oare s-a dus totul?
Raspunsuri - Pagina 3
ioannna spune:
multumesc mult pentru sfaturi!!! a asa de bine sa te descarci si sa te asculte cineva si sa-ti dea un sfat!!!
M-am gandit si eu la ideea cu despartirea pentru un timp. Daca am face acum o pauza de cateva saptamani ar fi destul de greau sa-mi dau seama ce simt. si ar fi si mai greu sa nu luam legatura(nu pot sa nu-i raspund daca ma suna)
Eu vreau sa plec la anul din tara cateva luni cu o bursa si cred ca asta ar fi momentul ideal sa-mi dau seama ce simt sa ma linistesc sufleteste si sa iau o decizie.
Am vorbit cu el despre relatia noastra.Intr-adevar si el recunoaste ca ceva nu merge. Incercam sa gasim o solutie dar eu sind=cer nu prea o intrevad. Lipseste foarte mult comunicarea la noi si mai ales ideea de comunicare a fiecaruia este total diferita.
Pentru el este suficient cand ne intalnim sa ne povestim ce a mai facut fiecare in cursul zilei(si-mi povesteste chestii de servici care nu ca nu ma intereseaza dar in mare parte nu le inteleg pentru ca nu am nici o legatura cu ceea ce face el)
Eu parca as vrea mai mult. Inafara de a putea sa-i spun ceea ce simt ce nebunii imi trec prin cap fara teama de a nu fi inteleasa. As vrea sa pot discuta si alte lucruri sa mearga discutia fara eforturi si taceri
Aveam planuri de nunta in vara2007. I-am spus sa nu se amageasca cu ideea ca daca ne casatorim o sa se rezolve toate problemele noasrte si ca in stadiul in care suntem eu nu vreau sa ma marit. Nu se poate construi o casnicie pe ceva incert, pe nesiguranta
Stiti ce e ciudat? uneori(de ex dimineata) stau si ma gandesc la el sau la noi imi aduc aminte lucruri bune si fac planuri pentru cand o sa ne intalnim. Si apoi cu cat se apropie ora intalnirii incep sa ma intristez sa ma inchid sunt din ce in ce mai stresata si mai nervoasa si fara chef de nimik. Nu mai pretind fluturasi in stomac dupa 3 ani dar macar sa nu am o stare din ce in ce mai rea cand trebuie sa ma vad cu el!!
ioannna spune:
quote:
Originally posted by creatza
Sunt eu fericita acum? NU. Exista sanse ca lucrurile sa se schimbe astfel incat sa fiu fericita? NU. Il pot face pe el fericit atata timp cat eu nu sunt fericita? NU.
A durut tare mult despartirea si de multe ori am fost tentata sa ma intorc inapoi. Dar bine am facut ca nu m-am intors, l-am intalnit cateva luni mai tarziu pe cel care este acum sotul meu, pe care il iubesc din tot sufletul, pe care il admir si il respect pt ca il simt barbat cu adevarat.
fericita nu sunt, si nici pe el nu pot sa-l fac dar ma chinuie ideea ca poate sunt sanse sa se schimbe ceva
si Intr-adevar simt ca il iubesc dar nu il admir si nu il respect ,ceea ce ma face sa cred ca nu suntem facuti unul pentru altul
gabriela_s spune:
e ciudat sa afirmi ca iubesti pe cineva,dar ca nu il admiri si nu il respecti.inteleg totusi ca sentimentele umane sunt incurcate si numai tu stii ce simti.eu una vad dragsotea ca pe un fel de sfera alcatuita din prietenie,admiratie,respect,vise,asteptari alaturi de cel drag,atractie,intelegere,daruinta,caldura,liniste...fara vreuna din ele mi se pare ca ar fi superficial.
cunosc momentele in care simti ca nimic nu mai are rost,dar adanc in suflet nu uitam niciodata ceea ce suntem si cum suntem.asta atunci cand exista ceva puternic...daca odata a fost asa cum spuneai...atunci de ce nu ar mai fi si acum?
eu si iubitul meu am fost din ce in ce mai indragostiti dupa fiecare impas.mergeti in locurile in care mergeati la inceput,petreceti o saptamana undeva ,doar voi doi...eu nu cred ca in departare si singuratate poti gasi adevaratele raspunsuri.daca deja te simti plictisita si mai si pleci departe,lucrul asta iti va da impresia unei false libertati,pe care poate o vei regreta cand va fi prea tarziu...nu stiu,eu una nu am putut niciodata sa mentin distanta,nici el
http://photobucket.com/albums/c373/gabrielacatalin/
Deborah77 spune:
Ioana, am trecut si eu prin asta, fix la varsta ta si fix dupa 3 ani de relatie. Nu-l mai vroiam, ma plictisea, nu-l mai respectam....dar nici nu avea forta sa spun stop. De maritat cu el...nici nu-mi trecea prin cap. Eram tanara, frumoasa, lucram deja pe un salariu f bun (noroc chior, ca n-aveam nici un fel de experienta). El se chinuia la inceput de cariera, castiga cat sa-si plateasca chiria si traia din pachetul de la mama. Eu invatam parfumurile frantuzesti si shoppingul la mall - de-abia deschis pe vremea aceea :)). Asa ca...am avut o aventura. Nu "one night stand", ci o poveste de amor in toata regula, cu zeci de mailuri pe zi, cu lacrimi, cu sex naprasnic. Doar ca aventura mea avea si el pe cineva, si era mai putin dornic sa renunte la ea. Toata tarasenia a durat mai bine de juma de an...nici acum nu stiu ce sa zic, daca el a stiut ceva si m-a lasat in pace, sau daca a fost atat de orb,..pt ca eu nu depuneam mari eforturi sa ma feresc. Cand mi se parea mie viata mai roz, aflu ca mama e bolnava de cancer in ultimul stadiu. El, iubitul meu, a fost permanent langa mine...prin spitale, cand adormeam noaptea la 4 dupa interminabile crize de plans, cand am inghitit o cutie intreaga de piafen - nu vroiam sa mor, vroiam doar sa se termine cosmarul si viata mea sa fie iarasi ca inainte. Banii mei nu se mai duceau acum pe haine de firma, ci pe cele mai trasnite tratamente pe care le gaseam pe site-uri naturiste. A durat 1 an si jumatate, si el nu a cedat nervos deloc. Ba m-a mai cerut si de nevasta. Ne-am casatorit...si mama s-a prapadit la cateva saptamani dupa nunta. Probabul linistita ca eu sunt pe maini bune. De atunci au trecut aproape 3 ani, ne iubim din ce in ce mai mult, senzatia de sufocare de atunci n-am mai avut-o, si desopar cu surprindere la sotul meu cate ceva nou, care mai uimeste. De ex...el are cap de finantist, asa..totdeauna a fost bun la matematica, gandeste logic si in cifre. Si nu stiu ce citesc eu intr-o zi, ca aduc vorba intr-o doara despre...cucerirea Constantinopolului.
..si incepe sa turuie : anul, conjunctura, populatia...ce interese avea Europa..De unde stia lucrurile astea, ca eu in afara de Evenimentul Zilei, nu-l vad citind altceva, decat in vacante ? Cand este plecat - uneori cu saptamanile - eu nu-mi gasesc locul, si parca de nimic nu-mi arde, si nicaieri n-am chef sa merg singura. E un destept...si are rabdare, si ma iubeste mult,si tot ce-am realizat impreuna de cand ne-am casatorit nu realizeaza altii intr-o viata. Doar un bebe ne-am mai dori ca sa fie totul perfect...si dupa Anul Nou o sa ne apucam de treaba
silvia29 spune:
Buna Ioanna,
Este interesant sa citesc povestea ta, pentru ca in ceea ce relatezi tu, imi vad relatia mea care nu s-a terminat de mult, diferenta este ca il vad pe fostul meu prieten in pielea ta si in incercarea de a lua o decizie in ceea ce ma privea. Si noi am fost impreuna 3 ani de zile si ma gandesc ca acelasi intrebari si le-a pus si el pe la sfarsit. Am trecut si eu printr-o perioada de asta in timpul relatiei, cand nu mai simteam ceea ce simtisem la inceput, cand cele mai mici "greseli" ma iritau, cand nu mai eram entuziasmata cand il vedeam si ma gandeam ce sa fac. Sa ies din relatie si sa incerc sa gasesc pe altcineva sau sa am un pic de rabdare sa treaca perioada de criza. Am hotarat sa raman pentru ca ma gandeam ca ar fi o prostie sa dau cu piciorul cuiva care ma iubea asa de mult, si incet, incet, sentimentele initiale mi-au revenit. Din pacate perioada asta de "criza" nu l-a ocolit nici pe el, numai ca alegerea lui a fost foarte diferita de a mea, si nu a reusit sa treaca peste. Cand relatia era vulnerabila a cedat la prima atentie care i s-a acordat si acuma este cu altcineva. Nu imi este usor de loc insa incerc sa inteleg oarecum "alegerea" lui. Ceea ce ma sperie insa cel mai mult este "usurinta" cu care oamenii din ziua de astazi cedeaza la problemele care apar intr-o relatie/casnicie si care daca stau bine sa ma gandesc sunt inevitabile la un moment dat. Orice relatie are momentele ei vulnerabile, sau de criza, depinde de noi insa, sa avem puterea sa trecem peste ele.
ratusca79 spune:
Ma regasesc oarecum in povestea ta, in temerile tale...nici eu nu stiu daca stau cu el panteu ca il mai iubesc sau pentru ca imi este frica de singuratate, de necunoscut, de faptul ca poate in loc sa cunosc pe cineva mai bun voi cunoaste...cine stie ce specimen. Dupa cum afirmai si tu si la noi comunicarea e o problema f mare, mi/am dorit intotdeauna pe cineva care sa imi fie si iubit dar si cel mai bun prieten si asta nu s/a intamplat, de cate ori mi se intampla ceva eram entuziasmata ca atunci cand il voi vedea ii voi povesti, dar cand il vedeam parca nimic nu vroia sa imi iasa pe gura, parca acel entuziasm de ai povesti nu mai era...nu inteleg de ce. Sincer fiind intr/o situatie similara tie, fiind la fel de nehotarata nu stiu ce sfat as putea sa iti dau, poate timpul le rezolva pe toate, poate ne vom trezi intr/o dimineata si vom stii exact ce avem de facut sau vom avea puterea de a spune clar plec sau raman.
ioannna spune:
deborah
mi-a placut povestea ta, o adevarata poveste cu final fericit.
ma gandesc si eu uneori ca poate asta e un prag, o incercare si ca daca este scris undeva sa fim impreuna de aici incolo asa va fi.
ioannna spune:
silvia eu nu vreau sa renunt, vreau doar sa fie totul bine, dar nu stiu cum sa fac asta
iar problemele relatiei noastra sunt doar in mintea si in sufletul meu si in ceea ce simt. poate ca depinde numai de mine ca sa fie bine dar inca nu am descoperit cum si ce sa fac, cum imi comand gandurile si sentimentele
""de cate ori mi se intampla ceva eram entuziasmata ca atunci cand il voi vedea ii voi povesti, dar cand il vedeam parca nimic nu vroia sa imi iasa pe gura, parca acel entuziasm de ai povesti nu mai era...nu inteleg de ce"" RATUSCA TE INTELEG PERFECT!!! dar in acelesi timp nu pricep de ce se intampla asta. dar este exact ceea ce simt!
si la fel cu intalnirile:imi inchipui cum va fi ca vom vorbi, imi propun sa facem cate ceva impreuna....ar cand se apropie momentul nu simt decat o apasare din ce in ce mai mare care parca ma paralizeaza si-mi trece cheful de orice.
imi dau seama ca odata si oadata o sa realizam ce e de facut, dar as vrea sa nu fie prea tarziu
zepellina spune:
Si mie mi-a placut povestea lui Deborah. Avem aceeasi problema, de comunicare. Noi ne-am despartit acum, e ceva mai bine intr-adevar, ne vedem, vorbim mai mult dar am impresia ca nici unul nu vrea revenirea la viata dinainte, parca nu acum. Inca nu stim, o sa decidem, cel mai probabil o impacare.
zepellina
piticasigogosica spune:
Ioannna,
Si eu la 24 de ani am trecut cam prin aceeasi situatie si dupa 8 ani de prietenie in care nu aveam nimic sa-i repreosez.Il acuzam de lipsa de initiativa,de comoditate...de...multe aiureli,desi ma iubea nebuneste si ar fi facut orice pentru mine.Si eu l-am iubit la fel,insa nevoia de a-mi verifica sentimentele,de a vedea si "altfel" viata.Raspunsul la intrebarea :vrei sa fi sotia mea,ar fi fost ,nu!...desi il iubeam am decis sa ne despartim.
Aveam aceleasi incertitudi ca si tine ,de genul ce dau,ce pierd si ce castig daca renunt.
Am renuntat si au trecut 4 ani de atunci.Am gasit ceea ce vroiam un barbat puternic,cu initiativa,ambitios,mult mai mare ca si varstacu care m-am si maritat.
DAR in cazul meu exista si acum un dar.Nu pot spune ca sunt fericita si recunosc ca au fost momente in care am regretat alegerea facuta.Insa viata merge inainte si vrea sa cred ca va fi si mai bine!
Asta ca sa vezi ca se poate si altfel...numai tu poti decide viitorul tau!Si ai grija ce-ti doresti.
Succes!
poze
Iri si Iris