Simt nevoia sa ma pedepsesc...

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 4

Principesa spune:

Adela, pentru ca asimilezi atat de repede eu ma astept la lucruri tare bune in viata ta in scurt timp. Si imi permit sa mai emit niste sugestii.
Faptul ca ceilalti pun pe primul loc nevoile lor si nu ale tale, e o desconsiderare la adresa ta.In mesajul tau sunt exemple de autodesconsiderare: "Probabil tind sa devin deja ridicola...daca nu cumva deja am devenit,", "care vor pierde din timpul lor langa cei dragi ca sa-mi citeasca mie nebunia.". Fii tu prima care sa nu te mai desconsideri.
"Nu vreau sa fiu patetica, nu vreau sa starnesc simpatia nimanui...Sau poate vreau?!? Ar fi culmea...Dar ar fi chiar atat de gresit? Sa vreau sa ma asculte cineva?..." Ai intuit corect. E normal sa ai nevoie de atentia celorlalti, e normal sa iti doresti sa fii ascultata. Fii tu prima care isi accepta nevoile asa cum sunt si le acorda importanta cuvenita.
Tu spui ca nu a fost cazul de abuz fizic. Dar nu este singurul tip de abuz. Un mediu care nu satisface niste nevoi afective fundamentale ale copilului, asa cum mi se pare cel descris de tine, va avea consecinte de abuz emotional asupra copilului.
Din ce scrii tu, eu inteleg ca tu ai ales sa fii asa, la un moment dat, sa incerci sa ii multumesti pe toti. La un moment dat tu te-ai responsabilizat pentru toti. Si atunci ai dezvoltat aceasta strategie. Pentru acel context de dezvoltare al tau, ai ales cea mai buna cale. Ea ti-a asigurat niste beneficii pe care poate altfel nu le-ai fi avut (la beneficii afective ma refer).
Insa acum nu mai traiesti in acel context, ai dezvoltat alt stil de viata, alte nevoi si e normal ca decizia pe care ai luat-o atunci demult sa nu mai corespunda. Adica a venit timpul sa inlocuiesti strategia. Si asa cum spune Denizel, sa te iubesti si pe tine macar pentru ca te iubeste un Dumnezeu si pe tine

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

RaluD spune:

Adela, tu ai acum impresia ca traiesti viata altcuiva.
Ei bine, nu. O traiesti chiar pe a ta. Singura pe care o ai... si asa este viata ta. N-o sa te trezesti intr-o zi traind o alta.
O traiesti pe asta, avand compasiune fata de altii si fiind, in general, un om bun. Dar orice om bun are si el nevoile lui.
Trebuie sa constientizezi ca este normal ceea ce simti si chiar nu gresesti nicaieri. Chiar nu vad unde e problema, cu exceptia faptului ca tu nu reusesti sa te accepti pe tine insati.
Nu e nevoie sa te revolti. Pur si simplu, fa ce simti tu.
Ai fost buna cu altii si acum e timpul sa culegi roadele! Tu iti doresti ca Dumnezeu sa te rasplateasca pentru comportamentul tau - si te va rasplati! Pentru ca ai facut bine. Dar ia o pauza si da-i ocazia s-o faca! E momentul sa le permiti celorlalti sa fie si ei buni cu tine. Si ai sa vezi ca vor fi.
Sotul tau te iubeste, tine cont de parerea ta si vrea sa te vada fericita. Vezi? Pe o parte, deja ai fost rasplatita.
Copilaria ta a fost, cred, mai traumatizanta decat spui, iar tu ai fost un copil sensibil. Ai fost conditionata sa fii cuminte ca sa asiguri confortul celor din jur.
Ai nevoie de un mic imbold psihologic ca sa nu mai astepti rasplata pentru ceea ce faci. Ea va veni, dar tu trebuie sa faci bine ca sa faci bine. Si atat.
Si daca simti nevoia sa fumezi, fumeaza frate, ca nu e un capat de tara. Daca vrei sa faci un copil, fa-l. Daca nu, nu. Ia o gura de aer si da-le si tu ocazia celor din jur sa te rasplateasca pentru ce faci pentru ei.
Nu stiu daca am fost prea coerenta. Sper ca te-am ajutat cu ceva.

Raluca, Emi bebelusa si bb2 din burtica

flavia maria spune:

Draga mea, eu zic ca, daca ai discuta deschis cu sotul tau despre ceea ce simti(legat de copil... legat de plecarea voastra in stainatate...) o parte din framantarile tale si-ar gasi rezolvarea... daca sotul tau te iubeste (asa cum zici) nu poate fi dezamagit de tine... poate doar pentru moment...insa cand iubesti cu adevarat pe cineva il iubesti cu calitatile si cu defectele lui... cu sentimentele si cu visele lui... si apoi crede-ma ca ceea ce-ti doresti tu este nobil si indreptatit pentru o femeie ....
de ce am zis sa discuti cu sotul tau si nu cu mama sau altcineva...? pentru ca eu cred ca acum EL este familia ta... el este cel care te sustine atunci cand iti este greu... eu cred ca ar trebui sa lasi in urma acea copilarie nefericita... pentru ca voi doi sa puteti fi fericiti...

mama lui bebita(29.05.2004)

Dorsilia spune:

Draga Adela, fetele de aici deja ti-au scris o sumedenie de chestii si nu as vrea sa le repet si eu.

Ce pot sa recunosc....nu esti singura care a trait experienta asta si nici singura care isi bate noaptea capul cu ganduri devoratoare de energii. Esti una dintre multele fete/femei sensibile si chinuite de o mie de chestii din trecut, care inca-si reflecta cu incapatanare umbra si-n prezentul tau care de altfel ar putea fi considerat luminos.

Eu- copil- timorata, timida, fricoasa, rusinoasa, care numai peste cap nu m-am dat sa fac sa fie totul bine in familia noastra. Ce depindea de mine faceam...adica mica fiind eram mai cuminte decat un soricel, si nu ma sculam de pe un scaun daca acolo mi s-a spus sa stau, stateam cu orele. Nu ripostam, nu faceam crize de isterie ca alti copii. Am crescut intr-un mediu abuziv dpdv emotional, am trait in certuri continue, am asistat la fiecare dintre ele...tata si mama, oameni prinsi intr-un cerc vicios, mama chinuita de comportamentul lui tata, care a baut, dar si cand nu era baut mama tot nervoasa si certareata era, asa ca ....

Eu-adolescenta- idem- eleva model, fiica model, sora model.

Eu-tanara- la fel dar in mine incepuse sa mocneasca ceva, sa se revolte fata de suferinta la care am fost supusa de mica, cand mi-am infranat toate pornirile copilaresti, cand am renuntat la prieteni, la joaca cu copiii, la toate pt a sta acasa sa am grija de mama, de fratele mai mic, de situatie. Eu eram moderatorul, mie mi se cerea parerea, eu trebuia sa aleg cu care dintre parinti vreau sa stau, eu trebuia sa o aduc pe mama acasa de pe strada noaptea cand pleca si nu mai vroia sa vina acasa, desi stia ca e anapoda sa faca asta, ca nu asta e solutia, eu trebuia s-o conving de asta de parca nu mai gandea logic, vorbea de divort, desi nu facea efectiv nimic in sensul asta niciodata, nici macar n-a inaintat vreo actiune singura data

Eu- adult- perfectionista, macinata de ganduri, plina de sechele psihice, labila emotional, cu fobii, sociopata aproape, nu reusesc sa inteleg de ce am fost un copil atat de sensibil, de ce nu am avut alta structura ca sa ma pot acomoda mai bine situatiei si sa ies mai fara atatea cicatrici, de ce nu pot acum cand am ajuns la un liman sa trag copertina peste trecutul ala innegurat si sa zambesc vesel? Am 32 de ani, un pui de 14 luni comoara de la Dumnezeu (care cred ca mi-a dat o a doua sansa in viata permitandu-mi sa fiu mamica lui), o casa, si un trai acceptabil, un sot care ma intelege cu toate ale mele....nu e perfect totul dar cel putin per ansamblu e mult-mult mai bine fata de ce am avut eu in familia de baza...la noi nu se isca certuri aproape zilnic, nu se bea, fumeaza, e liniste si confort. Dor doar problemele de sanatate cand e sa doara ceva. Si sufletul meu inca plin de "schije"....acum am o relatie rece cu parintii, practic tin la ei, dar NU mai simt nimic fata de problemele lor, care oricum s-au tocit, acum culmea, se inteleg bine si nu mai pot unul fara altul ! Tin la ei si totusi nu mai pot sa le arat nimic, e un abis intre noi si nu-l pot umple, ne distantam pe zi ce trece. Vin la noi in vizita si se simte, puiul meu nu se ataseaza de ei deloc, am si stat la ei 2 saptamani in vara si tot nu s-a atasat de nici unul dintre ei, ii respinge, ei se simt stanjeniti si repudiati. Eu nu pot sa-l imping in bratele lor cu forta si nici sa plec sa-l las singur cu ei acasa, sa se acomodeze tot prin forta imprejurarilor cum mi-a recomandat mama. Practic nu cred ca ar putea sa-i asigure un mediu confortabil nici lui, daca nici mie nu au reusit. Asta am eu in subconstient si ma tem sa-l las cu ei. Ma tem , pt ca-l vad un copil inteligent pt varsta lui, si sensibil totusi, are personalitate si temperament, si nu vreau sa i le supuna asa doar pt a-l indesa in "patul lui Procust", nu vreau sa-i taie elanul, sa-l dreseze, sa devina ce am devenit eu.

Doamne cat am mai scris si nici n-am terminat. Si esential e ca nici nu am ajuta Adelei cu nimic, de fapt am strigat si eu dupa ajutor, dupa solutii....pt ca totusi as vrea sa am o relatie normala cu ei, imi sunt parinti si m-au crescut cum i-a dus capul, stiu ca tin la mine insa mai stiu ca niciodata nu au avut tact si habar sa imi arate asta

denizel spune:

[

Practic nu cred ca ar putea sa-i asigure un mediu confortabil nici lui, daca nici mie nu au reusit. Asta am eu in subconstient si ma tem sa-l las cu ei. Ma tem , pt ca-l vad un copil inteligent pt varsta lui, si sensibil totusi, are personalitate si temperament, si nu vreau sa i le supuna asa doar pt a-l indesa in "patul lui Procust", nu vreau sa-i taie elanul, sa-l dreseze, sa devina ce am devenit eu.

Doamne cat am mai scris si nici n-am terminat. Si esential e ca nici nu am ajuta Adelei cu nimic, de fapt am strigat si eu dupa ajutor, dupa solutii....pt ca totusi as vrea sa am o relatie normala cu ei, imi sunt parinti si m-au crescut cum i-a dus capul, stiu ca tin la mine insa mai stiu ca niciodata nu au avut tact si habar sa imi arate asta

[/quote]

adela, eu cred ca rindurile Dorsiliei sunt o parte a solutiei problemei tale. Vreau sa spun ca, devenind parinte ai sansa sa-i acorzi copilului tau afectiunea, tactul, rabdarea de care ai fost privata. O persoana inteligenta si sensibila ca tine nu poate fi un parinte rau si nu repeta greselile pe care parintii le-au facut cu ea.
Exista parinti frustrati de copilaria lor, care repeta greselile alor lor, dar acestia sunt probabil oameni care trec degeaba prin viata. Nu invata nimic din viata si nu-si pun intrebari.
Ce satisfactie mai mare ai avea, decit sa cresti un copil fericit?

Vazind cele scrise de Dorsilia, mi-am amintit ce am zis mamei mele acum 3 ani cind am fost plecata pt. 2 luni din tara. I-am dat numarul de telefon al unei prietene bune, in care am mare incredere si i-am zis ca daca mi se intimpla ceva(imi era frica de mers cu avionul) sa nu cumva sa-mi creasca ei baietelul. Am indurerat-o f. tare pe mama, dar asta voi sustine intotdeauna.

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitzã" :)) - din jurnalul unei mãmici de bãietzel.

Principesa spune:

Dorsilia, daca vrei sa dezvoltam un pic subiectul, vreau sa te previn asupra unui lucru: singurele aspecte pe care le poate schimba un om sunt cele personale, chiar daca problema nu rezida in totalitate la el. Deci daca vrei sa modifici calitatea relatiei cu parintii, va trebui sa faci tu schimbarea la tine, si daca vom considera relatia ca functionand sistemic, atunci schimbarea ta poate va antrena o schimbare in partea cealalta.
In lumina acestor informatii, exista ceva ce ai vrea sa schimbi la tine?

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

heny spune:

Adela, daca cei pentru care ai luptat sa le fie mai bine ar veni maine la usa ta sa-ti spuna "Multumesc, te iubim !" , crezi ca te-ai simti mai bine? Te rog, gandeste-te o clipa la aceasta posibilitate si scrie-ne daca s-ar schimba ceva.

adelamaria spune:

Recunosc, sunt bulversata...Atatea raspunsuri, atatea trairi, sentimente, emotii personale scoase la lumina doar ca sa mi se intinda o mana, doar ca sa inteleg ca oamenilor inca le pasa!...Cinismul meu e in pericol, ce ma fac?
Dupa cum probabil se simte, eu sunt putin mai bine...Se pare ca punctul cel mai de jos al crizei a fost cat de cat depasit...si de data asta...Iar voi...nu am cuvinte sa va spun ce ati facut pentru mine!...
Observati ca am zis punctul cel mai de jos al crizei, nu punctul maxim...E din cauza ca exact asa m-am simtit: ca si cum ma prabuseam...am lovit fundul...si...surpriza! Acolo ati fost voi sa ma impingeti inapoi sus...Nu exagerez, nu incerc sa fiu plastica, e doar ceea ce am simtit!
Ceea ce ma ingrijoreaza e faptul ca aceste caderi devin din ce in ce mai dese, apar brusc si parca sunt tot mai adanci...Ce ma fac atunci cand nu voi mai gasi pe nimeni sa ma "trimita" inapoi, sus? Sau daca nu voi reusi sa ma ridic la timp?...nu stiu...
V-am urmat o parte din sfaturi...Aveti dreptate: acum eu si sotul meu suntem Familia mea...poate ca e timpul ca ceilalti sa treaca putin (macar putin) pe planul doi...Atat cat sa ne fie noua bine, cat sa ma pot bucura de ceea ce am...
Si da, vreau sa ma plac, vreau sa ma iubesc si vreau sa cred in mine si deciziile mele!...E foarte posibil sa existe si greseli, sa existe si regrete...dar macar vor fi ale mele. N-o sa va mint: mi-e groaznic de frica! Si probabil vor fi momente de panica, vor fi momente cand voi da inapoi (ma cunosc!)...dar vreau sa incerc...
Daca ar veni cei dragi la usa mea sa-mi spuna "multumesc, te iubim..."...cum as reactiona?...Ce intrebare buna! O intrebare cheie...
Banuiesc ca raspunsul corect ar fi: "nu s-ar schimba nimic; tot ce am facut, am facut dezinteresat, din dragoste, fara sa astept rasplata..." Dar, cum eu se pare ca sunt total disfunctionala la capitolul asta, o sa raspund:"as rade si as face glume, as da-o la intors...Dar mi s-ar incalzi sufletul..." Nu din cauza ca astept ceva in schimb la modul comercial...Dar mi-as gasi in asta puterea de a continua...confirmarea ca am actionat bine, ca am ales corect, o "plata" pentru ca uneori mi-am ascuns si negat firea si dorintele...Poate ca nu gandesc corect,dar, repet, nu sunt un etalon la capitolul asta...
Dorsilia, multumesc pentru sinceritate...stiu cat doare sa scrii ceea ce ai scris!...vreau doar sa stii ca n-a fost degeaba...m-ai ajutat mult, foarte mult...Stiam ca nu sunt singura care a trecut prin lucruri mai putin placute, dar ajuta sa auzi/vezi scrisa si povestea altora...E ca un cerc de suport.
Denizel, cunosc prea bine si eu, desi nu am inca nici un copil, sentimentul "n-as vrea sa il cresteti voi..."Si stiu ca nu e vorba de dispret sau resentimente, e doar dorinta de a oferi copilului tau tot ceea ce e mai bun!...
Imi pare rau ca nu va pot spune fiecareia/fiecaruia in parte cat de recunoscatoare sunt pentru ceea ce mi-ati daruit! Dar am incredere ca cineva, acolo, sus, va vede sufletul si generozitatea!
Principesa, nu stiu unde gasesti atata energie si rabdare! Si atata dragoste pentru oameni...

Nu sunt naiva, stiu ca problema mea nu s-a rezolvat...Cicatricile raman, va trebui sa invat sa traiesc cu ele...Dar mesajele voastre m-au facut sa-mi dau seama ca pun accentul gresit...iar rezultatul e...un alt cuvant, normal...
Cu drag,
Ada

ana_radu spune:

Bravo!!! Ma bucur a aud "dar veau sa incerc" este un pas mare pe care l-ai facut .

Princepesa etse adevarat ca nu a m-am exprimat cum trebuie dar ma bucur ca am fost inteleasa.

Sabina spune:

Draga mea, cred ca e vremea sa-ti iei sotul la intrebari.

Eu i-as spune asa:

iubitule, nu vreau sa plec din tara, nu ma intereseaza asa mult confortul material, vreau sa vem si noi bebelusul nostru.Esti dispus sa ma ajuti? Sa te scoli noapatea, sa mergi cu mine la ecografii etc etc?
ca am inteles ca sotul tau te cam lasa pe tine sa decizi.Poate daca il intrebi direct cat e dispus sa se implice se mai clarifica lucrurile.

Sabina si