de ce fug copiii de acasa?

De ce fug adolescentii de acasa?... Ce se poate face sa prevenim asa ceva?
Am un var de care am aflat de curind ca a fugit de acasa. Avea de toate, mergea la post liceala de informatica... A lasat totul balta si a fugit pur si simplu in Spania cu alti baieti.
A plecat de joia trecuta chipurile la scoala si nu s-a mai intors.
Matuse-mea a aflat de la prieteni ca a plecat in Spania. A mai aflat si alta poveste de care s-a speriat si nici nu mai stie ce sa mai creada...
Ce se intimpla in capul unui copil care fuge de acasa, avind de toate, nefiind abuzat in nici un fel?... Cum isi dau ei siguranta casei, a rutinei vietii lor... pe ceva ce poate fi primejdios pentru ei?...
Ni se poata intimpla si noua? Cum putem preveni asa ceva? Daca mie mi s-ar intimpla asa ceva sa imi fuga de acasa fetele cred ca asi innebuni de griji...

Natasa spune:

Daca mergea la o postliceala nu prea mai e copil si nici adolescent, parerea mea. E adult, chiar daca nu unul copt, si teoretic poate pleca unde vrea.
Cit despre evitat asa ceva, parerea mea e ca depinde de parinti in masura in care controleaza anturajul copilului si adolescentului. E greu, cere efort, dar merita. O spun nu din experienta mea ca parinte- ca al meu are un anisor:)- cit din cea a parintilor meu si a mea ca profesoara. Un copil supravegheat (fara exagerare), care stie ca parintele ii cunoaste prietenii, hobby-urile, filmele la care se uita, cartile (daca e in categoria fericita care citeste), care nu are bani aiurea pe mina (genul parintilor care muncesc 15 ore pe zi si compenseaza absenta prin bani de buzunar)va avea mai multe sanse sa treaca de virsta critica fara mari furtuni si greseli. Asta cere rabdare, incredere in copilul tau, nervi buni cind ajung in crizele invitabile ale adolescentilor si timp...
Era un citat care imi placea, din pacate nu mai stiu exact autorul (citez aproximativ): Cind aveam 14 ani, tata era un mare ignorant, nu intelegea nimic, cind am ajuns la 20 am fost uimit de cit de multe invatase"

silvi_2005 spune:

Alyssa si eu am ramas impresionata de acest aspect mai ales dupa ce am parcurs toate paginile cu copii disparuti, in cea mai mare parte adolescenti plecati de acasa. Cred ca e vorba de lispsa de comunicare si vina e a ambelor parti. Nu cred ca un copil care are tot sprijinul si intelegerea familie si e inconjurat de dragoste fuge de acasa. Cred ca adevarul e undeva la mijloc ca intotdeauna... Ma gandeam ca toti acei tineri care au fugit de familie au fost candva niste bebelusi draguti, purtati in brate si pupaciti de parinti si cu trecerea anilor aceste lucruri s-au pierdut pe undeva daca au ajus sa se indeparteze intr-atat incat sa se ajunga la o asemenea ruptura. Trist ca se intampla asta, cred ca in familie ar trebui sa se comunice mai mult, sa nu lasam grijile cotidiene si problemele de serviciu sa devine prioritare relatiei de familie, cu tot ce inseamna aceasta.
Silvi si bebe Alain

chatonel spune:

eu cred ca un adolescent care are toata intelegerea acasa nu zboara din cuib decit din teribilism si influentat de anturaj; poate ca de-asta e bine sa fie parintii cit mai apropiati si sa stie cit mai multe amanunte in ceea ce il priveste pe copil.

Toulouse, la ville rose

KSorana spune:

Silvi are dreptate .Lipsa comunicarii si afectiunii ar putea fi cauza .
Si bani de unde a avut?
Un adolescent are atitia bani de buzunar incit sa-si permita vacante intenationale?

adrienne12 spune:

Dragelor, eu am un adolescent teribil acasa si va spun sincer ca am avut momente si certuri in care mi-a fost teama sa nu faca vreun gest necugetat din asta. Va mai spun ca exista persoane care chiar cu multa dragoste si tot ce le trebuie acasa tot fac prostii si inca unele mari. Stiu medici in Ro ai caror copii se drogheaza de exemplu... Adolescentii sint alta specie. Eu ma uit la al meu si ma intreb cu cine naiba seamana ca si eu si taica-su am fost oameni normali...Fireste e f. importanta comunicarea si afectiunea dar chiar cu ele tot se poate intimpla ceva aiurea... pt. ca ei nu judeca. Sa va dau un exemplu: o familie de romani din new York avea 2 fete in facultate (anul 2). Fetele au plecat in vacanta in europa si nu s-au mai intors. Parintii sa inebuneasca, au sunat peste tot la alti colegi, prieteni cu care plecasera. nimeni nu stia nimic. Nu stiau nici adresa hotelului unde au stat, stiau numai ca s-au dus in Italia. A veni septembrie, incepuse scoala ele nu mai apareau. AU anuntat politia dar fiind vorba de tara straina nu s-au miscat prea repede. In fine bottom line dupa citeva luni in care parintii au trecut prin chinuri cumplite au aparut fetele acasa de parca nu s-ar fi intimplat nimic. Fusesera intr-un circuit in europa, spania, franta etc si cum li se terminasera banii s-au angajat si tot asa... Acum fete sint mari, au copii la rindul lor... dar adolescentii sint ... alta specie. N-am cum sa ii caracterizez altfel.

sanziana72 spune:

Adolescentii au nevoie sa isi afirme personalitatea si independenta. Le place adrenalina, sunt impulsivi.
Cred ca solutia e sa le-o oferi intr-un cadru pe care il cunosti si sa ii inveti sa se descurce in cat mai multe situatii.

Nu vorbesc aici din perspectiva de parinte de adolescent, ca fiica-mea are doar 1 an jumate, dar inca imi aduc aminte din propria adolescenta. Iar acum inteleg altfel lucrurile fiind si eu mama.

Mama mi-a spus totdeauna ca indiferent ce fac, sa ii anunt. Ca nu ma doare mana sa dau un telefon si sa le zic 3 vorbe. Dar asta inseamna ca aveam incredere in parintii mei ca ma pot ajuta indiferent de situatie. Ca vor fi langa mine chiar daca fac o prostie si ca nu imi vor intoarce spatele, chiar daca uneori nu i-am ascultat.
Iar increderea asta intre parinti si copil se construieste incetul cu incetul inca de la nastere. Dar copilul trebuie sa stie ca este ascultat si nu i se va urla in telefon: "Vino acasa ca iti rup oasele!".

Dialogul este cel mai important, chiar daca adolescentii sunt o specie aparte.

In majoritatea civilizatiilor vechi sau primitive exista un ritual de trecere de la copilarie la maturitate care de obicei e simbolizat printr-o calatorie sau o fapta pe care adolescentul trebuie sa o faca ca sa devina matur. Trebuie sa petreaca 3 zile singur in jungla sau sa vaneze un animal sau mai stiu eu ce. Pana la urma e dovada pe care adolescentul si-o da siesi. Isi dovedeste ca e capabil sa se descurce singur. Isi castiga increderea in fortele proprii.
Eu cred ca despre asta este vorba, despre nevoia adolescentilor de a se autodefini, de a iesi din cuib macar temporar, de a-si incerca fortele.
In vest se poarta aceasta calatorie in strainatate intre liceu si facultate. Ca sa pricepi pe ce lume traiesti si ce vrei de la viata.


Mama a fost pe principiul ca pe un copil trebuie sa il inveti sa se descurce singur intr-o multitudine de situatii. Pentru ca nu vei putea fi totdeauna langa el. La un moment dat tot va fi independent.
Asa ca trebuie sa il inveti sa se simta responsabil fata de propria persoana. Iar toate astea i le strecori picatura cu picatura pana ajunge la adolescenta, care oricum e o furtuna emotionala si hormonala si da totul peste cap. De aceea trebuie puse niste baze solide inainte.

Ca urmare ne-a trimis in tabere vara sa invatam sa fim si pe picioarele noastre.
Am vrut sa plec la 14 ani la mare cu cortul in stagiu de karate, ok. S-a interesat cu cine si in ce conditii se merge, m-a pus sa imi iau inca o prietena cu mine in cort si a rugat niste fete mai mari sa se mai ocupe de noi din cand in cand.
A vrut sa plece fratele meu la campionatul european de go la 17 ani in Franta, ok. Au incercat sa ii asigure toate conditiile, atat cat se putea pe vremea lui Ceausescu (adica pe trenul de intoarcere a mancat 3 tigari din cele cumparate cadou pentru tata, ca nu mai avea bani sa manance). Si asa a traversat singur toata Europa cu trenul, a fost la concurs si s-a intors. Cand l-au vazut cei de la Politie cu pasaportul nu le venea sa creada ca nu a ramas in Occident.

Am vrut parasutism, m-a dat la un club specializat ca sa invat cum trebuie. Asta nu m-a impiedicat sa imi rup piciorul, dar macar am incercat.
Am vrut pe munte, mai intai am mers cu ei, de cand eram copil, dupa care m-am dus la un club de alpinism ca sa invat sa ma catar in siguranta.

Ai prieteni, vino cu ei acasa sa ii cunoastem. Vreti sa tineti chef cu toata clase, mai bine il tineti la noi...

Nu inseamna ca nu au aparut si conflicte si limitari, dar in limita bunului simt.

La 18 ani, cand tocmai aflasem ca am intrat la facultate si intreaga lume era a mea, m-am dus pe munte in weekend cu niste prieteni. Am cunoscut un grup mai mare si pentru ca imi era foarte dor de munte, am ramas si dupa plecarea prietenilor cu care venisem. Ei au anuntat acasa ca am ramas pe munte, dar dupa o saptamana fara vesti, se ingrijorasera rau de tot ai mei. Asa ca a venit mama sa vada daca mai traiesc. A urcat pana la refugiu!
Dar eu vroiam sa mai stau cat stateau si ceilalti. Pana la urma m-a convins sa cobor de pe munte ca sa imi schimb bagajul promitandu-mi ca ma voi intoarce cu tata. Ceea ce s-a si intamplat. Dupa o saptamana m-am intors cu tata care a facut cunostinta cu noii mei prieteni si am tras impreuna o tura de Fagaras.
Trebuie sa iti inveti copilul sa isi aleaga singur prietenii de calitate obisnuindu-l cu un anumit mediu.

Un adolescent e putin ca un copil de 2 ani (de aceea se si numeste aceasta varsta prima adolescenta). Daca ii interzici sa faca ceva, il va face, dar daca ii deturnezi atentia sau il ajuti sa faca ceea ce vroia, va colabora.

Cred ca e important sa iti sprijini copilul in a-si indeplini visele. Daca o poate face cu ajutorul tau nu va mai simti poate nevoia sa o faca impotriva ta.


Sper ca nu am batut prea mult campii.


Sanziana & Marina (03/10/2004)
http://fr.pg.photos.yahoo.com/ph/sanziana72/my_photos

Be carefull of what you wish for, cause you might get it! / Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa primesti!

filofteia spune:

Da ni se poate intampla!!!!

Ce putem face? Eu incerc sa construiesc o relatie solida, bazata pe incredere intre mine si copil... Astfel incat sa-mi spuna ce are de gand... fara sa-i fie teama ca nu-l voi intelege....Incerc... Sper sa si reusesc...

Oricum baiatul aflat in cauza este deja un adult...

silvi_2005 spune:

Sunt intru totul de acord cu ce a postat Sanziana mai ales ca si parintii mei au facut la fel cu mine si cu fratele meu. E important pentru un adolescent sa stie ca familia e mereu langa el, chiar si atunci cand isi traieste propriile greseli. Daca are certitudinea ca este inteles si iertat si atunci cand greseste va invata foarte repede ca totul este posibil dar nu totul este necesar, pentru ca pana la urma aceasta este dilema adolescentei.
Silvi si bebe Alain

Mik spune:

Fetelor,

Fugitul de acasa e un prim semnal ca ceva nu e in ordine : parintii, prietenii, tinarul insusi.
Experienta mea recenta e urmatoarea : acum 2 ani un coleg de serviciu al sotului era innebunit caci ii disparuse fata de acasa. Au gasit-o dupa citeva zile bine mersi, insa dupa 1 an jumatate a plecat de tot pe drumul fara intoarcere. Copila avea 17 ani.


Mik.

Porumbel30 spune:

Sanziana .
Exact asta incercam eu si sotul sa facem cu copiii.In afara de asta , de cand Andrei avea vreo 3-4 ani am inceput sa discutam si sa intoarcem pe toate fetele diferite situatii . Acum are 8 ani si stie sigur ca indiferent ce ar face primul lucru pe care trebuie sa-l faca e sa vina la noi. Stie ca are sprijinul nostru neconditionat .
Deja stie ce sunt alea droguri , care sunt urmarile consumarii lor chiar si "de proba " si multe altele de acest gen.
Eu cred ca faptul ca parintele discuta cu copilul de la o varsta cat mai mica a acestuia despre o varietate cat mai mare de situatii posibile reduce curiozitatea copilului , mai ales daca in timp a invatat sa aiba incredere in parinte si ca daca parintele ii spune ca un lucru sau altul nu e bun pt. el nu spune asta pt. ai interzice o distractie ci pt. ca ii vrea binele si vrea sa-l fereasca de suferinte inutile.


Si acum revenind la subiect , in afara de variantele expuse pana acum , mai e una : spiritul de aventura f. puternic, combinat cu certitudinea ca parintii nu-l vor aproba (indiferent daca din cauza banilor , a timpului considerat nepotrivit de catre parinti , sau a neancrederii parintilor in capacitatea fiului lor de a se descurca ).


"Sufletul n-ar avea curcubeul daca ochii n-ar avea lacrimi..."