Simt nevoia sa ma pedepsesc...
Raspunsuri - Pagina 6
Principesa spune:
Flafi, ce frumoasa metafora cu intarcatul! Si cat de adevarata!
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
Dorsilia spune:
Flafi, intradevar metafora "intarcarii" e super...eu am pus-o in practica atunci camd am ramas gravida, am incetat sa mai fac eforturi peste eforturi sa intretin o relatie asa cum ar fi trebuit sa fie, dupa mine. Si nu mica mi-a fost surpriza sa constat ca in momentul in care eu nu am mai luptat relatia s-a degradat subit, ne-am distantat....a devenit totul si mai superficial si mai artificial decat oricand.
Principesa....raspunsul meu ar fi copilaros daca ar suna asa: "I just ca`nt!!!" Nu stiu cum sa fac, efectiv, habar n-am, eu sunt genul care nu stie sa joace teatru si mai mult, detest sa invat sa joc teatru indiferent cat as avea de castigat de pe urma acestei chestii. Vreau si fac eforturi insa nu le fac de pomana pana la adanci batraneti. Zau ca mai linistita as fi daca mi s-ar spune in fata: "fata draga nu ne placi si nu ne-ai placut, si nu o sa ne placi vreodata din cauza ca...." Si gata, sa stiu si eu de o treaba. Nu mai am chef sa ma conving singura ca sunt iubita si apreciata. Stiu ca intr-un fel sunt iubita si apreciata, dar de ce domle nu mi s-a putut arata direct, tangibil, toata afectiunea asta ? De ce? Ca sa nu mi-o iau in cap?
Si e corect ca unii parinti, vorba lui Flafi sunt mofturosi si cu toane...mie mi se cereau in cadrul aceleiasi varste cronologice sa fiu cand adulta cand copil....de genul: trebuia sa ma arat suficient de adulta si sa ma comport ca atare, responsabila fata de scoala, frate, tinuta, exprimare, mimca si gestica, pe de alta parte mi se spunea ca sunt prea mica sa primesc prietenele acasa, sau chiar sa am prietene, sa merg eu la ele sau sa merg la o activitate extrascolara, gen curs de gimnastica sau inot, dans sau carting. Eram prea mica sa pot sa port si eu par lung ca aproape toate fetitele insa eram mare si puteam sa fac fara treburilor casnice. Uff, greu imi era sa mai stiu si eu cum sa fiu si cum eram: mica, mare. ...mijlocie. Oricum am trait o confuzie continua. Abia la 18 ani am fortat nota si in ciuda scandalurilor m-am opus cu vehementa si nu m-am mai lasat tunsa lunar baieteste, am gasit eu cu cale sa-mi cumpar un ruj si un dermatograf (care mi-au fost confiscate si aruncate in foc repejor insa). Apoi la 20 de ani eram suspectata ca ma droghez, ca prea m-am implinit eu brusc, in sensul ca nu mai eram scandura ci incepusem si eu sa am ceva forme, forme pe care alte fete le au de la 14-15 ani....eu insa cu pubertatea mea super tardiva am ajuns mai tarziu sa arat a domnisoara. Deci cum am inceput sa arat si eu mai bine hop si suspiciunile si temerile..."sa nu-mi vii cu burta la gura acasa ca te omor"....Si macar de le-as fi dat motive de ingijorare, insa niciodata nu am fost altceva decat o eleva si o studenta sefa de promotie, nu a avut nimeni nimic de zis la adresa mea, nu i-a oprit nimeni pe strada sa-i faca sa roseasca de rusinea mea, deci nu inteleg de ce au avut atata neincredere in mine. Nu am beneficiat de prezumtia de nevinovatie. Apoi, nu au vrut in nici un fel sa ma sprijine moral si nici sa auda de casatorie. Au refuzat si sa vina la nunta. nu am beneficiat de emotia pregatirilor febrile alaturi de mama asa cum au facut alte fete. M-am descurcat singura, eu si sotul meu, pt ca mariajul cu el era considerat sub demniatatea lor deci nu doreau sa fie partasi la asa ceva. Au schimbat macazul cand au vazut ca ne descrcam de minune si singuri, ca ne luam apartament, masina, so etc. etc....de atunci se poarta cu el atata de mieros si super-respectuos de ma si mir cum de pot sa respecte un om pe care l-au tratat ca pe un homeless venit sa le vaneze averea prin intermediul fetei ? Oh, hai ca pun punct...ideea e ca acum de cand au acest nepotel ma suporta exemplar si pe mine (insa citesc parca exasperarea in ochii lor si duplicitatea sentimentelor, neconcordanta fapte versus sentimente) nu asta e intentia mea, sa ii fac sa le fie frica de mine, frica de faptul ca suparandu-ma nu ar mai avea acces la puiutul meu drag. Vroiam sa carpesc ce se mai poate carpi la relatia asta, si doream sa ii conving ca tin la ei si imi pasa ce se petrece cu ei, desi respectul fata de ei e un pic stirbit
deci, ce pot face?
flafi spune:
Draga Dorsilia, iti inteleg reactia fata de parintii tai, pentru ca si eu reactionaz la fel. Ai mei mi-au blocat orice manifestare a afectiunii, orice atingere, orice imbratisare etc, pt ca ei catalogheaza acesti oameni drept prefacuti. Prin urmare manifestarile de dragoste la noi in familie nu exista. Acum ma acuza ca sunt rece cu ei. De parintii sotului meu sunt f apropiata, ii imbratisez asa, pur si simplu cand imi vine mie, ii pup etc chiar si cand sunt ai mei de fata, dar cu ei nu fac asa. Se poarta ca niste copii, in acel moment incep sa spuna de fata cu tota lumea ca eu sunt o prefucatua ca ma port asa dragastos cu socrii ca sa ma dau pe langa ei ( nu mai ei stiu ce as avea eu de castigat din asta).
Intre mine si parintii mei este o prapastie emotionala, pe care eu NU mai vreu sa o umplu, eu nu vreau sa mai fac eforturi, pt ca toate aceste eforturi sunt absolut inutile.
Am fost o masochista, ma chinuiam si imi faceam sperante ca ai mei vor intelege, ca daca voi mai face si asta si aia pt ei, ei vor vedea cat tin la ei si cate fac pt ca ei sa fie fericiti si imi vor spune macar o data: iti multumesc sau sa ma aprecieze, dar ei iau tot ce fac eu ca fiind absolut normal.
Acum sunt suparati pe mine ca nu mai fac eforturi cand sunt la servi sa vorbesc cu ei la tel, nu fac eforturi sa ma duc la ei cand vor ei, pur si simplu imi vad de viata mea. Sunt furiosi! Pt ca nu mai au pe cine controla.
Acum nu ma mai simt vinovata pt aceasta rupere de ei. Pentru ca intr-o relatie partenerii trebuie sa aibe de castigat. Din relatia cu ai mei, eu nu castig nimic, decat cearta cu sotul meu. Iar daca ei sunt atat de egositi incat sa nu le pese, voi invata si eu sa fac la fel.
Cat despre copil, nici prin cap nu imi trece sa fac acum un copil, ii este teama ca ii voi tranzmite lui toate bagajele mele si nu vreau un opil care sa imi rezolve mie problemele, asa cum eu trebuia sa le rezolv problemele parintilor mei.
"Nu mai am chef sa ma conving singura ca sunt iubita si apreciata. Stiu ca intr-un fel sunt iubita si apreciata, dar de ce domle nu mi s-a putut arata direct, tangibil, toata afectiunea asta ? De ce? Ca sa nu mi-o iau in cap?" - Nu stiu de ce se poarta asa, pt ca nici eu nu ii inteleg pe ai mei. Poate asa au invata ei, dar nici nu vreau sa mai tanjesc dupa ceva ce ei nu imi vor da niciodata. Pentru ca: pur si simplu nu pot, ei nu sunt in stare.
Relatia parintilor mei cu sotul meu este alfel- al meu ii tine la distanta, traseaza clar limitele, daca ii fac figuri se poarta si el la fel. Asta mi-a dat mie putere, faptul ca sotul meu ma sustine in tot ce fac, ma sustine in acest proces de "intarcare". El a este si a fost reperul meu ca eu nu sunt cea cu probleme, ca in ciuda tuturor celor intamplate in familia mea eu sunt singura persoana normala. ii multumesc lui Dumenzeu ca m-a tinut intreaga la mine, pentru ca emotional sunt in constructie...
Din nefericire eu nu sunt acum in pozitia de a da sfaturi in legatura cu parintii, dar pot vorbi despre relatia cu ai mei si de ce imi se intampla mie, poate asta te va ajuta intr-un fel. Daca nu, atunci imi fac mie un bine ca vorbesc liber despre ei, fara sa ma mai consider un copil ( se poate citi si parinte) denaturat care isi vorbeste de rau parintii ( se poate citi si copii).
Pupici!
"So if you tried to understand me
Would you crucify or damn me
Or stand by me
Like smoke around the flame" Vaya con Dios
pozici.
Tango spune:
Flafi, Try, Dorsilia, Adela...parca am cate putin din povestile voastre in povestea mea...acum merg la psiholog sa ma ajute el sa pun la loc rotitele care nu mai lasa mecanismul sa functioneze. terapia nu este deloc o joaca si nici macar bine nu ma simt dupa, ba parca sunt mai bulversata. Aflu cu uimire(sau poate ma asteptam) ca felul in care ma port cu pruncul meu tot nu este unul pozitiv si benefic pentru el, ca mostrii pe care i-au creat copilaria zbucimata, cu parinti imaturi si egoisti, au nascut monstri la randul lor. Sotul meu, painea lui Dumnezeu altfel, are si el de suferit din cauza mea...ce vreau sa spun: m-am saturat sa tot pun pe umerii altora poveri care nu le apartin dar care, se pare nu-mi apartin nici mie, m-am saturat sa fac frumos ca sa nu sufere altii iar eu sa nu contez si mai presus de toate detest sa-i fac vreun rau pruncului meu. Eu nu prea stiu sa spun ce simt dar am sa va tin la curent cu drumul meu prin tara umbrelor inspre tara luminii si a binelui.
Cu drag
victoria si minunea mea Daria
http://pg.photos.yahoo.com/ph/victoriaciolacu/my_photos
Principesa spune:
Da Dorsilia, sunt convinsa ca asta simti. Interdictia e prea puternica pentru ca acum sa poti trece peste ea pur si simplu. Trebuie intai derulat inapoi firul vietii si retesut. Important este ca e posibil. Probabil printr-un demers similar lui Tango, prin tara umbrelor tale ca un cautator de lumina.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
Dorsilia spune:
Victoria, macar ai un psiholog ca lumea? ca aici nu m gasit inca....
Tango spune:
Dorsilia, bunul Dumnezeu stie daca este bun! daca vrei, este o persoana cunoscuta in lumea psihologilor. In plus, sunt abia la inceput si pot sa repet ca nu este nici placut si nici usor. Nu stiu sa-ti spun acum, pot sa-ti povestesc pe PM ce se intampla
victoria si minunea mea Daria
http://pg.photos.yahoo.com/ph/victoriaciolacu/my_photos
Principesa spune:
Dorsilia, dc ai nevoie sa iti recomand pe cineva in Timisoara (acolo esti, nu?) ma poti contacta pe mail
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
Dorsilia spune:
da, Principesa, multumesc, as vrea sa stiu totusi daca exista si aici cineva priceput...si mai ales am nevoie de timp ca sa ajung sa fac si asta, momentan cele 24 de ore ale unei zile mi se par insificiente pt cate am de facut, nici la cumparaturi nu apuc sa ajung decat cu sufletul la gura si alte activitati, asa, pt mine personal, nu am efectiv, pt ca nu am timp oricat as incerca. Uneori cand doarme asta micu si am cu cine sa-l las sunt eu prea epuizata sa mai plec de acasa...
Principesa, in lumina celor deja descrise, as vrea sa te mai rog sa ma sfatuiesti ce greseli as putea face in modul de relationare cu baietelul meu, care are 14 luni...sigur ca eu avand atatea sechele ca sa zic asa, e posibil sa fac greseli de care nu-s constienta. In primul rand sunt o mama excesiv de grijulie, panicoasa cand vine vorba sa nu pateasca puiul meu ceva, unii imi reproseaza chiar ca ma consum atata....sunt si destul de nervoasa in ultimul timp parca
merci
lia
Principesa spune:
Dorsilia, inteleg ca viata unei mamici cu un copil de 14 luni e uneori o cursa contra cronometru. Poate numai anticiparea efectelor asupra ta si copilului tau iti va fi o resursa in a initia un demers psihoterapeutic. Pentru copilul tau e foarte important sa ai timp pentru tine, eu foarte important sa aiba un model care acorda importanta propriilor nevoi si nu este permanent la cheremul nevoilor celorlalti. Iti suna cunoscut?
De ce recomand eu cadru psihoterapeutic? Nu se poate si fara? Ba sa poate, atunci cand mediul social in care functionezi tu indeplineste acea functie psihoterapeutica de suport si acceptare ca eul tau real sa iasa la suprafata. Ori uneori asta e o viziune cam utopica, devreme ce o parte din acel mediu are ceva de pierdut prin transformarea ta.
Cat despre posibilele greseli pe care le poti face, as vrea sa existe o reteta universala de prevenire. Distorsiunile apar insa in raport cu particularitatile mamei si ale copilului in interactiunea lor si in interactiunea planurilor inconstiente ale celor doi.
Ce pot sa iti spun deocamdata este ca la 15 luni copiii intra intr-o etapa foarte importanta in procesul lor de individuare, de separare de mama, iar mama trebuie sa fie puternica pentru a sustine aceasta trecere si in a-l accepta pe copil si a-l face sa se simta acceptat. E o perioada in care se pomeneste de "frustrarea optima" pe care trebuie sa o intalneasca copilul pentru a continua o dezvoltare armonioasa. Daca se blocheaza in aceasta etapa, el risca sa isi reprime eul sau real (asa ca tine), propriile nevoi, dorinte, aspiratii si sa dezvolte un eu fals confortabil pentru ceilalti. Iar aceste lucruri se intampla fara intentie negativa din partea parintelui.
Starea de anxietate se transmite foarte usor copilului care incepe sa traiasca mediu ca fiind nesigur, periculos si are dificultati in tendinta fireasca de a-l explora.
Iar nervozitatea ar fi o indicatie suplimentara pentru a afla ce anume e frustrant pentru tine in ultima vreme, a te clarifica si a te elibera.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura