mi-e greu
Raspunsuri - Pagina 2
Happiness_4_us spune:
Off, Kristinutza, multa, multa sanatate si putere sa treci mai departe!
Inteleg ce simti, ptr ca anul trecut tatal meu a facut un accident vascular cerebral si a stat la terapie intensiva, ntre viata si moarte, 2 saptamani. Am crezut ca o sa mor si eu odata cu el. Si acum , dupa aproape un an de la accident, cand vad o ambulanta care are sirenele pornite ma buseste instantaneu plansul si ma duce cu gandul la luna de chin prin care am trecut. A fost o perioada care m-a traumatizat si de care o sa-mi aduc aminte pana cand voi muri.
Dar curaj, trebuie sa gasim puterea sa mergem mai departe!
Ai dat dovada ca esti o luptatoare, asa cum au spus-o si medicii!
Nana Motoc
Pana la nunta... 
"Pentru a avea mai mult decit ai obtinut trebuie sa devii mai mult decit esti. Daca nu te schimbi vei avea intotdeauna ceea ce ai obtinut."
megbeng spune:
kristinuta, .. e un lucru extraordinar ca ai gasit locul in care te simti bine sa scrii despre necazurile prin care ai trecut! descarcatul asta emotional o sa te ajute mult, o sa vezi..
eu am trecut printr-un eveniment nefericit (sigur, pe langa diagnosticul tau, ce am patit eu, respectiv sa pierd o sarcina e floare la ureche)...greseala a fost ca am incercat sa-mi ascund suferinta fata de TOATA lumea, din dorinta de a parea puternica..nici macar cu sotul meu, cea mai draga fiinta din lume, nu am discutat deschis cat de rau imi julisem sufletul...si am dus-o asa, pe furis, vreo saptamana, dupa care m-am decompensat...plangeam intr-una, nu exagerez..ore in sir, fara sa ma pot opri.ma inchideam in camera si doar asta faceam..am vrut sa abandonez scoala, sa ma intorc acasa la parinti...era imposibil sa inteleg de ce..si mai ales de ce mie, tanara, sanatoasa si atat de norocoasa pana atunci!
am trecut peste moment cu tratament
nu mult, doar 2 saptamani, suficient cat sa-mi pot da drumul sa vorbesc, sa povestesc de zeci de ori ce-am simtit..
cred ca asta ajuta cel mai mult: sa vorbesti despre suferinta ta, de aceea iti ofeream la inceput acea , pentru ca ai reusit sa ne scrii si ai dat in finalul mesajului "trimite" si nu "reseteaza"
alinaluchian spune:
Cristina, lasa sa traiesti asa cum simti. Am ales sa raspund la subiectul tau pentru ca povestea ta a rezonat in mine asemanarea cu socul prin care am trecut noi. Sotul meu nu a povestit niciodata ce a trait in acele momente, a negat boala in fiecare clipa si o considera si acum o gluma proasta. Acesta este modul lui de a se apara si il consider puternic pentru asta. Si cred ca si tu esti la fel. Din partea mea ai toata admiratia !
Cu drag
Sunt atitea lucruri pe care le putem lasa de la noi fara a ne simti saraci.
nematics spune:
Cristina,
foarte bine faci ca ne povestesti - suntem aici ca sa iti ascultam povestea si sa fim alaturi de tine
fiecare are necazuri mai mari sau mai mici dar unele ne dezechilibreaa psihic (aici o spun in cunostinta de cauza) si urmele trec greu, ranile sufletului se inchid si mai greu sau singereaza mereu... Calea catre mai bine este sa nu tii gindurile in tine, sa le impartasesti celor apropiati, printre care si noi.
Nu trebuie sa te intrebi "de ce" pentru ca la intrebarea asta nu exista raspuns. Si mie mi s-a spus la fel - trebuie sa traiesti pentru ca ai un copil, pentru ca ai viata inainte pentru ca.. pentru ca...
nu puteam fi de acord, nu stiu cum am supravietuit, cumva avem instinctul acesta ancestral, chiar daca suferinta psihica ajunge sa doara fizic, peste tot, nu stii unde si e un abis care dintr-o data te inconjoara si nimic, dar nimic nu mai conteaza...
cumva am iesit singura la lumina din starea de neexistenta in care ma aflam si atunci am realizat singura de ce trebuie sa traiesc - pentru copilul meu, da! El nu merita sa-i fac si eu viata mai neagra decit acel accident nenorocit care l-a lasat fara tata, fara cel mai bun prieten al lui, la o virsta la care avea atita nevoie de el;
dar exist oare o virsta la care te poti desparti de parinti fara durere??
nu...
chiar daca nici macar nu i-ai cunoscut...
drumul spre lumina aici pe pamint este sa scoti gindurile din tine, sa ni le impartasesti noua si celor de linga tine, pina la obsesie, pina scapi de ele si le pui la spate satula de cite ori le-ai povestit, ca incet incet sa poti trece mai departe
ca sa te poti bucura ce CLIPA, de zimbetul copilului, de vocile celor din familie, de soare si nori, de ploaie si flori...
scrie-le pe hirtie asa cum iti vin si citeste-le, zilnic, pina n-o sa mai vrei sa le vezi, atunci abia poti merge mai departe si trecutul nu te va mai trage inapoi
numai bine
Iuliana
kristinutza spune:
va multumesc din nou.
nu stiu de ce, cand iti povesteste si altul ca a trecut prin ceva asemanator, ca te intelege deci cumva, ca iti ofera poate o alta perspectiva... nu te mai simti singur.
stiu ca e important sa vorbesc, sa povestesc, dar mi-e frica sa nu sperii, sa nu sochez, sa nu las o impresie gresita celui caruia i-as povesti. nu vreau sub nici o forma sa ma plang. sunt fericita ca traiesc, sunt fericita ca mi-am revenit aproape complet, ca sunt sanse reale ca boala sa nu imi afecteze pe mai departe sansele de viata si nici chiar calitatea vietii.
dar sunt unele imagini pe care n-o sa le pot uita niciodata, pe unele dintre ele vi le-am si povestit. sunt si alte episoade pe care pur si simplu nu mi le amintesc.
dar vad ca imi sunt de mare ajutor postarile in care spuneti ca ati trecut prin ceva asemanator (personal sau cineva drag).
ma gandeam acum la titlul pe care l-am dat subiectului. atunci l-am scris f repede, ce mi-a venit in minte (ca sa postez repede ce-am scris, sa nu sterg totusi). "mi-e greu". aveam impresia ca am scris "mi-a fost greu"...
zilele astea mi s-a inchis rana (am avut si fistula pancreatica - sucul pancreatic isi "croise drum" si iesea prin piele). si nu mai e nevoie sa ma pansez. s-a intamplat un fenomen ciudat: cand imi ingrijeam in permanenta rana (de fapt ranile, pt ca sucul iesea printr-un loc, acolo se inchidea la un moment dat si se deschidea rana in alta parte, plus ca se tot deschideau portiuni din operatie), deci cand ma tot dezinfectam, cremuiam, pansam etc, parca aveam grija de altcineva. dar acum, cand stau fara pansament si ma pot spala la dus, cu apa si sapun pe burta... of, imi dau seama ca burta asta ciopartita e a mea. am urmele tuburilor de dren (am avut 10 tuburi in total) si o taietura pe toata burta, de sus pana jos.
poate si de asta am spus ca "mi-e greu". mi-a fost greu, un fel de greu, dar si acum mi-e greu. ma lupt cu urmele care au ramas. fizice si psihice.
cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze
philip spune:
m-am uitat la pozele voastre. sunteti minunati! iti doresc multa sanatate si liniste, cat mai multe zile frumoase in care sa te bucuri de viata.
philip
&andreea
copilasi dragalasi
Elise spune:
kristinutza,
E bine ca reusesti sa te descarci, aici sau in alta parte.
Trebuie sa vorbesti cu cineva depsre asta.
Incet, incet, cind se limpezesc apele, o sa descoperi ce s-a schimbat.
Si eu am trecut prin 6 luni de cosmar, aveam 25 de ani.
Si mie mi-e greu sa vorbesc despre asta.
De fapt, foarte multe secvente s-au sters pur si simplu... probabil e un mecanism psihic, de aparare.
Dar imi amintesc exact cind mi s-a spus ca mai am de trait "cam o jumatate de ora".
Si o sa mi-o amintesc toata viata la fel de clar.
De shok am inceput sa rad.
Si am plecat din spital. Atunci. Pe propria raspundere.
Aveam hemoragie interna. Masiva.
M-am prelins intr-un taxi, ajuns acasa in 10 minute - m-am uitat in okii maica-mii si i-am spus ca mai am 20.
20 de minute.
Sa faca ceva!
Era mama.
Stiu ca nu e ca in filme. Deloc.
Esti mult, mult mai slab, mai jalnic, mai patetic... nu exista eroi, ci doar o frica imensa.
Nu mai esti copil, adult sau batrin.
Nici macar om.
Ci doar o fiinta disperata care se zbate sa traiasca.
Nimic frumos sau demn.
A fost un vis urit care a trecut.
Dar a schimbat ceva, in urma lui.
Ceva aproape imperceptibil.
Elise
kristinutza spune:
aelita, scuza-ma, de abia acum am vazut intrebarea ta. ma enervau f tare cei care-mi spuneau "fii tare", "sigur o sa poti". offf. chiar si acum ma enervez. pt ca... sa vad.
pt ca insemna ca nu inteleg. e usor sa spui "fii tare". e mai greu sa asculti. vroiam sa pot raspunde la telefon cu "NU, NU MA SIMT BINE. MI-E RAU. MI-E GREU. VREAU SA MOR." fara sa-mi fie frica.
(asta cand am inceput sa pot vorbi la telefon, pt ca mult timp nu puteam, vomitam in continuu)
adica conversatiile erau pe tipar:
- cristina, ce faci? cum te mai simti?
iar eu vroiam sa spun ca "uite, astept sa vina chirurgul in vizita, sa ma apese, sa ma palpeze. mi-e groaza. pt ca ma doare prea tare. o sa miste tuburile de dren. o sa ma doara." sau "uite, am un nod in gat, pt ca pe sub geamul de aici trece tramvaiul care ma poate duce acasa. sunt la doar trei statii de copilul meu. as vrea sa merg acasa, la familia mea. dar de fapt sunt departe, departe de tot. doctorii nu spun nimci de plecat acasa. iar eu nici nu ma pot misca din pat" sau "uite, cearsaful are doua cute la spatele meu. iar eu nu ma pot misca si parca-mi face rana, atat de tare ma roade. si perna nu-mi sta bine, si am facut escara la fund, na!" etc etc.
dar la majoritatea le raspundeam "fac mai bine, nu ma las eu batuta! iarba rea nu piere!". la cel mai mic semn de slabiciune din partea mea, se repezeau sa-mi spuna "fii tare". da, inteleg ca trebuie sa fiu tare. dar crezi ca daca-mi spui sa fiu tare, o sa si fiu? ca pocnind din degete devin mai puternica pt ca mi-ai spus tu? sau "o sa vezi, o sa fie bine". de unde stii tu? de ce doctorii nu-mi spun asta? sa-mi spuna ei! si v-am mai spus, cel mai groaznic a fost sa aud ca "daca e cineva dintre cei pe care-i cunosc sa reziste, tu esti aceea". e ingrozitor. nuuu, nici nu mai vreau sa mai explic de ce. nu stiu. pur si simplu ma irita.
nu ma intelegeti gresit, erau prietenii mei si ma sunau sa ma incurajeze. stiu asta. n-aveau de unde sa stie prin ce trec. pt ca nici nu prea le spuneam. pt ca nu trecusera prin asa ceva si nu puteau intelege. nu vroiam sa creada ca ma lamentez sau ca am nevoie sa ma incurajeze. pt ca tocmai asta nu vroiam. vroiam sa ma asculte, nu sa vorbeasca ei. sa intrebe "ce faci?" si chiar sa astepte raspunsul. nu sa se repeada si sa spuna "ai incredere ca va fi bine".
mda, cred ca-s exagerata. dar... daca eram cu toti boii acasa nu deschideam asa subiect.
cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze
kristinutza spune:
doamne, elise, prin ce ai trecut!
si eu am avut hemoragie interna (asa m-am ales cu ultima operatie, cea mai mare). iar mama se uita la mine ingrozita. aveam tuburi de dren prin care curgea sange. mi se umflase burta si incepusera dureri insuportabile. cu ceva timp in urma imi fusese scos un tub de dren, iar rana nu se inchisese. pe acolo imi curgea sange, de un rosu-carmin. parca era ireal. eu imi tot puneam comprese acolo, dar nu dovedeam. pt ca incepuse deja sa curga cu presiune.
doamne, iar mama avea niste ochi. doamne! i-am spus sa cheme doctorii ca nu e normal ce se intampla. nici nu stiu daca chiar a fost in stare pana la urma sa iasa sa-i cheme. era pierduta. era clar depasita de situatie. mama, care e in rest o persoana bataioasa pana-n panzele albe. mama era... nu stiu, parca nici nu mai era. l-a sunat pe sot, iar cand a aparut el am putut sa las fraiele si sa ma bazez pe el. el era mult mai stapan pe situatie. sau asa parea de fiecare data. pt ca imi spun prietenii lui, imi spune mama lui ca trecut si el greu prin toata povestea asta. dar el nu vorbeste despre asta... ma asculta pe mine, stiu ca ma intelege cel mai bine, dar el nu-mi spune cum s-a vazut povestea din directia lui... as vrea sa vorbeasca mai mult despre asta.
elise, ma provoci. ca-mi dau seama ca si eu radeam in spital. glumeam mult. asa reuseam sa ma detasez de ce mi se intampla.
si asa e, nu e nimic demn si nimic frumos. e spaima, frica, teama, groaza, disperarea. durerea.
si spui ca te-a schimbat aproape imperceptibil? tu stii cum te-a schimbat? pe mine si asta ma doare. ca probabil m-a schimbat, dar nu stiu cum. pt ca acum am inceput sa ma indepartez de suferinta si redevin nepasatoare, chiar rea uneori, cicalitoare si lasa ca nu va mai spun toate "calitatile mele":).
cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze
kristinutza spune:
philip, multumesc.
alinaluchian, oare asa reactioneaza barbatii? poate ei sunt mai mandri, mai demni, mai puternici, tin mai mult la aparenta de a fi tari. ih, cred ca m-am exprimat ca naiba, dar asta e. vreau sa spun ca vreau ca sotul sa imi spuna si el ce a simtit. sa-mi povesteasca cum a perceput el... ce simte acum. cred ca m-a impins pe mine prea mult de la spate si s-a concentrat numai pe mine. cand il intrebam ce face, daca ii e greu, spunea repede ca nu lui ii e greu, ci mie. dar vad cum i-a afectat si pe ai mei... parintii mei au ramas in mod clar marcati. deci trebuie ca si sotul sa fi fost. mai ales ca el a dus greul. sau asa gandesc eu.
cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze