Sinucidere (dupa)

angelito spune:

Si totusi, ce putem noi face pentru cei care au astfel de tendinte? Am citit discutia plangand, pentru ca si eu am un prieten cu probleme (copilarie traumatizanta etc.) si mi-e foarte teama sa nu faca un astfel de gest... Dar nu stiu cum as putea sa-l ajut, am incercat sa-l conving sa mearga la un specialist (psihoterapeut sau psihiatru, nu stiu care ar fi mai potrivit), dar refuza...

aelita spune:

Sa mearga la un specialist,pt ca viata nu e roz mereu,si la primul hop, va declansa clicul . Despre hopul ala,spuneam eu,ca cei din jur doar asta vad: s-a sinucis pt ca .Nu ,nu s-a sinucis pt ca. Nimeni nu se sinucide pt un ca .E un cumul de lucruri de-alungul vietii pe care noi ceilalti il ignoram. Nu sunt nici dusi cu capul,nici lasi . Pur si simplu fiecare organism are o limita.Fiecare corp are defensa lui.Nu noi comandam asta.Asa cum suntem unii imuni la alte boli,poate suntem si la asta,dar nu toti suntem nascuti la fel.
Angelito isi cunaste prietenul,nu ignora ca are si a avut probleme si ca ii trebuie ajutor .
Poate intr-o zi vei reusi sa il convingi sa mearga la un specialist, poate ca si el vrea sa afle de ce este asa,de ce pare diferit de ceilalti ,de ce gandeste altfel.Poate vrea sa afle cauza adevarata . Ceea ce isi aminteste el din copilarie probabil e nimic fatza de ceea ce subconstientul lui ascunde.Cu un specialist poate scoate totu lla lumina, isi poate afla fricile, si poate invinge fantomele.
Sunt oamen icare invata sa traiasca cu fantomele,le simt cum vin,si au invatat sa le ignore. Iar cand simt ca ii domina,cer ajutorul.
Vorbeste-i cat poti,aminteste-i ca moartea nu e nicicum sfarsitul ,si ca nu scapa de nici o durere schimband trenul.El s-a blocat undeva in trecutul lui,si nu isi da voie sa evolueze , sa iasa din catusele alea .

danyce spune:

Angelito, ce poti face tu e sa-i fii alaturi in masura in care poti.Nici nu stii ce mult inseamna pt persoanele depresive sa stie ca cineva se gandeste la ele, ca le pasa, ca le doare suferinta lor.Incearca sa-i arati pe cat poti ca viata e frumoasa si merita traita, ca sunt atatea de explorat, ca el merita sa se bucure de tot ce e mai frumos, etc.Nu mai este chiar nimeni sa-l ajute cu o vorba buna, cu un sfat?Chiar nimeni din familie nu ii e alaturi?
Din fericire nu am trecut niciodata prin asemenea experiente.Cunosc insa doua cazuri:unul trist si unul cu final super fericit.Cazul trist:un unchi de-al meu si-a luat viata acum 11 ani(asa a rezultat la finalul anchetei politiei, desi mama si multe alte persoane care-l cunosteau nu cred nici in ziua de azi ca asta e adevarul...scrisoarea lasata la locul tragediei nu ii apartinea - nu era scrisul lui si erau prea multe greseli in tp ce el scria super corect, corpul era in descompunere, gasit la 10 zile dupa...politia s-a grabit sa inchida cazul in cateva zile) dupa ce sotia "fugise" cu amantul si luase fetele cu ea.Acum fata mare are uneori cosmaruri (tine legatura cu mama mea si a rupt legaturile cu mama ei) si anume discutii infioratoare ale mamei ei cu amantul, crede ea acum, la telefon...de pe vremea cand ea era un copil mic si nu realiza ce se intampla.Dar totusi, eu despre cazul fericit am vrut eu sa scriu aici, nu despre unchiul meu (sorry pt off-topic, dar mai sunt si cazuri din astea.)
Aici in Olanda cunoscusem acum cativa ani o tanara simpatica, plina de viata, desteapta, frumoasa, romanca.Venise aici cu prietenul ei, fotbalist la o echipa olandeza, ea avea un job bun la o firma cunoscuta, viata ei parea ca in povesti pana...a parasit-o prietenul pt o "fufulita" amatoare de bani din Ro. In acelasi an se faceau restructurari in firma si ea era ultimul venit, deci primul care urma sa plece, isi cauta job disperata, nimic nu parea sa-i iasa.Ea devenise umbra fetei pe care o stiam si am simtit ca era ceva mai mult decat o simpla depresie, mi-a fost frica pt ea, pt raul ce ar fi putut sa si-l faca.Din pacate nu locuia in acelasi oras cu mine, chiar relativ departe, ca altfel as fi ajutat-o si mai mult. Ii scriam emailuri sa o intreb de sanatate, o intrebam daca pot face ceva pt ea, vroiam sa stiu ca ea constientizeaza ca exista oameni care se gandesc la ea, o incurajam sa faca tot posibilul pt un nou job (atunci nu stiam nici eu cat e de greu si de multe ori frustrant pt un roman), am incurajat-o sa-si instaleze internet in apt si sa-si ia un PC (mergea la biblioteca la net pt solicitari dupa zile obositoare de munca), l-am pus pe sotul meu sa ii rezolve PC urgent si i l-am dus amandoi, i l-am instalat.Asa corespondam in fiecare zi si simteam ca era din ce in ce mai depresiva, frica mea crestea (nu stiu cum sa explic senzatia de atunci dar zi si noapte numai la ea ma gandeam).Au urmat cateva zile lungi de pauza, nu raspundea la emailuri, nu raspundea la telefon.Am fost asa de fericita cand am auzit-o, dar nu mai era ea deloc, parca delira, era sub tratament, fusese in spital, incercase sa sara de la etajul 4, norocul ei ca nu era singura cand a vrut sa faca gestul, un prieten de familie al parintilor era in vizita si a prins-o la tp.Medicii de aici au declarat-o Ok si i-au permis sa conduca, sa mearga la servici dupa un repaos de doar cateva zile.Dar zilele astea erau un calvar pt ea...mie imi era frica si sa dorm.Am chemat-o aproape in fiecare zi la noi sa vina cu trenul. O aveam "sub supraveghere" si ea "isi umplea timpul".A si dormit la noi si era ca un copil mic, parca nimic nu mai stia, nu mai era sigura de nimic, tot ce facea i se parea rau sau inutil, credea mereu ca deranjeaza, desi nu era cazul, noi ii eram alaturi din suflet. Cu greu am reusit, dar am reusit sa o conving sa se intoarca in Romania, la parintii ei dragi, la familia si prietenii de acolo, sa lase trecutul in urma ei si sa se bucure de ce are mai drag. De aici pana la vindecare a fost cale de cateva luni in care a luat tratament (se pare ca si tratamentul dat in NL nu era cel indicat).Dar a fost in sanul familiei, s-a mai apucat de un curs, i s-a acordat importanta si i s-a aratat iubire.Dupa 6 luni m-a vizitat intr-o vacanta si ...era aceeasi fata vesela pe care o stiam. M-a mai vizitat toamna trecuta cu actualul ei sot.Acum are o fetita superba si e fericita, are parte de fericirea de care-i povesteam eu ca o merita.Ea se gandeste si acum la noi ca la ingerii ei pazitori, iar noi ii dorim tot binele din lume, e o prietena de suflet acum (pe vremea aceea nu o cunosteam asa de bine, dar nu avea prieteni deloc aici, nu avea cui sa i se destainuie, de aceea am intervenit). Si acum vorbim aproape in fiecare zi.
Angelito, pt tine am scris randurile de mai sus.Am vrut sa subliniez cat e de important sa-i arati unui asfel de suferind ca-ti pasa de el, cat de mult conteaza contactul uman, incurajarile.Pt a-si reveni, prietenul tau are nevoie de ajutor specializat, dar si de caldura, multa caldura umana, de un mediu pozitiv, sa fie in mijlocul celor dragi.
Ca sa fiu complet on-topic: eu nu ii judec pe cei care fac acest gest, ii compatimesc pt ca nu-mi pot imagina cat de mare trebuie sa fie durerea care te impinge la suicid, ii compatimesc pt ca nu mai sunt in stare sa sesizeze partile pozitive ale vietii si ca nu au parte de intelegere, ca nu indraznesc poate sa-si spuna oful.Ii compatimesc si pe majoritatea supravietuitorilor pt regretele tarzii, eventualele remuscari si imposibilitatea de a intelege ce s-a intamplat. Pt persoane cum a fost sotia unchiului meu (daca intr-adevar a fost suicid) nu am nici un strop de compatimire, pt ca tocmai ea l-ar fi putut impinge la acest gest (el isi iubea nespus familia, implicit pe ea...ei ii placea sa se distreze cu alti barbati).

Daniela Veuger si Alma Bianca 21 octombrie 2004
Alma,poze noi,si mai noi,cele mai noi,nou-noute,
poze yahoo


www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=43451" target="_blank">Povestea Almei

aelita spune:

Vaai , Danyce , ce poveste !Mai povesteste-ne despre unchiul tau, ce s-a mai aflat ?

Cat despre prietena ta,ma bucur din suflet ca si-a revenit si ca e fericita ! E o dovada in plus pt cei care ii vad pe sinucigasi lasii ,necredinciosii ,slabii ...Nu trebuie sa intoarcem privirea,TREBUIE SA II AJUTAM.Trebuie sa privim in jurul nostru atent,pt ca sunt multi care trec prin asa ceva si noi nici nu ne dam seama .

O poveste de acum 30 de ani, ea nascuse de curand, iese la poarta si striga : "m-a otravit soacra-mea " si cade . Familia ei a aflat ,vecinele stiti ca duc repede vorba,si au chemat martori la judecata . Martorii au jurat ca nu stiu nimic,nu au vazut nimic .
Nu se stie nici in ziua de azi dca femeia s-a otravit si a vrut sa incrimineze soacra,sau chiar a spus adevarul .
Copilul ei a crescut mare,tatal s-a recasatorit, a suferit mult,dar a urat-o pt ca l-a parasit .Copilul la fel a fost invatat ,si isi ura mama pt ca o parasise atat de mica .Nu se ducea nici la bunicii din partea mamei .
Nu s-a aflat niciodata,ca si cu unchiul tau .
Era o femeie tanara,frumoasa, cu un copil recent nascut, cu un sot ,se iubeau,toata lumea ii admira .Cine isi pute imagina ??

nuschu spune:

quote:

---

Originally posted by danyce

Angelito, ce poti face tu e sa-i fii alaturi in masura in care poti.Nici nu stii ce mult inseamna pt persoanele depresive sa stie ca cineva se gandeste la ele, ca le pasa, ca le doare suferinta lor.Incearca sa-i arati pe cat poti ca viata e frumoasa si merita traita, ca sunt atatea de explorat, ca el merita sa se bucure de tot ce e mai frumos, etc.Nu mai este chiar nimeni sa-l ajute cu o vorba buna, cu un sfat?Chiar nimeni din familie nu ii e alaturi?
Angelito, pt tine am scris randurile de mai sus.Am vrut sa subliniez cat e de important sa-i arati unui asfel de suferind ca-ti pasa de el, cat de mult conteaza contactul uman, incurajarile.Pt a-si reveni, prietenul tau are nevoie de ajutor specializat, dar si de caldura, multa caldura umana, de un mediu pozitiv, sa fie in mijlocul celor dragi.
Daniela Veuger si Alma Bianca 21 octombrie 2004
Alma,poze noi,si mai noi,cele mai noi,nou-noute,
poze yahoo


www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=43451" target="_blank">Povestea Almei

---

E drept ca trebuie sa fii alaturi de acesti oameni, dar ce faci cand nu e nicio iesire ??!! Ca sa mearga la specialist si sa functioneze terapia, trebuie s-o faca ei, sa vrea s-o faca ! Daca nu au incredere in terapie ? Se simt atat de tradati de viata, de oameni, de tot, incat nu cred in nimic, decat intr-o fantasma pe care si-o construiesc. Si daca sa-i salvezi pe ei inseamna sa te distrugi pe tine, CE FACI ??!!

Pe de alta parte, exista momente cand te prabusesti, cand simti ca NU MAI POTI, din diverse motive. STIU ca toata lumea e de parere ca exista mereu un nou rasarit, ca nu avem dreptul sa ne luam singuri viata, ca e lasitate (sau nu), dar trebuie sa fii in pielea unui om care NU MAI POATE !! Nu mai are resurse sa continue, nu mai vrea, nu mai poate. Asta e, unii suntem mai slabi, altii mai puternici si trist e ca mecanismele de reactie in fata evenimentelor dure ale vietii se formeaza intr-o etapa in care nu avem niciun cuvant de spus. Mai tarziu, cand ne dam seama ca ele nu sunt foarte eficiente, fie putem sa corectam, sa cautam resurse, fie depunem armele.
Da, familia se simte parasita, dezamagita, furioasa, vinovata... Dar un om chnuit pana-ntr-acolo incat isi ia viata se mai gandeste la asta ?! Se mai gandeste la orice ?! Eu nu cred. Cred, pur si simplu, ca-i e INSUPORTABIL. Atat.
Si desi semnatura mea asa zice, nu zambesc. Sunt foarte trista chiar, pentru ca fiecare dintre noi, citind si scriind aici, se gandeste la o istorie cunoscuta

Pisica, zambind

ancamironiuc spune:

Scuze, nu am fost eu tocmai clara...de la soare mi se trage!!!!

Incercam sa spun ca EU nu ma refeream,in ceea ce urma sa povestesc, in mod direct la cele spuse de tine, ci in general la cazurile care au ca victime copii sau adolscentii, cum era cel descris de tine!!!

Acum este si mai putin clar! sunt dusaaaaa!!!!

ANCA si EMA EMANUEL

angelito spune:

Va multumesc pentru raspunsuri si incurajari, fetelor!

Din pacate situatia nu e deloc simpla, acest prieten a avut o copilarie si o adolescenta care l-au traumatizat - mama lui s-a sinucis cand el avea 6 ani, tatal a fost un parinte abuziv care i-a facut foarte, foarte mult rau, si a murit si el cand prietenul meu avea 18 ani... E o poveste foarte lunga, pe care eu o cunosc bine si de aceea imi dau seama ca el chiar are motive sa se simta asa, toata viata a simtit ca nimeni nu-l iubeste si nimeni nu-l doreste, inclusiv parintii si bunicii lui. Si isi aduce aminte prea bine tot, tocmai asta e problema, ca nu poate trece peste... Acum nu mai are pe nimeni, doar bunica din partea mamei, locuieste cu ea, dar nici ea nu e genul de om care sa-l incurajeze, mai degraba il descurajeaza.

Cat despre terapie, incerc de ani de zile sa-l conving sa mearga la un specialist, dar pur si simplu nu vrea, crede ca nu l-ar ajuta cu nimic... Si faptul ca eu sunt alaturi de el, si discutam, il ascult, il inteleg, nu e suficient, din pacate.

aelita spune:

Crede ca nu il va ajuta pt ca nu stie ce inseamna, Bineinteles,eu ma refer la un specialit bun,nu la oricine,Daca gasiti ,ar fi bine sa il convingi, Tu trebuie sa te informezi mai mult si sa ii explici ca daca el nu se poate ajuta,inseamna ca il depaseste,dar sunt oameni pregatiti pt asa ceva,ca nu e singurul cu asemenea ganduri,si sunt oameni care au scapat. Eventual cautati si alte persoane cu aceasta problema.
Depinde si in ce crede el,ce stie el despre viata,moarte,dincolo...pt ca stiindsu-i sistemul de valori,incerci sa il convingi cumva cam ce inseamna un ajutor medical .
Eu ma refer la niste sedinte serioase,nu la medicamente hap hapsi gata ,cum fac multi medici .Mers la un psiholog intai,si el va va indruma.Cautat pe net unde sa mearga.