Relatia cu parintii pe cand eram copii
Raspunsuri - Pagina 6
Jocelyn spune:
Sa zic si eu... am avut o singura amintire urata din copilarie si anume 3 batai pe care nu le-am "meritat" si oricum mi se pare oribila aceasta metoda de "corectie". Dar dat fiind ca am dezvoltat in acelasi timp o relatie plina de incredere cu parintii mei, cand am crescut le-am spus despre bataile care m-au marcat si pentru care am suferit iar ei au spus ca mai tarziu si-au dat seama ca au gresit cu aceasta metoda si le pare foarte rau. Si-au cerut iertare in mod sincer si nu am mai fost dezamagita din cauza asta, i-am apreciat pentru ca au recunoscut ca au gresit.
Eu sunt singurul copil si mama imi este in continuare prietena in care am cea mai mare incredere si parintii mei sunt oamenii pe care ii iubesc si ii respect cel mai mult. Intotdeauna au facut tot ce-au putut mai frumos pentru mine si acum se poarta la fel si cu sotul meu pe care il iubesc ca pe mine.
Ne intelegem foarte bine si din moment ce acele resentimente pe care le-am avut au fost depasite nu a mai exista nici o bariera intre noi.
In afara de asta, sunt niste oameni culti, pregatiti intelectual si nu numai iar cei din jur ii apreciaza pentru sfaturile bune pe care le dau.
Ce sa mai zic, chiar astazi o sa dam o fuga pana in provincie sa-i vedem si vom sta in week-end acolo, vom sta de vorba pana tarziu si vom manca bunatati facute de mama.
Am toate motivele sa fiu mandra de parintii mei si nu hiperbolizez caracterul lor, sunt niste oameni extraordinari, se iubesc f mult si acum la 54 de ani iar asta se vede!
If there were in the world today any large number of people who desired their own happiness more than they desired the unhappiness of others, we could have paradise in a few years.
Principesa spune:
Denizel, felicitari pentru potentialul creativ. It was funny!
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
kores spune:
Try,iti multumesc pentru precizarile in legatura cu bataia.Imi folosesc.Chiar voiam sa te rog sa dezvolti mai mult ceea ce ai vrut sa spui ca baietelul tau a avut noroc sa se nasca dupa ce tu iti schimbasesi conceptiile.Eu lupt inca cu instinctul asta violent din mine, realizez ca bietul pui de om nu are nici o vina, stiu ca si el la rindul lui se infige si e violent cu mica lui surioara de 1 an tocmai pentru ca eu sunt agresiva cu el.Tin un jurnal al meu care va fi la lor peste ani in care mentionez toate momentele minunate si sunt f multe cu copilasii mei dragi, incerc mereu sa las alte treburi la o parte si sa stau efectiv cu ei dupa ce vin de la serviciu,mi se spune intr-un cuvint ca sunt o mama dedicata puilor mei, dar nimeni nu stie ca acasa intre cei 4 pereti eu mai aplic palmite corectoare si nu as vrea deloc sa mai fac gestul asta. Sunt plina de carti, reviste, articole de pe Internet, am mai avansat ,dar tot uneori mai imi scapa cite una.Si stiu ca totul provine si de undeva din trecut. Exact cum imi spunea Principesa, nu cunosc alt mod de educatie.Am luat multa bataie si numai pentru ca eram orgolioasa, incapatinata,aveam personalitate.Sora mea mai calma si blinda s-a inteles altfel , ca si in prezent, cu mama.Tin minte ca prin liceu am inceput sa o lovesc si eu pe mama caci nu mai puteam rabda.Si mult timp am plins si am regretat.Dar cum puteam sa rezist ploii de palme si pumni pe care mi-i administra...Si mai ales eu nu folosesc cuvinte cu dracu niciodata...E asa bine...fara.Fetelor urasc ca va scriu astfel de lucruri dar daca tot am inceput... asa un subiect.Si as vrea si ajutor, de la Principesa si Try.Pe de alta parte tin minte ca mama m-a iubit si acum ma iubeste f mult, ar face orice sa-mi fie bine, sa ma ajute,dar uneori prea incearca sa-si impuna parerile ei in familia mea.Dar am stat si m-am gindit ca si ea a fost crescuta de o mama rece, autoritara, cu care se mai cearta si acum....
As vrea si eu sa particip pe yahoo la trianing.
Cu drag,kores
denizel spune:
Principesa, daca nu am inteles ce vrei sa spui, scuze, 
da' eu chiar asta am visat!
Dragelor, pe mine chiar m-au marcat rindurile lui try. Tot gindindu-ma la asta, am realizat o chestie f. importanta, pe care tb. sa v-o impartasesc, deoarece are legatura cu intrbarile noastre privitoare la relatia cu copiii nostri.
Daca ma gindesc f. bine, cind mi-o imaginez pe mama, imi vine in minte orice in afara de tandrete(materna) si duiosie. Mama a facut totul pentru mine, totul in afara de a fi tandra si duioasa. se pare ca aceasta lipsa, m-a afectat mult si asta se reflecta in relatia mea cu ea.
Tatal meu a fost exact pe dos: dimineata se trezea inaintea mea si cind intram in baie sa ma spal il gaseam intotdeauna barbierindu-se si mirosind a pasta de dinti. intotdeauna, cind ma vedea deschidea bratele si ma imbratisa. La fel se intimpla si cind venea de la serviciu. In rest, nimic. Mama le facea pe toate.
Cu toate astea, la tata ma gindesc cu duiosie, iar la mama doar cu recunostinta. relatia cu tata este f. buna, iar micile greseli pe care le-a facut fata de mine nu ma afecteaza, am trecut peste ele fara probleme.
Trag de aici concluzia ca in relatia parinte-copil, mai importanta decit orice este afectiunea.
Ma simt datoare sa subliniez, in mod deosebit: eu o iubesc mult, mult pe mama. Faptul ca nu pot depasi o anumita stare e cu totul altceva - nu are leg. cu iubirea pe care i-o port.
" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.
try spune:
Denizel, nu am vrut sa intristez sau sa creez reprize lacrimogene pe aici. Eu nu ma gandesc cu tristete la copilaria mea. Din contra, consider ca am avut o copilarie foarte bogata, am trait si experiemntat multe, bune si rele, si-mi palce sa ma gandesc la ele ca la sarea si piperul adultului care sunt astazi. Insa cand privesc in urma nu vad un tablou in care mama sa aiba un loc aparte si o figura blajina, protectoare etc. Ea n ua reprezentat pentru mine stalpul de protectie pe care-l cautam, probabil. Tata in schimb, chiar daca (dpdv al timpului) nu prea era mult pe-acasa (din cauza serviciului care-i manca mult timp), totusi el a reprezentat un pilon in formarea mea. Sfaturile lui, putine la numar, mi-au ramas adanc intiparite si au insemnat ceva pentru mine. Si din motivul asta tind sa-l respect/plac mai mult, desi nici el nu a fost genul de parinte afectuos. Dar macar imi aduc aminte ca se juca cu noi, faceam lupte cu el, cate 2-3 copii de-odata si incercam sa-l rapunem, iar el ne biruia pe toti si ne uitam la el ca la un Greuceanu pentru puterea lui. Pe mama nu mi-o aduc aminte sa se fi jucat cu noi. Facea glume, era vesela, dar parca aveam tot timpul o teama sa nu fie ceva care sa o supere, sa nu-i convina (ne certa des pentru dezordine, curatenie etc.).
Cred ca pe undeva lipsa asta de afectivitate pe care am simtit-o m-a facut mai dura pe undeva, in sensul ca deseori sunt mai transanta si mai rece in situatiile emotionale. Nu-mi place sa ma las prada emotiilor (in schimb cu sotul si cu alex sunt foarte afectuoasa. Primul indemn care imi vine sa i-l spun unei persoane care vad ca e prea afectata e "hei, fii un pic mai barbata, ce atata smiorcaiala". Asta era ceea ce cerea mama mereu de la mine. Eu plangeam foarte usor cand eram mica. Daca mama tipa un pic la mine, eu plangeam si nu eram in stare sa spun 2 cuvinte, taceam malc. Si din ce eu eram mai tacuta si mai plangacioasa, mama vorbea si mai mult si mai intimidant pentru mine. Era nemultumita ca una-doua eu plang si ca nu-s in stare sa scot 2 vorbe. Cu siguranta ea incerca sa ma impulsioneze si sa ma motiveze sa nu mai fiu asa, dar metoda ei era foarte descurajanta pentru mine. Dupa ce-am trecut la adolescenta, frustrarile astea acumulate s-au transformat in obraznicie, in sensul ca intorceam cuvantul mamei, nu neaparat in sens urat, ci ii raspundeam. Iar ceea ce eu credeam a fi raspunsuri indreptatite, mama le considera obraznicii si reactiona ca atare. Ca urmare, cand am tacut mi s-a spus ca nu e bine, cand am vorbit iarasi mi s-a spus ca nu e bine. O stare confuza cu siguranta care mi-a adus destule neplaceri si lupte interioare cu mine. De-aia poate mult timp n-am avut curajul sa spun oricui ce gandesc si cum gandesc.
Iar am deviat, ce vroiam sa spun, denizel e ca nu privesc c utristete in urma si nici la relatia cu mama, doar ca nu a fost o relatie tocmai reusita, noi doua nu suntem ca doua prietene, chiar daca acum mama si-ar dori lucrul asta, eu nu pot sa ma comport cum si-ar dori ea. Stiu ca ea sufera pe undeva de asta, probabil simte lipsa afectiunii mele (parintii, dupa o anumita varsta, asteapta sa primeasca inapoi de la copiii lor afectiune, insa, din pacate, nu primeste mai mutl decat a dat. Va trebui sa fac eforturi mar isa schimb situatia, dar in mod natural, fara sa fac eforturi, eu nu pot sa-i intorc acum afectiunea de care ea are nevoie.
Miau-miau, nu vreau sa fie o critica mesajul meu catre tine, ci doar o explicatie. Desi consider ca am explciat destul de bine scopul acestui subiect, simt totusi nevoia unor completari. Nici un moment nu mi-am dorit sa fac o supa de lacrimi pe aici sau o plangere de mila pentru propia persoana la care sa astept compasiune din partea celorlalti, cu atat mai putin sa fiu privita cu mila. Prin analiza asta a relatiei mele cu mama nu vreau sa caut vinovati, nu vreau sa incriminez pe nimeni sau sa ma scot eu victima. Pur si simplu vreau sa stiu ce anume m-a afectat, ce anume mi-a determinat o parte din problemele cu care ma confrunt ca adult. Si stiu ca, daca vreau sa descopar radacinile acestor probleme, trebuie sa caut in copilarie, in relatia mea cu mama. Nu incerc decat sa le descopar si sa le inteleg, astfel incat sa fiu capabila pe undeva sa repar, sa corectez. De ce? Ca sa fiu capabila sa nu transmit mai departe copilului meu aceleasi greseli.
Poate ca n-o sa reusesc sa le repar aceste probeleme, dar macar incerc. Nu ma fac ca ele nu exista pentru ca am vazut ca, daca le neg, ele nu dispar din viata mea. Raman acolo si isi fac de cap.
Stiu ca o parte din expunerile de aici par reprosuri fatza de parinti, dar ele nu sunt decat frustrari acumulate de-a lungul timpului care au ocazia acum sa iasa la suprafata.
Am mai spun, nu vreau sa o scot pe maica-mea vinovata tocmai pentru faptul ca am inteles ca a facut tot ce i-a stat in putinta pentru noi. Dar asta se pare ca nu mi-e de ajuns ca sa pot spune ca o iubesc. Pentru efortul pe care l-a facut pentru a creste patru copii pe care i-a vazut la casa lor, care au fost de multe ori copii-exemplu in societate (multi dintre vecini,cunoscuti erau invidiosi sau ne stimau pentru rezultatele noastre in viatza), pentru toate astea, mama are respectul meu. Insa asta nu-i de ajuns sa o iubesc. E nevoie de ceva mai mult decat atat. Iar eu incerc sa caut acel ceva.
Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi
try spune:
quote:
Originally posted by Principesa
Try, eu ma gandeam la un grup care sa se intalneasca live dar este posibil ca si pe forum sa putem face ceva care sa aiba ceva efecte mai ales pentru cei aflati mai la distanta. Asa ca probabil am sa propun eu subiectul si o sa vedem cum sa facem sa fie cat mai eficient.
, ca sa vezi, primul meu gand a fost la ceva virtual tocmai pentru ca eu am distanta asta fatza de cei de-acolo in sange. Dar voi faceti grupul ala live ca gasesc eu sa trimti pe cineva care sa ma reprezinte acolo . Sau imi trimiteti si mie stonogramele (ca tot e un subiect fierbinte in Ro) Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi
Principesa spune:
Denizel, nu ai de ce sa te scuzi, nu am fost suficient de explicita. In vise se exprima si potentialul nostru creativ si mi s-a parut destul de mare al tau sa construiasca asa imagini. Si m-a si amuzat!
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
miau-miau spune:
quote:
Originally posted by try
Tata in schimb, chiar daca (dpdv al timpului) nu prea era mult pe-acasa (din cauza serviciului care-i manca mult timp), totusi el a reprezentat un pilon in formarea mea. Sfaturile lui, putine la numar, mi-au ramas adanc intiparite si au insemnat ceva pentru mine. Si din motivul asta tind sa-l respect/plac mai mult, desi nici el nu a fost genul de parinte afectuos. Dar macar imi aduc aminte ca se juca cu noi, faceam lupte cu el, cate 2-3 copii de-odata si incercam sa-l rapunem, iar el ne biruia pe toti si ne uitam la el ca la un Greuceanu pentru puterea lui. Pe mama nu mi-o aduc aminte sa se fi jucat cu noi. Facea glume, era vesela, dar parca aveam tot timpul o teama sa nu fie ceva care sa o supere, sa nu-i convina (ne certa des pentru dezordine, curatenie etc.).
Nici eu nu vreau sa te supar cu nimic, dar din ceea ce scri tu mai sus, poate ca pentru tata ai dezvoltat o asememea admiratie si afectiune tocmai pentru ca nu il vedeai rar si ii duceai dorul, ii simteai lipsa. Mama tinea greul casei din umbra, tata era plecat mai tot timpul iar cind se intorcea acasa venea ca intr-o mica vacanta in care se relaxa, se distra cu copiii. Mama era la serviciu permanent. Pentru tata, casa era relaxarea, pentru mama casa era traba serioasa de facut.
quote:
Am mai spun, nu vreau sa o scot pe maica-mea vinovata tocmai pentru faptul ca am inteles ca a facut tot ce i-a stat in putinta pentru noi. Dar asta se pare ca nu mi-e de ajuns ca sa pot spune ca o iubesc. Pentru efortul pe care l-a facut pentru a creste patru copii pe care i-a vazut la casa lor, care au fost de multe ori copii-exemplu in societate (multi dintre vecini,cunoscuti erau invidiosi sau ne stimau pentru rezultatele noastre in viatza), pentru toate astea, mama are respectul meu. Insa asta nu-i de ajuns sa o iubesc. E nevoie de ceva mai mult decat atat. Iar eu incerc sa caut acel ceva.
Eu decit sa ma intreb ce a gresit mama ta, m-as intreba de ce tu spui ca nu poti iubi un om care te iubeste de o viata (spui ca nu te indoiesti de asta) si stii ca a facut tot ce i-a stat in putiinta sa iti fie bine (gindeste-te ca asta a implicat si sacrificii din partea ei, sint sigura).
Eu din cite ai scris tu pina acum chiar nu vad cu ce a gresit mama ta. Cred insa ca tu ai fost o fire foarte sensibila, ai avut o mare nevoie de afectiune fizic manifestata (imbratisari, pupaturi, vorbe blinde, incurajari) si mama ta, saraca, nu a stiut cum sa faca mai bine, decit sa te imbarbateze, sa incerce sa te transforme intr-un om puternic, stiind ca in viata iti va fi greu cu o fire prea sensibila. Ea nu a avut cunostiinte de psihologie ca sa trateze cazul tau in mod profesional.
Dar chiar asa. Tu ce ai fi facut in locul ei?
Fiind atit de sensibila, poti face greseala sa apreciezi prea mult o mingiiere si sa nu vezi de unde primesti devotament.
denizel spune:
traaaai, try, vezi mai ca parca esti mama ta!.
deci, fiind eu un adult mai sensibilos(stii de ce
), m-am simtit putin trasa de urechi pt. o asa zisa compatimire a ta. Eu, de fapt nu te-am compatimit pe tine in mod special, ci mi-am exprimat un fel de revolta impotriva parintilor care chiar nu au putut sa-si dea seama de fragilitatea sufletelului unui copil.
Chiar nu prea imi gasesc cuvintele si pe topicul asta stiu ca m-am exprimat destul de deslinat.
Imi cer scuze daca te-am embarasat aducind in discutie ultimul tau post. Ti-am zis, nu era vorba neaparat de tine ci de imaginea unui copil pt. care imbratisarile mamei erau o sarbatoare. Ooof, parca n-am mai scris in viata mea...
" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.
denizel spune:
Principesa, am scris in acelasi timp.
Acum m-am lamurit!
" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.