Moartea m-a invins

ICorina spune:

Draga calatoare,
Astazi este ziua fratelui meu.Ar fi implinit 28 de ani! daca ar fi sa incerc sa-l descriu intr-o fraza, n-as putea! Era viatza insasi!Era spectaculos, luminos, impulsiv, generos, puternic si curajos! Iubea mult! Traia la limita si cauta mereu doza maxima de adrenalina! Avea respect pentru tot ce inseamna viatza, in cele mai variate forme....Simtea ca va muri tanar si pot spune ca ne-a daruit in timpul vietii toata dragostea lui, parca ne recompensa cumva pentru faptul ca la 2 luni dupa imensa bucurie a aparitiei copilului meu, avea sa plece, printr-un accident stupid!
Am ramas intrebandu-ne unde s-a dus atata viatza ...Cum de nu a putut fratele meu cel puternic sa invinga moartea??
De atunci, intrebarile din sufletul meu, imposibil de raspuns acum sau vreodata, nu-mi dau pace!ma uit la parintii mei, umbre printre noi, oameni loviti acolo unde doare suprem, si ii vad cum isi cauta curajul pentru mai departe!
Speram ca ne vom intalni sa fim din nou o familie, candva, cand va trebui, dar pana atunci luptam! Nu, pe noi moartea nu ne-a invins, doar ne-a mutilat!
Mergem cu curaj mai departe si gasim puterea sa zambim si sa ne bucuram cand puiul mic,ce-i poarta si numele, ne invatza, din nou, VIATZA!

Corina si Mihai Alexandru (12.05.2005)
Poze

adek spune:

M-a impresionat tot ce am citit la acest subiect!
Eu deocamdata nu am trecut prin asa ceva, deci pot doar sa-mi imaginez ce simte fiecare.
As vrea insa sa va propun sa cititi o carte care mie mi-a deschis o alta viziune asupra lucrurilor, chiar si cele mai neinsemnate evenimente de pana atunci si de dupa citirea acestei carti au primit o alta valoare.
Cartea se numeste : OMUL NEGRU A VENIT , scrisa de JAN VAN HELSING (editura ANTET) si se gaseste la libraria Noi sau pe site-ul editurii.
Sper astfel sa reusiti sa indepartati definitiv durerea din sufletele voastre, iar lumina si bucuria sa va lumineze din nou privirile si sufletele.

Cu tot dragul,

addinel spune:

moartea celor dragi noua nu ne invinge; ne raneste, ne cioparteste sufletele, ne seaca pe dinauntru si ne lasa iremediabil mai tristi si mai singuri. mama, draga de ea, a murit de cancer acum 2 ani si jumatate iar tata acum 2 ani, tot cancer. acelasi sentiment de respingere fata de tot ce ma inconjoara l-am avut si eu ca si tine, calatoare. multa vreme nu ma mai puteam bucura de nimic, mi se parea ca nu am dreptul sa fiu fericita, ca nu am voie sa ma bucur de nimic de vreme ce EI nu mai sunt. cu timpul si cu ajutorul oamenilor din jurul meu am inteles ca nu trebuie sa imi fur singura dreptul la fericire; ca tocmai in semn de recunostinta fata de parintii mei si de felul in care m-au crescut, educat si inconjurat cu dragoste, trebuie sa traiesc frumos, sa ma bucur de fiecare clipa de viata, sa fiu o persoana cu sufletul curat si eliberat de orice framantare- pentru ca EI asta si-au dorit pentru mine. mi-am recapatat pofta de viata, desi mi-e un dor cumplit de ei. am reinvatat sa zambesc, desi plang deseori gandindu-ma a EI.

"Daca faci ceea ce ai facut dintotdeauna, vei obtine ceea ce ai obtinut dintotdeauna"

Elise spune:

calatoare,
ai un copil, ai creat VIATZA.

Parintii tai, ca noi toti, au fost trecatori.
Dar din ei s-a desprins o bucatica, care continua sa traiasca: tu. Si, mai departe, copilul tau.
Voi.

Te-ai gindit vreodata ca poate nepotii tai vor avea ochii mamei tale?
Ca poate stranepotii tai vor zimbi ca tatal tau?

Cum poti sa spui ca moartea te-a invins?
Tu, voi ati invins-o.
Duceti ceva din ei mai departe.

Elise

Val_ spune:

Dragele mele,

Am citit povestile voastre, si am plans pentru ca si eu mi-am pierdut tatal si, mai grav, l-am vazut murind incet, in chinuri, de cancer pulmonar. L-am ingrijit timp de 7 luni (de cand a fost diagnosticat) si am fost martora neputincioasa a suferintei lui, care este greu de descris. In tot acest timp, am trecut prin toate starile posibile si, la final, m-am indepartat de Dumnezeu, pe care incerc din rasputeri sa il regasesc.

Si eu m-am intrebat de ce el, de ce asa devreme, de ce cu atat suferinta. Nu am primit nici un raspuns si probabi nu voi primi niciodata, pur si simplu fiindca nu exista un pentru ca.....

Trebuie sa recunosc ca si eu ca si tine, draga calatoare, am momente in care aproape ca ii urasc pe socrii mei (care sunt o povara pentru copiii lor si carora nu le pasa decat de ei) pentru ca ei exista si tata nu mai este.
Dar chiar daca am motive serioase sa ii detest, ma simt vinovata fata de sotul meu pentru aceste ganduri (mai ales ca a remarcat si el ca asa simt). Dar, mai ales, ma simt foarte rau fata de tata, care era un om bland si empatic si nu ar fi vrut sub nici o forma ca eu sa gandesc asa.

Eu sper ca el este undeva si chiar si numai pentru asta incerc`sa imi infranez aceste sentimente. Tu cu atat mai mult ar trebui sa incerci sa te apropii de socrii tai, pentru ca in afara de copii, sot si frati sunt cele mai apropiate persoane din viata ta. Mai ales ca sunt niste oameni atat de buni, nu ii indeparta. Cu siguranta parintii tai, acolo unde sunt, isi doresc ca fiica lor, sa scape de resentimente si mai ales sa gaseasca oameni carora le pasa de ea.

Asta nu inseamna in nici un caz ca i-ai uitat si nici ca socrii vor lua locul parintilor tai.

Au trecut doi ani de cand tata nu mai este si nu trece o zi fara sa ma gandesc la el. Si acum am momente in care atunci cand urmeaza sa iau o decizie imi spun ca ar trebui sa il sun pe tata ca sa ii cer parerea. Asa eram obisnuita, sa ma sfatuiesc cu el pentru orice si stiam ca intodeauna imi este un sprijin neconditionat.

Sper ca intr-o zi, la un moment dat, sa uit cele 7 luni de suferinta si sa mi-l amintesc asa cum era inainte: glumet, plin de viata, apropiat si iubitor.

Si tie iti doresc sa iti aduci aminte cu duiosie si bucurie de parintii tai, sa fii recunoscatoare ca au existat in viata ta si ca exista mai departe prin tine si copiii tai si sa accepti ajutorul si afectiunea celorlalti. Sunt lucruri rare, crede-ma.

Mult bine.

danyboy spune:

am citit randurile voastre care m-au impresionat profund. Eu nu am trecut prin asa ceva dar imi imaginez cat va poate fi de greu!
Imi pare sincer, nespus de rau pentru toate povestile voastre triste!
Acum in special pentru tine draga calatoare iti doresc din suflet ca dragostea si intelegerea sa-ti invadeze viata. Bucura-te si fii fericita alaturi de cei dragi!
IUBESTE, IUBESTE, IUBESTE! ii esti datoare micutei vieti pe care tu ai facut-o!

"Suntem frunze uscate, pe care vantul vietii spre moarte le tot bate..."

oanabbb spune:

marimar spune:

Imi pare rau, calatoare, pentru parintii tai, e trist, cumplit de trist.....
Tatal meu a murit cind aveam 18 ani iar mama cind eram in ultimul an de facultate. Avea 54 de ani....Nu a apucat sa-si vada nepotii si asta ma doare inca...Dar ma consolez cu credinta ca ea ii vede oricum, de undeva de sus, e linga mine mereu, o simt, asa cum o simt si pe bunica mea si pe tatal meu....

As fi dorit sa am o soacra pe care sa-mi revars dragostea dar nu a fost sa fie....nu ne intelegem, din pacate...

Tu bucura-te ca ai o familie minunata, inclusiv socrii care te iubesc si iti sint alaturi, nu e vina lor ca ai tai nu mai traiesc. Gindeste-te cum ti-ar placea ca sotul tau sa se poarte urit cu parintii tai daca ei ar fi in viata si socrii nu...

Multa intelepciune si putere sa treci peste greutati iti doresc...

-------
Life's a journey, enjoy the trip !

pisik 4ever spune:

din cate spui, calatoare, am senzatia ca te invinovatesti pe tine de decesul parintilor tai. incearca sa vorbesti cu un psiholog. duci pe umeri o povara grea si numai tu poti sa dai jos aceasta povara.

You're unique. Just like anyone else.
... si bursuca 08.05.05