dragoste cu sila... presupun
Raspunsuri - Pagina 2
ari spune:
Sunt noua (la scris doar, ca bantui pe acest forum de ceva vreme) si vin sa-ti spun, Lolly, ca traim exact aceeasi poveste...de s-o putea numi asa...
Cred ca in situatia asta, cum s-a mai spus, cel mai bine e intr-o prima etapa sa vorbiti cu calm despre situatie, tu ii expui (fara reprosuri) ceea ce simti si ii ceri sa-ti spuna cum se simte el in relatie si daca s-a schimbat ceva.
Daca nu merge...poate sa te tii o vreme la distanta...si vezi cum reactioneaza el. Daca are nevoie de prezenta ta, va veni.
Eu n-am reusit inca sa intru in prima etapa, fiindca el e refractar la orice discutie legata de sentimentele dintre noi. Ti-as dori ca prietenul tau sa fie mai receptiv decat al meu la trairile tale.
Alexmona spune:
Draga Lolly, asa cum au mai zis aici fetele trebuie sa discutati!!!!
Trebuie sa te inarmez cu rabdare si sa iti culegi toata intelepciunea pornind apoi o discutie cu el.
De asemenea fi si tu asa cum e el...la urma urmei daca te iubeste cu adevarat va stii sa se apropie de tine asa cum iti doresti.
In ceea ce priveste raceala si oarecum distantarea de el eu am probat metoda si a mers.Desii sufletul imi era tandari am reusit sa fiu rece cu el ...sa fiu de fapt asa cum era el cu mine...si nu i-a placut sotului meu.
Iti doresc multa putere si intelepciune si ...sa fie bine!!!
Pupici
Lolly spune:
Fetelor,
Din pacate eu chestia cu discutatul am mai incercat-o. Din pacate el nu prea e deschis la conversatiile de genul asta, spunand tot timpul ca totul e in regula, ca nu intelege ce de nu vad ca el e obosit, ca el e foarte ocupat, ca... si intr-un final da vina pe mine. Face ce face si tot eu sunt vinovata pentru orice. Sau, daca nu da vina pe mine, tace si totul se termina acolo, asa… fara nici o concluzie, fara nici o schimbare sau macar o intentie de a schimba lucrurile.
Eu inteleg ca e obosit, ca nu are chef… Dar, cat poate tine asta? Deja sunt cateva luni de cand are starea asta. Adica… mai bine de jumatate de an, fetelor… 
Pe de alta parte, la un moment dat eu i-am spus ca ar fi cazul sa luam o pauza. Si, normal, nu a inteles de ce. Din punctul lui de vedere, cel putin aparent, totul e bine. Normal, idea de “time off” nu a acceptat-o.
Eu in continuare incerc sa nu sun, sa stau linistita in bancutza mea. Sa nu mai par la fel de disponibila. Mi-e greu…
Kariris spune:
Mama ce l-as mai fierbe daca as fi in locul tau! ce-i aia sa-i arati iubire? ce-i aia sa ai o discutie cu el? comportamentul lui spune multe...spune ca ii convine relatia cu tine, ca e comoda, dar are nevoie de multa libertate! Unii barbati au tendinta sa fuga cand se simt "prea iubiti" sufocati de dragoste...le e frica de ce poate urma... eu i-as intoarce frumushel spatele, ba mai mult nu i-as mai raspunde la telefon mereu, l-as evita o perioada, l-as fierbe astfel incat sa nu stie ce-i cu mine, sa nu mai aiba controlul asupra mea un timp, ca sa-i intre morcovelul undeva (asta in cazul in care m-ar iubi) dar in nici un caz nu i-as da motive de gelozie (poate reactiona urat si nu-i bine sa pici vinovata de nimic). si daca s-ar incumeta sa ma intrebe ce-i cu mine i-as spune frumusel ca nu genul asta de relatie mi-l doresc! punct. Dar cand iubesti asa cum iubesti tu e greu...stiu si asta!
Insa decat asa, sa suferi sa nu stii ce-i in mintea lui...mai bine singura o vreme, pentru limpezirea mintii si a sufletului si apoi pregatita pentru un alt inceput!
Rufus spune:
Dragostea trebuie sa fie impartasita. Daca nu e, nu-i bine.
Daca el nu iubeste, doar ii este comod cu tine, trebuie sa iei in calcul si aceasta posibilitate.
Inainte sa aplici ce te sfatuiesc fetele, accepta si ideea asta: nu te (mai) iubeste.
Din pacate, se intampla frecvent.
poze multe cu noi
Claudelu spune:
Draga mea tot ce spui tu imi da impresia ca esti si putin prea posesiva, lucru care barbatilor nu le place si crede-ma ca stiu ce vorbesc...ceea ce ai scris tu am simtit si facut si eu siii...m-am ars, m-a parasit pentru o junioara 
Pe atunci aveam 22 ani, eram plina de viata (nu ca acum n-as fi) dar dragostea pentru el ma termina psihic Il iubeam ca o disperata, acceptam orice doar sa nu ma paraseasca...la un moment dat devenisem obositoare, eram toata ziua cu mana pe telefon, il dadusem in "urmarire generala" si tot degeaba, ca a venit si clipa adevarului...a fost super dureros sa aflu adevarul, dar mai dureros a fost sa inteleg ca eu am fost cea care a condus aceasta relatie spre despartire...tot e bine ca mi-am dat seama de tot ce am facut si ca peste cateva luni a aparut cel care e barbatul visurilor mele 
Concluzie: ia-o mai incet, nu-l mai tot pistona cu telefoanele, nu-i mai arata cat de mult il iubesti si daca el e pentru tine si chiar te iubeste, totul se va schimba! Bafta 
ari spune:
Claudelu, eu nu cred ca tu au purtat vina distrugerii acelei relatii. Culmea, cu cata usurinta vorbesc unii barbati de posesiune, de dorinta de libertate, etc, etc. Acolo unde este iubire, nu poate fi invinuit cineva de posesiune, pentru ca partenerii nu se lasa unul pe altul sa pluteasca intr-un sentiment de nesiguranta. Se vorbeste deschis despre ce convine si ce nu, se reitereaza din ambele parti ideea ca e solid cuplul, ca partenerii au mai multe terenuri de comunicare si de apropiere decat diferente.
Sigur, sunt barbati si femei care se indeparteaza incet dar sigur de partener/a fara sa o marturiseasca. Cel/cea care e *in ceata*, care se simte delasat, va incerca sa afle ce se intampla, iar daca partenerul/a nu vrea sa comunice, efectele sunt destul de triste.Teama devine si mai acuta, nesiguranta chinuie, etc.
E mult mai simplu sa acuzi pe celalalt de posesivitate decat sa spui limpede ce se intampla. A vorbi cu partenerul atunci cand se iveste o problema e un act de constiinta si de curaj. Si mai ales, de iubire. De convingere ca merita, ca trebuie sa salvezi relatia cu persoana care e centrul preocuparilor tale.
Asadar, nu cred ca de o ruptura poate fi invinovatit unul singur din cuplu.
Lolly, crede-ma ca inteleg ceea ce simti. Stiu cat e de frustrant sa incerci sa avansezi si sa te lovesti mereu si mereu de un zid. Nu prea stiu ce sa-ti spun altceva decat am spus deja, eu insami nu am gasit modalitatea de a face o mica bresa macar in zidul acela, caut inca...Daca o gasesti tu inaintea mea, poate-mi intinzi o mana...
Lemoni spune:
Mama mea avea o vorba daca nu te invita la intilnire vinerea si sambata te tzine de guvernata!Deci are o persoana mult mai importanta de vazut in weekend.De aici trage si tu concluzi te intrebi dece nu iese cu tine la plimbare?Poate ii e frica ca altcineva il vede .Mesajle alea vin de la cineva o persoana la fel de nevionovata ca si tine. Eu as pune un mare stop in relatie stiu ca dragostea e dureroasa uneori dar ajung iar la vorbele mamai mele "bola lunga moarte sigura"Iar daca nu te face fericita acum ce astepti pt mai tirziu? Iar durerea ta va fi mult mai mare.
Aveti grija de voi
Diego spune:
Dragostea nu are pret si nu se poate masura in timpul pertecut impreuna sau la cate gesturi si gestulete face cand e cu tine. Spun asta pentru ca de multe ori indragostirea evolueza si se transforma in dragoste - o dragoste care nu mai are nevoie de "dulcegariile" de la inceput pentru simplul fapt ca este mult mai puternica. desigur ca toate clipele pe care le petreceti impreuna trebuie sa fie clipe incarcate de afectiune si de dragoste dar fara a fi sufocante. De multe ori cine iubeste mult, mult de tot tinde sa sufoce iubirea celuilalt din prea mult exces de zel, cum ar fi cerendu-i sa fie imbratisata, sa fie luata de mana, sa fie sarutata.....De multe ori cerand toate aceste gesturi de afectiune pierdem spontaneitatea si cel de langa noi se vede pus in situatia de a mima anumite sentimente...nu ca nu ar exista, ci pentru ca nu vine iubirea de la el, in felul lui, asa cum se simte el bine. Si deci ajungem ca in doi sa nu ne simtim bine - ea pt ca s-a pus in situatia de a cere si deci gestul nu va fi niciodata real, va parea fortat si el ca da fara sa simta!
Am cerut mereu naturalete si am dar cu naturalete...fara sa ma gandesc sa contabilizez gesturile de iubire!
Lolly spune:
Fetelor,
in weekend mi-am luat inima in dinti si am sunat la numarul de telefon de pe care primeste mesajele. Recunosc, nu a fost ideea mea...
Nu pot spune ca a fost o idee prea inspirata, dar... nici ca imi pare rau.
Tipa care mi-a raspuns a incercat sa fie fair-play, daca poate fi cazul in asemenea situatii. La un moment dat mi-a zis ca ea considera ca eu si prietenul meu ar trebui sa avem o discutie, dupa care a dat-o in chestii de genul "eu sunt nimeni", "de unde stii tu ca asta e numarul meu de telefon sau nu e al alteia", chestii din astea. 
O concluzie? Nimic concret. Dupa felul in care mi-a vorbit am inteles ca se cunosc, destul de bine asa adauga eu, desi... ma asteptam la o reactie din partea lui. El? Nu i-am zis. Nu am zis ca am sunat, nu i-am zis ca am vorbit cu "nimeni"... Si nici el nu mi-a zis nimic. Nu stiu daca "nimeni" i-a mai trimis mesaje sau nu...
Asa, in aparare: nu prea sunt eu posesiva... dar imi plac lucrurile clare si de la incercarile mele de a comunica cu el, mi se pare mie ca devin cicalitoare... Este totusi imposibil sa nu observi cand persoana de langa tine se poarta mult mai rece cu tine...