Sansa e cea pe care ne-o acordam

strumph2in1 spune:

ciao fetelor!

Podeanu: nu ti-am inteles exact ideea, scuze, ti-am raspuns putin gresit: de fapt nu sunt de acord cu ideea ca are pe alta. Am incredere in vorbele lui. Mi-a spus clar ca nu are pe nimeni. Doar ca e "pustiit" fata de mine.

Revin mereu aici - sa-mi fie cu iertare. Chiar daca nu posteaza nimeni, sper sa nu supar pe nimeni ca-mi vars supararile. Ma simt ingrozitor de singura. In ciuda aparentelor semne de "revenire", sotiorul meu se poarta tot ca un strain in casa. Sigur ca viata continua, dar totul merge anapoda parca. Pleaca devreme si vine cat mat tarziu. Chiar daca sa zicem se trezeste mai devreme, surplusul de timp pe care il mai are si-l petrece cu calculatorul. Contactele lui cu copii nu sunt grozave, sigur se poarta normal cu ei, dar habar n-are ce fac acestia o zi intreaga si nu ma intreaba nici pe mine ce fac toata ziua. Ca si cum nu sunt acolo. Cand ne pupam la despartire se stramba - "a, tre s-o fac si pe asta!" Bun, macar ne pupam de ramas bun si bun venit si noapte buna. Dar atat.

Eo cred ca i-am ranit sentimentele si se joaca cu sufletul meu din razbunare..stiu ca nu e frumos ce spun, dar asa pare. Doar ca eu am fost provocata de el si fara sa vreau i-am intors "palma". Dar senzatia mea este ca el se poarta intentionat, iar "jocul asta psihologic" incepe sa ma roada si nu mi se pare corect. Eu nu ma joc, eu dau, pur si simplu. Si daca n-as da? chiar s-ar alege praful din familia mea..

Discutiile despre casa, despre cum programam timpul exista daca le initiez eu. El crede ca fac asta ca sa ma bag in sufletul lui, dar jur ca nu e asa. A fost asa candva, in primele zile de dupa "marea schisma". Dar acum, iesim amandoi cu diverse treburi si dat fiind ca "ramanem prieteni" nu vad asa mare problema in a face un orar de comun acord, mai ales ca copii sunt acasa in grija noastra. Cand plec eu de acasa cu treaba, copii raman cu el; cand pleaca el, raman eu cu ei.

Frumoasa faza asta cu "femeia sta acasa si-l astepata pe marele ratacitor", dar incep sa ma satur. Si mi-e teama ca abia asta va marca sfarsitul.

Sigur ca as vrea sa avem in sfarsit un dialog in care sa spunem lucruilor pe nume, dar cu cine? El nu mai vrea discutii. Am obosit. Si-s satula de singuratate.

Astazi dimineata trebuia sa aflu cand poate ajunge acasa, ca sa fixez o ora de intalnire cu directorul firmei. Cum el a stat cu nasul in calculator, pana a plecat la baie si s-a pregatit de servici, iar eu am cumparat niste alimente, am pregatit micul dejun copiilor si le-am pus masa, va dati seama ca nu ne-am intersectat decat in momentul trezirii lui. Asa ca l-am intrebat inainte de plecare cand poate sa ajunga acasa? (in contextul amintit). La care "dar ce, nu ti-ai fixat cu X-lescu ora?", raspund "nu, n-am fixat pentru ca nu mi-a raspuns la e-mail. pentru dialog trebuie doi" ...aici mi-a scapat porumbelul.Dar nu am ridicat vocea, eram doar sacaita putin de tonul lui. S-a tafnosat si mi-a replicat ca "asa ar trebui daca unii n-ar vorbi singuri si n-ar ridica vocea". Cand am ridicat vocea, jur ca habar n-am.

Si uite asa, "have a nice day!" s-a dus pe apa sambetei. La ce il ajuta pe el sa intepe asa? si daca el nu se vede si nu se aude pe el, cum de judeca pe altii, dar numai de rau?

Scuzati-ma va rog, ca bat iar campii. Doar ca sunt amarata... Ce naiba am facut asa de rau, sa nu mai am partener deloc? Bun, ca ne-am harait intre soti - ok. Dar casa si copii sunt ai nostri, da? Si atunci?

De ce cand femeia are anumite probleme, sprijinul barbatului dispare? Ca invers, mai ptuine cazuri am vazut.(exceptiile intarind regula) Mentalitatile vechi cu femeia la cratita is tot in capul romanului - se trasmit din tata in fiu?


...............scuzati-ma iar............

strumph2in1 spune:

uitati am gasit un post de-al lui michelle si trebuie sa spun ca mare dreptate are:

"femeile au tendinta sa se complexeze in aceeasi situatie in care un barbat ar da clar vina pe celalalt si asta se intampla pt ca asa ne-a construit natura. La serviciu e la fel ca si in dragoste, cand cineva da vina pe un barbat , fi sigura ca o sa gaseasca N vinovati care l-au impiedicat sa-si faca treaba. O femeie acuzata de neprofesionalism o sa-si asume vina , ba chiar o sa lucreze in plus chiar daca nu e vinovata de nimic."

asta mi se intampla si mie! e corect?

strumph2in1 spune:

sa nu aveti impresia ca toata ziua stau pe net, dar raman singura aproape tot timpul, telefonul e mort, numai internetul mi-a ramas ca sa comunic si daca nu comunic ..mor...


.................scuze............

zepellina spune:

quote:

---

Originally posted by strumph2in1

ciao fetelor!

Revin mereu aici - sa-mi fie cu iertare. Chiar daca nu posteaza nimeni, sper sa nu supar pe nimeni ca-mi vars supararile. Ma simt ingrozitor de singura. In ciuda aparentelor semne de "revenire", sotiorul meu se poarta tot ca un strain in casa. Sigur ca viata continua, dar totul merge anapoda parca. Pleaca devreme si vine cat mat tarziu. Chiar daca sa zicem se trezeste mai devreme, surplusul de timp pe care il mai are si-l petrece cu calculatorul. Contactele lui cu copii nu sunt grozave, sigur se poarta normal cu ei, dar habar n-are ce fac acestia o zi intreaga si nu ma intreaba nici pe mine ce fac toata ziua. Ca si cum nu sunt acolo. Cand ne pupam la despartire se stramba - "a, tre s-o fac si pe asta!" Bun, macar ne pupam de ramas bun si bun venit si noapte buna. Dar atat.

Eo cred ca i-am ranit sentimentele si se joaca cu sufletul meu din razbunare..stiu ca nu e frumos ce spun, dar asa pare. Doar ca eu am fost provocata de el si fara sa vreau i-am intors "palma". Dar senzatia mea este ca el se poarta intentionat, iar "jocul asta psihologic" incepe sa ma roada si nu mi se pare corect. Eu nu ma joc, eu dau, pur si simplu. Si daca n-as da? chiar s-ar alege praful din familia mea..

Discutiile despre casa, despre cum programam timpul exista daca le initiez eu. El crede ca fac asta ca sa ma bag in sufletul lui, dar jur ca nu e asa. A fost asa candva, in primele zile de dupa "marea schisma". Dar acum, iesim amandoi cu diverse treburi si dat fiind ca "ramanem prieteni" nu vad asa mare problema in a face un orar de comun acord, mai ales ca copii sunt acasa in grija noastra. Cand plec eu de acasa cu treaba, copii raman cu el; cand pleaca el, raman eu cu ei.

Frumoasa faza asta cu "femeia sta acasa si-l astepata pe marele ratacitor", dar incep sa ma satur. Si mi-e teama ca abia asta va marca sfarsitul.

Sigur ca as vrea sa avem in sfarsit un dialog in care sa spunem lucruilor pe nume, dar cu cine? El nu mai vrea discutii. Am obosit. Si-s satula de singuratate.

---

Consemnez, exact asa.
Nu am dat multe amamnunte pt ca am si eu un subiect postat si acum nu fac decat sa lupt, pe ultima suat sper, ULTIMA CARTE.
La fel, nu reuseam sa fac un program al familiei, sa discutam nici lucruri administartive. Dupa ce s-a intors acasa, lucrurile au inceput sa miste spre bine, acum merge la psiholog pt ca si-a dat seama ca e aiurea totul. Se pare ca il ajuta, doar ca incep sa pic eu. Incepe sa nu ma mai intereseze asa mult, sa imi doresc sa merg si eu la psiholog, sa imi redau increderea in mine si sa accept ce o sa se intample in final: cu el sau fara. Nu il mai sun, nu il mai stresez si incep sa accept ca nu sunt de vina, ca trebuie sa fac ceva pt mine (indeosebi relatia cu el, pt ca prietene, vacanta cu copilul, program separat am avut deja). Incep sa simt ft clar ca daca nu participa si el , degeaba, si am lasat-o mai moale. Asa credeam si eu (si mai cred parca, dar mai putin) ca daca nu fac nimic, se pierde TOT: familia. Acum...las lucrurile sa se intamople, nu mai fortez cu nimic. Trebuie as simta ca se duce tot si el, altfel nu misca nimic.
Si eu cred ca nu ae pe nimeni dar ma iubeste, si mi-a spus asta.

Poti sa scrii cat vrei aici, nu te mai complexa, e asta e forumul.

Mult noroc

zepellina

diana2000 spune:

Strumph...sa stii ca si eu te citesc , chiar daca nu ma dau cu parerea ...nu am o experienta de viata care sa-mi permita sa dau sfaturi.
Iti admir intelepciunea si rabdarea ...iti doresc numai bine si sa ai grija de tine!!

Elise spune:

strumph2in1,
sa stii ca noi citim, chiar daca nu-ti raspundem de fiecare data.
Daca te simti mai bine cind scrii si iti deschizi sufletul aici, fa-o.

Eu nu inteleg ...totusi, de cit timp dureaza "sicanarea" asta intre voi?


Elise

liliac1 spune:

Draga mea, tot m-am gandit daca sa scriu sau nu la acest subiect si azi mi-am facut curaj cu toate ca sunt constienta ca nu o sa-ti placa ce voi scrie. Eu sunt acum in pozitia sotului tau! Adica mie mi s-a pus "pata"! Si ca sa scapi de orice umbra de indoiala, nu exista "altcineva" in viata mea!! Asa ca as tinde sa cred ca nici el nu are pe alta.
Dar, sa-ti spun de unde porneste, poate te ajuta sa-l intelegi. In primul rand sunt frustrari acumulate de-a lungul timpului, micile sicanari la care n-am avut forta sa raspund atunci cand s-au intamplat. Micile frici acumulate de-a lungul timpului, faptul ca ajunsesem sa ma autoconstientizez la minim...asa ca, incetul cu incetul, chiar daca mi se spunea ca-s iubita mi-am dat seama ca nu am RESPECT!! Si m-am interiorizat, m-am regasit si mi-am dat seama ca am o anumita valoare pe care cel ales de mine nu o vede. Am inceput sa vorbesc cu el si sa-i spun din framantarile mele, dar...prea tarziu! Deja lucrurile au luat-o pe alt drum...si nu mai vreau sa ma intorc la ce-a fost, cu toate ca il vad cum vine catre mine, cum incearca sa-mi faca pe plac, cum e disperat oarecum sa schimbe ce nu era bun. Dar faptul ca nu le-a facut la timpul lor si incepe sa le faca acum, oarecum fortat, nu imi garanteaza ca n-o sa revina la "cel ce-a fost inainte".
Nu stiu daca te ajuta cu ceva, dar cred ca totusi este timpul sa privesti in urma. Nu stiu care-i drumul cel bun! Nu stiu daca separarea rezolva problemele...
Daca acest mesaj "deranjeaza", o sa-l sterg. Daca am putut fi un pic de ajutor, atunci tot e bine...
Poate ca in cele din urma o sa gasiti echilibrul. Va doresc din tot sufletul! Mai ales ca si eu mi-l caut!

dpop spune:

stumph2in1
ca si restul fetelor, te citesc, chiar daca nu am ce sa-ti raspund. nu trebuie sa iti ceri atatea scuze, iti creezi o atitudine de invinsa.
citind postul lui lilac1, mi-am adus aminte ca acu mai multi ani si eu am fost intr-o postura asemanatoare - nu chiar asa, dar asemanatoare. incercasem sa fiu "femeia perfecta", timp in care mi-am reprimat toate nemultumirile, am inghitit umilinte etc. apoi toate s-au revarsat, incat nu stiam cum sa plec mai repede, aveam impresia ca nu mai simt nici un dram de dragoste, doar lehamite. povestea este mult mai complicata... ideea e ca: ce m-a impresionat pe mine era ca la orice rautate razbunatoare pe care o emiteam, mi se raspundea cu dragoste, cu bunatate. astfel incat, la un moment dat m-am rusinat de mine. si mi-am dat seama ca si eu am gresit. si am luat-o impreuna de la 0, si a fost bine. deci o astfel de criza se poate termina si cu bine.

strumph2in1 spune:

Ciao fetelor!

zepelina: multumesc. sigur ca nu ma supar ca nu-mi raspunde nimeni. forumul e singurul loc unde ma pot exprima. as fi vrut sa-l descopar in vara lui 2004.

elise: "sicanirile" apar atunci cand se supara pe mine. S-a mai suparat si in trecut insa pot sa spun ca problemele dintre noi au debutat odata cu cele financiare. Eu nu ii fac sicane. Astazi, incerc sa-i arat fara ostentatie, ca sunt pentru "mai bine". Consider ca e fara rezultat sa-i reprosez cutare si cutare lucru/situatie in care putea sa aiba mai mult tact, consideratie samd.

Vezi tu, acum cateva saptamani am avut acea "mare discutie", principala discutie despre noi. Dar e departe de a fi fost completa si rezolvatoare. Principalul motiv este ca el considera totul inutil, fara speranta, in timp ce eu nu. Si usor, usor, alunecam spre reprosuri - desi totul pornise calm si incercam sa ne explicam ce se petrece si cum ajuns asa. Si asa am incetat conversatia atunci.

liliac1: nu ma supar pe tine. dimpotriva, iti respect simtamintele si decizia. ba chiar le inteleg.


Cum sa mai inteleg eu ceva din noi? Deci, a aparut o "mare schisma" = moment cand el a decis ca "s-a rupt" ceva intre noi si pare pentru el iremediabil si se poarta rece si indiferent aproape 24/24.

Eu incerc sa realizez, intorcandu-ma in timp, ce s-a intamplat cu noi. Am vazut ca niste semne ale "schismei" erau acolo si credeti-ma ca am crezut ca e obosit si stresat (si este! foarte tare), ca sunt frustrari accentuate si exagerate de circumstante. La randul meu, si eu am suferit niste "transformari". Am devenit mai amara, mai nervoasa, nervii mi s-au mai tocit.

De cand stau acasa cu copii si mi-a spus (aprox acum 2ani) ca nu ma mai apreciaza (mi-a spus ca ce fac eu, face toata lumea, ce mare branza?!?), eu m-am suparat rau. Pai, de comun acord am stabilit ca voi ramane acasa, pentru binele copiilor si stabilitatea financiara (cat de cat) pe care a adus-o indemnizatia.
Tot asa, am stabilit ca el face cumparaturi si papa (nu tot timpul) si eu vad de casa, spalat si copii. Nu a fost niciodata de acord cu impartirea responsabilitatilor casnice ca parte a unui plan; a zis ca fiecare face ce poate si ca daca ne-a mers pana acum, merge si in continuare.

In alta ordine de idei, am pierdut startul intr-un job fain (dar foarte stresant) si am facut o pauza in viata profesionala si ulterior si cea sociala (lipsa de timp, energie, si ulterior si low self-esteem) ca sa ma ocup cum trebuie de copii, iar el mi-o tranteste ca asta nu valoreaza mai nimic. Nu mi-a fost totuna. Si nici acum nu imi este. Toti din jur si in societate cand iesim, imi apreciaza copii, ca ce civilizati sunt, ca ce isteti, ca stiu povesti, cantece, ca vorbesc extraordinar samd...Iar socrii mei sunt primii care mi-au dat nota 10.

Relatia noastra intima a fost cea care a suferit mereu. La inceput am stat cu socrii, vreo doi ani. Niste oameni extraordinari, dar la un moment dat nu mai puteam sa circulam dupa regulile casei, ci doream sa ni le facem singuri, nu? Ne-am mutat, dar asta a coincis cu venirea celui de-al doilea copil si am fost noi doi si doi copii mici: unul de 2,2 ani si un nou-nascut. La scurt timp dupa nastere, apare o ruda pe care - recunosc acum a fost o bombita pentru viata noastra - am primit-o cateva luni la noi ca s-o sprijinim sa-si ia examenele si sa gaseasca job. Experienta asta a fost alt fiasco. Trebuia sa ne regasim intimitatea, si am gasit motive de suparare in prezenta sa acolo. Apoi, relatia lui si a mea! cu parintii mei s-a deteriorat rapid si am fost pusa la mijloc intre ei si el. Pana cand am zis: gata!, sunteti maturi, rezolvati-va prb intre voi, eu nu mai suport, critici de la el catre ei si invers!!

Si tot asa, si tot asa, au venit alte prb financiare, stresul la servici si frustrarile lui si ale mele. Cred ca ne-am "pierdut" pe drum oameni buni. A ajuns la un moment dat, anul trecut, sa-mi spuna ca el e barbat bun, ca nu bea, ca aduce banii acasa, ca nu "ma pedepseste" ca nu-i calc una/alta sau ca nu ma cearta ca de ce mancarea nu e calda cand vine?!? Asta inseamna barbat bun? am ramas paf la aprecierile astea despre sine. Da, a fost si este un barbat bun, dar incepuse sa arate ca nimic nu are rost. Eu nu mai eram buna, cu copii relationa foarte prost. Se enerva la tipetele lor, sau ii certa foarte tare si fara sa o merite. Am intervenit, nu am stat de piatra si am discutat ca nu poate sa-si verse supararile pe ei.

Am spus ca ok, e super suparat ca nu ne ajung banii sau ca nu isi gaseste jobul mult dorit. Dar in continuare ne aveam pe noi.

Incet incet, s-a implicat tot mai putin in viata casnica (spalat, gatit, aprovizionare, copii), a ramas tot mai tarziu la servici. A inceput sa aiba reactii foarte urate la episoade absolut stupide ale vietii de casa. A ajuns la urlete, la "nu esti buna de nimic" ( in toamna 2005), mi-a vb foarte urat. Am crezut tot timpul ca eu sunt de vina. Am incercat sa ma port mai bine, dar el spune ca am facut-o fortat. Dar rezervoarele mele cu apreciere nu le-a mai umplut. Eu am devenit mai atenta fata de el, de situatia profesionala in care se afla si am incercat sa-l sprijin cat de mult. Nu a fost bun, caci totul ii pare fortat.

Apoi si viata intima. Ca eu nu am destula iniativa, ca nu sunt romantica. E adevarat ca l-am lasat pe el sa initieze, dar nu numai pe el. Daca ma gandesc bine, e mare amator de romantism, dar el nu prea s-a straduit sa fie un romantic. Ultimele doua aniversari de suflet " de cand ne-am intalnit prima oara" numai eu mi le-am amintit. De aniversarea casatoriei, eu am facut ce-am facut, desi nu aveam finante, sa pun o sampanie pe masa si sa o sarbatorim, caci merita, da?

***Vreau sa recunosc ceva: nu ma trage inima sa fiu "leoaica" intre asternuturi atunci cand el mi-a aratat ca nu valorez prea mult sau cand stau in picioare o zi intreaga intre doi prunci si sunt cu nervii praf. Sorry, poate ca alti oameni pot, eu nu am putut.****

Si el, incepand din iulie 2004, dupa parerea mea, sta si imi numara pasii, tine minte fiecare greseala, interpreteaza si mi le arunca in cap cand are loc "criza". Stiti cand mi-am dat seama ca asa ii functioneaza lui mintea? cand au trecut 1 an si jumatate de la un "gest" pe mi-l reproseaza si acum, ba parca atarna si mai greu ca atunci cand s-a intamplat.

Poate ca are dreptate cand spune ca a tot incercat! poate ca pentru el s-a rupt caruta atunci demult si incearca - fara sa schimbe lucrurile evident sau sa arate sensibilitate fata de mine si prb mele - ceva, nu se stie ce...sa repare?!?

Incepand de atunci, vara 2004, in perioada de toamna/iarna am avut cate o criza importanta, peste care am trecut. Iata ca, in fapt, eu am trecut peste, nu si el. Lui i s-au acumulat "crizele"....

Nu cred ca am incercat suficient, din oboseala, comoditate, din orgoliu - din ce vreti. Nici eu, nici el. Mi-a pus in toamna " te mai iubesc inca"...m-a pus pe ganduri. Acum in ianuarie: "nu stiu daca te mai iubesc"...macar de mi-ar spune verde in fata. I-am cerut sa clarifice situatia si mi-a replicat "vrei sa plec mai repede, cand plec voi pleca de tot!"

Si acum ce? Astazi, dupa cateva saptamani de "cold shoulder", imi vine sa-i spun: "Nu ma iubesti?..ok - ma doare, dar nu te tin cu forta aici. Prezenta ta astazi, aici, in casa, ma rupe in doua. Ia o decizie, eu pe a mea am luat-o si o stii."

Stiti ce ma intreb, daca ar avea posibilitatile financiare, ce-ar face? Ar pleca sau ar sta? Eu am ajuns la concluzia ca dupa atatea saptamani, daca as avea bani as pleca, i-as face un dus rece. Vrea fara noi/mine? , perfect iata o portie din viata - fara noi in ea.

Scuzati-ma daca am fost incoerenta. As vrea sa poata avea taria si puterea de a fi aici langa mine si sa facem si noi asa cum a procedat si fatima cu sotul ei. Cred ca visez si sper prea multe.

..oricum..nimic nu a mai e la fel....si tare ma tem ca nu va mai fi...

strumph2in1 spune:

dpop: ma simt o invinsa. sunt la cativa pasi de un divort - ce l mai probabil. am deschis ochii prea tarziu astazi. as face ce orice sa schimb lucrurile.

liliac1: multa putere si noroc pe mai departe, tu stii cum iti este cel mai bine!

Nu am vrut sa jignesc pe nimeni, stiu ca cititi, va multumesc pentru asta, e singurul mod in care simt ca cineva e alaturi de mine: faptul ca cititi. Parintii mei nu ma pot intelege si nu l-au placut niciodata si mi-ar impinge spre divort - eu nu asta doresc.

Socrii mei ma sustin, penmtru ei sunt ca si fata lor dar nu am curajul sa-i incarc cu astfel de lucruri, au viata lor si..Prietena mea cea mai apropiata spune ca (bazandu-se pe experienta ei) "e o mare diferenta intre ceea ce barbatii vor cu adevarat si ceea ce cred ca vor" si ca trebuie sa stau si sa-l astept sa-si revina.

Io mai stau, am grija de tot, incep seviciul in curand, Dumnezeu stie ce va mai fi daca lucrurile continua doar asa...