resturi post chiuretaj. Spre seară deja aveam febră 40 de grade. Mi s-a pus o perfuzie cu antibiotic. Dimineața următoare a venit iarăși vizita cu același profesor, care a spus că trebuiesc re chiuretată dar mai întâi să mi se facă un ecograf. Doctorița mi-a spus că ea trebuie să plece la București dar mă lasă pe mâini bune, ale profesorului, și apoi m-a trimis în salon să beau apă pentru ecografie. Așa am și făcut și am băut apă toată dimineața și toată amiaza, dar n-a mai dat nimeni pe la mine ca să mă ducă la ecografie. În zonă iarăși nu era țipenie de om. Între timp m-a vizitat Dr. Rodica Boghean, medicul meu de familie, care îmi spusese că ar vrea să mă ducă la o d-nă doctor de la altă maternitate, cu care vorbise deja și care acceptase să mă vadă și să mă trateze, dar nu știa cum să mă scoată din maternitatea unde eram internată și să mă ducă la alta, din cauza rivalității dintre maternități. Ar fi ieșit cu scandal și nu-mi doream asta. Am aflat că profesorul îmi schimbase diagnosticul precedent cu avort spontan incomplet (adică un fel de spălare pe mâini în caz de forță majoră) și lucrul acesta mi s-a părut foarte dubios. Devenisem agitată și îngrijorată, aș fi vrut să plec de acolo și nu știam cum să fac. O prietenă care m-a vizitat la spital, m-a sfătuit să fug din spital, mai ales că nu aveam haine și acte la triaj. Așa că, într-un târziu, când am văzut că nu se întâmplă nimic și nu-mi face nimeni nimic, mi-am luat catrafusele și împreuană cu soțul meu am ieșit pe poarta spitalului ca și cum nimic nu se întâmpla. În sinea mea mă simțeam ca un infractor care fugea din pușcărie. Dimineață citisem din Biblie Psalmul 91, care m-a încurajat și mi-a dat putere. În special versetele 11-12 mi-au rămas în minte permanent în acea perioadă: Căci El va porunci îngerilor Săi pentru tine, să te păzească în toate căile tale și ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră.
M-am dus la doctorița pe care mi-a recomandat-o Dr. Boghean, la cealaltă maternitate care tocmai era de gardă. M-a internat, mi-a pus perfuzie cu un medicament care să mă ajute să elimin eventualele resturi. A doua zi, dimineața foarte devreme a venit d-na doctor și m-a luat la ecografie (dumneaei fiind unul dintre experții în materie de ecografe). În timpul ecografiei vedeam după expresia feței ei că ceva nu e în regulă. Mi-a spus că îi pare rău dar trebuie să mă chiureteze din nou pentru că ce vede e destul de grav. Apoi, uitându-se din nou pe ecograf, s-a schimbat la față, i-a chemat pe ceilalți medici, și i-a intrebat încet: ia uitați-vă aici....acesta nu e capul copilului? După care au început să vorbească între ei. În acel moment am simțit că o iau razna și că nu mă pot abține să izbucnesc în plâns, ceea ce am și făcut imediat ce am ieșit din cabinetul cu ecograf. Îmi curgeau șiroaie de lacrimi mari pe care nu le puteam controla. Mi-au pus imediat o perfuzie, m-au anesteziat puternic și apoi a început rechiuretajul. Din cauza infecției foarte mari anestezicul nu și-a făcut treaba, așa că am simțit iarăși totul pe viu. Cu toate că simțeam diferența cu care se făcea intervenția acum (diferență ca de la cer la pământ, cu delicatețe) totuși durerile erau insuportabile, încât nu puteam decât să gem, să îmi foiesc capul pe masă și să mă rog să se termine odată durerea. În continuare îmi curgeau lacrimi și suspinam și din această cauză am intrat într-un fel de șoc respirator. Scoteam niște sunete de parcă mă sufocam și chiar așa și simțeam. Având în vedere durerea pe care trebuia să o suport, cred că m-am comportat destul de bine. Doctorița era foarte drăguță, mă încuraja tot timpul și din când în când se mai oprea și mă lăsa să-mi trag sufletul, rugându-mă să mai rezist încă un pic, pentru a putea să mă curețe bine, ca să mai pot avea copii. După ce a terminat mi-a pus o perfuzie pe masa de operație, apoi încă una pe un pat alăturat și abia după ce am început să respir cât de cât normal, m-au dus înapoi în salon. Infecția era atât de mare pentru că am stat mult timp cu multe resturi în mine, încât am fâcut un început de septicemie. Sau, în fine, nu mai era mult până acolo. I-am spus doctoriței că imediat după ce trece perioada de grație, vreau să rămân iarăși însărcinată. Ea a zâmbit și mi-a spus că mai avem multe de făcut până atunci. A urmat o perioada de vreo 5 luni de tratament.
În ajunul Crăciunului, la biserică s-au împărțit cadouri din străinătate pentru toate familiile. În cadoul meu, spre surprinderea mea am găsit haine pentru bebeluși. Am simțit că este o promisiune din partea lui Dumnezeu că în anul următor voi avea un copilaș. Nu peste mult timp m-am dus victorioasă la doctorița mea și i-am spus că sunt sigură că sunt însărcinată. Ea s-a uitat la mine destul de neîncrezătoare, dar apoi mi-a făcut ecograf și mi-a confirmat că într-adevar voi avea un bebeluș. Eram atat de fericită, încât mă și vedeam cu el în brațe. Au urmat tratamente de menținere, pană când la începutul lunii a 8-a, după o perioadă de stres și supărări, m-am trezit într-o dimineață cu contracții puternice, care erau deja la 5 minute distanță. M-am dus la spital și la ora 12:25, pe 7 Septembrie 2003 am născut prematur un băiețel micuț, de 1900 de grame. L-au pus imediat la incubator și a stat acolo în jur de o săptămână, între timp greutatea scăzând la 1700 de grame. Eram îngrijorată din pricina lui, pentru că Dumnezeu mă învățase că El știe să dea, dar știe să și ia înapoi. Și totuși Domnul îmi spusese în acea zi: Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru , aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.(Filipeni 4:6,7). Cu o zi înainte de a naște eu, o prietenă bună și mai apoi nașa copilului meu născuse și ea o fetiță. Prietena mea, Dana, venea permanent în sala de nașteri mă încuraja și mă ajuta în caz de nevoie. Îmi făcea foarte bine să știu că este cineva pe-aproape care se îngrijește de mine și se roagă pentru mine și copilașul meu. Dumnezeu își îndeplinea promisiunea de a trimite îngerii să mă păzească, chiar și acum după aproximativ un an și jumătate. După ce, Dana a fost la reanimare și a văzut copilul, mi-a spus n-am mai văzut un bebeluș cu o față atât de angelică! Ai născut un îngeraș!. Și eu credeam la fel dar mă gândeam că e din cauză că e al meu. Cuvintele ei m-au uns suflețelul. Mă rugam din tot sufletul să îmi lase acest copil și îi promiteam că dacă mi-l va lăsa i-L voi dedica Lui. I-am pus numele Thomas-Adrian și după 3 săptămâni am ieșit plutind parcă din maternitate cu minunea mea mică în brațe. Încă nu puteam să cred că e adevărat.
Acum are 1 an si 4 luni și a rămas tot un îngeraș. Cât e ziua de lungă Thomasino e vesel și râde la toată lumea, chiar dacă nu i-a văzut niciodată. Dumnezeu fie lăudat pentru minunea de îngeraș pe care mi-a dăruit-o!!! Apoi, pe 20 Martie 2005 am mai nascut un baietel de 3650 grame si i-am pus numele Rafael Andrei! ÎI mulțumesc lui Dumnezeu zilnic pentru ei.
Aș vrea să le mulțumesc din suflet pe această cale: Dr-lui. Rodica Boghean, Dr-lui Maria-Magdalena Cărăuleanu pentru că mi-a salvat viața si m-a ajutat apoi să mai pot da viață, Dr-lui M. Stamatin, Danei Serediuc și d-nei asistente Felicia Crețu.

Asta este povestea pierderii sarcinii. Nu mi-a fost greu sa o tirimit pt ca o aveam deja scrisa.
Dorotheea (19 sapt), Thomas (3 ani), Rafael(1 an si 7 luni)