Despre iubire, teoria chibritului

Tot citind la sectiunea asta despre diverse situatii si privind in jurul meu, am observat ca se intampla/comit si multe lucruri rele in numele iubirii. Femeile suporta relatii abuzive pentru ca "il iubesc", apoi se minte in numele iubirii (celebrul cantec al lui Brian Adams "IŽd lie for you, IŽd die for you ") si chiar mai cumplit, se omoara (!!) in numele iubirii (vezi stirile de la ora 5 "o iubeam asa de mult si n-am suportat s-o vad in bratele altuia...."). Se mai poate numi asta iubire ? Da, eu cred ca da !! si asta e tot iubire si cred ca acei oameni care ajung sa minta sau sa faca/suporte anumite lucruri nedemne, chiar iubesc in felul lor. Atunci cum se intampla ca asa un sentiment frumos, are si o latura atit de urita ?? si cum putem sa facem sa evitam sa ajungem la asta ?? sigur, e vorba de bunul simt si de principiile fiecaruia, dar am citit si auzit de persoane care declarau ca pana la momentul x, cand a aparut el/ea, aveau principii foarte solide in viata, erau persoane morale si totusi au ajuns sa minta si sa insele fara sa clipeasca in acele momente.

Asta ar fi o intrebare. A doua: este iubirea un act de vointa sau un sentiment ? pentru ca am auzit/citit cum unii psihologi sustin ca iubirea este exclusiv un act de vointa !!
Numai ca de obcei se uita ca iubirea nu este numai dragostea romantica dintre sexe, mai exista si alt fel de dragoste/iubire. Daca nu ma insel, Fromm in "arta de a iubi" sustine si el ideea asta ca iubirea este un act de vointa, chiar si in cazul iubirii romantice (dupa ce trece perioada de indragosteala).

Va invit sa discutam !!

_________________________

"Mare pacoste sa nu ai destul duh ca sa vorbesti frumos, nici destula judecata ca sa taci cand trebuie." (La Bruyere)

Elle_seb spune:

sau poate acea reactie pur chimica (,) care se petrece la nivelul creierului? Pt ca orice sentiment, fie el pozitiv sau negativ, porneste din creier.
Personal cred cu sigurantza totushi ca nu este un act de vointa. Nu iti poti impune: "Il iubesc pe asta pentru ca asa trebuie"

irina.c. spune:

Eu cred ca iubirea e si un act de vointa.In sensul ca nu intotdeauna simtimca il iubim pe cel de langa noi,dar actionam in virtutea faptului ca stim ca il iubim.Irina si bb Ilinca(26 apr '04)
Trebuie sa cobori din barca daca vrei sa mergi pe ape.
today

Elise spune:

Eu... mi-am mai spus parerea.

Pentru mine, iubirea e una singura: in esenta ei, este aceeasi fie ca e vorba despre barbat, despre copil, despre parinti, despre frati, surori sau depre tine insati.

Iubesti cind percepi ceea ce i se intimpla lui/ei ca si cum ti s-ar intimpla tie.

Acesta este sentimentul, in sine.
Si nu are nici cea mai mica importanta daca e reciproc sau nu.

Iubirea provoaca suferinta doar atunci cind persoana iubita pateste ceva grav.

Restul sint diferse manifestari derivate din egoism, prejudecati, educatie, interpretari, etc.
Daca suferi ca nu e cu tine, ci "in bratele altcuiva", asta e doar frustrare proprie, nu iubire.
Frustrarea ca ti-a luat cineva jucaria preferata.

Elise

desprecopii spune:

Elena - mi=a placut foarte mult cum ai abordat acest subiect.
Mai scrie ca ai admiratori!

---

Desprecopii.com - Asa se naste o mare iubire.

daniela_b spune:

Iubirea pur constructiva este iubire.
Si...daca iubesc si nu sint iubita si daca e nevoie sa smulg bucati de pe mine ( la figurat) ca sa o apar in numele meu, se cheama ca ma dedic in numele ei. Poate e nevoie sa ajung sa fac asta. Poate am bucati pe care trebuie sa le cioplesc de pe mine ca sa ma transform intr-o perfectiune de "Venus".
Cu sublinierea ca nu trebuie sa "smulg bucati" de pe persoana pe care o iubesc, atunci se numeste ca intervin in echilibrul natural iar asta nu e voie. Nu e omenesc. E lipsit de respect.
Daca nu stii ce inseamna respect sau macar grija primitiv umana fata de confortul celuilalt, nu meriti sa iubesti cu intensitatea divina pregatita...



Pastreaza-ti inima calma in timpul actiunii

impreuna spune:

Dragostea adevarata, spre deosebire de conceptiile atat de raspandite, este o expresie a celei mai profunde aprecieri pentru o persoana; este o sensibilitate fata de nevoile celuilalt, lipsita de egoism, capabila sa daruiasca si sa se preocupe de celalalt.

Nu cred ca din dragoste cineva poate face fapte necugetate, cred ca e doar un pretext. Posibil ca la inceput sa fi fost dragoste, mai degraba latura romantica, pasionala, care pare a fi dragostea la cel mai ridicat nivel, dar niciodata nu e o stare permanenta, pentru ca emotiile sunt oscilante.
Oamenii nu intotdeauna fac diferenta, si in numele "dragostei" ii incearca tot felul de emotii pe care nu le mai pot deosebi pentru ca sunt prea intense.

Eu cred ca este un sentiment care implica un act de vointa.
Adica sentimentul apare si trebuie dezvoltat, aprofundat, pentru a dezvolta o relatie durabila si sanatoasa. Daca vrem ca dragostea sa supravietuiasca, trebuie sa o mentinem si sa o protejam. Daca nu este intretinuta, dragostea veritabila se poate stinge.
Si atunci e clar un act de vointa, pentru ca noi decidem pe ce scala a valorilor o situm, cat si cum ii acordam importanta.

Elena

Flavia (sotie si mamica fericita)

KUKI spune:

Ei uite, la un subiect din asta "greu", (dar frumos)incep sa fiu de acord cu Adusca la subiectul ei de la ZZ ca "nu stiu sa ma exprim".

Eu cred ca din start trebuie acceptat ca iubirea si dragostea nu sunt acelasi lucru.

Te indragostesti si crezi ca iubesti, si de multe ori, uitandu-te in urma, iti dai seama ca n-a fost decat..."o gripa", chiar daca atunci ai crezut pentru a nu stiu cata oara ca ti-ai gasit sufletul pereche.

Iubirea insa, e cu totul altceva. E ceva mult mai profund. O poti simti si pentru un copil, si pentru un parinte si pentru un prieten de care nu esti si nu vei fi indragostita.

Dragostea, da, poate fi un act de vointa sau un act de nevoie. Avem nevoie sa ne indragostim, insa nu intotdeauna dragostea se transforma in iubire. Fiind un act de vointa, la un moment dat, dragostea poate inceta, din varii motive.

Iubirea insa, nu. Si nici nu poate fi un act de vointa. E un act neconditionat de nici o nevoie.

lorelei_19 spune:

Pentru multi iubirea implica din pacate si un sentiment de posesiune. Te iubesc, ma iubesti, atunci n-ai voie sa mai razi cu altcineva de sex opus, n-ai voie sa privesti, n-ai voie sa zambesti, n-ai voie multe. Si uite-asha iubirea- care este cea mai mare forta pozitiva din lume, se lasa coplestita de sentimente mai mici ca intensitate, negative, si pana la urma se poate transforma in ura. Da, te iubesc = esti proprietatea mea si il iubesc = sunt proprietatea lui (ei). Undeva e o greseala, dar unde? de ce? uneori cerem prea multe, alteori oferim prea multe. Unde este granita? unde sa ne oprim cu pretentiile si ofertele? cat sa daruim fara sa ne umilim si sa ne pierdem identitatea si cat sa primim?

Iubirea, act de vointa? hmm, nu m-am gandit. si "indragosteala", prima etapa a iubirii, tot cu butonashul on-off functioneaza? ma indoiesc. sau poate ca intrebarea e prea noua pentru mine...

"Unde exista dragoste, exista si Dumnezeu" - Tolstoi

kitz-kitz spune:

Eu cred ca trebuie sa facem deosebirea intre "indragosteala" si iubire.Foarte multi oameni confunda iubirea cu "a fi indragostit".

Indragosteala,dupa parerea mea, e ca un fel de scanteie care poate sau nu sa declanseze o iubire/o dragoste.Adica atunci cand ne indragostim nu inseamna neaparat ca si iubim,la inceput e mai degraba un joc al feromonilor,ne simtim atrasi de o anumita persoana fara o explicatie logica.N-ai cum sa iubesti daca nu cunosti.Aceasta senzatie de"a fi indragostit" este intradevar un sentiment deosebit de puternic.

Iubirea/dragostea,insa,e mai degraba un act de vointa.Adica dupa perioada de "indragosteala",cand lucrurile s-au mai asezat si nu mai ard atat de intens,urmeaza o faza in care trebuie sa iei multe decizii.Vraja incepe sa dispara si incepi sa-l vezi pe celalalt in adavarata lumina ,cu bune si rele...In acest moment al "ruperii vrajei"multe relatii se destrama...Cei care totusi raman impreuna,in ciuda"realitatii",dupa parerea mea,abia atunci incep sa iubeasca...

"Cand o usa a fericirii se inchide,o alta se deschide;dar deseori ne uitam atat de mult la usa inchisa ca nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi"Helen Keller

Elise spune:

nu pot sa inteleg in ruptul capului cum un sentiment poate fi "un act de vointa".

Ni-l inducem, adica incercam sa ne pacalim singuri...asta da, se poate.
Sa functioneze autosugestia si sa ne dea impresia ca iubim pe cineva pentru ca ar fi bine sa-l iubim- da, se poate.

Toti avem capacitatea sa ne mintim oarecum, pina apare practica care infirma teoria.

Atitea femei se casatoresc din iluzia ca iubesc.
Sau ca vor iubi in timp.

Se casatoresc pentru ca e social convenabil.
Pentru ca parintii si prietenii insista ca "trebuie sa-ti faci casa ta"...
Pentru ca sint curtate si vor o familie sau copii...
Pentru ca le place sa fie iubite
Pentru ca timpul trece si intra in panica...
Pentru ca nu vad alta "varianta" mai avantajoasa.
Sau pentru ca le e frica de singuratate.

Foarte putine vor recunoaste, in timp, ca acea decizie a fost o greseala.

Unele se vor consola cu gindul ca "asta inseamna casnicie"

Iar altele vor constata dupa citiva ani ca sint la locul nepotrivit, linga omul nepotrivit, si au sperat altceva...

Imi amintesc de singura "pretentie" a parintilor mei cind am plecat de langa ei: mi-au spus ca nu se vor opune nici unei decizii pe care o voi lua.
Ca pot sa iau si un tzigan nomad de barbat.
Dar sa-l iubesc.
Sa fiu sigura ca il iubesc!
Pentru ca, daca nu-l voi iubi eu, indiferent cit ma va iubi el si ce om minunat ar fi, nu vom putea trece impreuna prin viatza.

Elise