Timiditatea copiilor

Principesa spune:

Denizel, nu stiu in ce context ar putea avea sens acea afirmatie. Creierul copilului e ca un burete, absoarbe tot si apoi decanteaza, proceseaza informatia. Dar in primul rand are nevoie de informatie. E o modalitate de a stimula dezvoltarea.
Acel citat pare a fi in legatura cu ideea de a nu crea un dezechilibru de forte intre parinte si copil, de a nu-i crea copilului un sentiment de inferioritate in fata omniscientei copilului.
Dar stai linistita, e de preferat sa fie prea multa informatie decat prea putina desi nu cred ca e situatia ta.
Nu continutul informational este cel care il complexeaza pe copil. Un copil nu poate dezvolta decat admiratie si apreciere fata de un parinte care ii ofera explicatiile de care are nevoie.
Acordand atentie formei in care prezinti informatia, adica sa fie pe intelesul copilului, accesibila nu ai cum sa faci nimic rau ci dimpotriva.
Exista parinti care au un efect strivitor asupra copiilor, ii coplesesc, ii fac sa se simta mici si insignifianti dar asta apare in alta situatie nu legat de informatie strict prezentata in vederea ajutarii copilului.
Deci parinti, fiti deschisi la nevoile de cunoastere ale copiilor si nu ii privati de explicatii pentru ca asta contribuie la dezvoltarea lor armonioasa si la intarirea relatiei cu parintele.

Vilma, ipoteza mea este ca tu ai scris destul de mult despre tine si asta a facut sa iei o distanta fata de acele aspecte ale tale care nu au mai blocat relatia cu fetita ta. Adica verbalizand si constientizand anumite aspecte ale personalitatii putem face ca acestea sa nu se mai reflecte in interactiunile noastre. Simplu dar extrem de eficient pentru o persoana care se cunoaste asa bine ca tine!

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

denizel spune:

Principesa, multumesc! Nu, nu sunt un parinte care il "copleseste" pe copil. Sunt doar putin cicalitoare(citeodata).

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.

tinatache spune:

cred ca acel citat se refera la explicatia pe care uneori o dam copiilor referitor la fiecare pas: acuma mergem la gradi, pt ca esti mare, si tb sa te joci cu copiii, ca sa inveti cantece si poezii, ca sa mancati impreuna, ca sa... ca sa... si turuim jumatate de ora pe drumul pana la gradi numai despre asta. E drept ca nici "mergem la gradi" si atat, nu e de ajuns, dar cred a uneori avem tendinta sa dam prea multe explicatii. Eu personal mi-as ridica un semn de intrebare daca cineva ar fi prea devotat in a-mi explica de ce chestia aia e atat de buna.
Si eu explic mult, chiar daca nu sunt prea vorbareata de felul meu, incerc sa dau multe info cand e vb de ceva nou. Insa uneori chiar nu am chef, nu ma simt bine, sau nu am timp si ma rezum la "mergem acolo si ai sa faci aia, vaaai ce frumos e, ai sa vezi tu acolo" si atat. Nu stiu cum e mai bine... Din ce a povestit vilma cred ca totusi prea multe explicatii in cazul asta ... strica.
Deigur ca creierul lor e ca un burete, ei pun intrebari, noi raspundem. Dar nu cred ca la asta se referea citatul... nu?


Cristina
-----------------------------------------------
Explica-mi, si am sa uit
Arata-mi, si am sa-mi aduc aminte
Lasa-ma sa fac singur, si am sa inteleg.
Confucius

vilma spune:

Da, se pare ca si copiii simt uneori, cand nu e cazul sa despicam firul in patru, dar testeaza si ei sa vada ce porumbei ne mai ies din gura, sau poate ne provoaca la vorba, cine nu stie ca omul care vorbeste mult, vorbeste (cateodata) prost, asa ca probabil trebuie vorbit mult, dar cu masura.

Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)

try spune:

, principesa, suntem pe un site unde granitele geografice, departarea nu au insemnatate. Iar daca te refereai la "pana in Canada" in sensul de evolutie a civilizatiei, sa nu crezi ca toti le stiu pe toate sau ca toti cei care traiesc aici devin dintr-o data la fel de civilizati, integrati, informati etc.
Iar cand informatia vine de la un specialist ca tine, eu, un nespecialist (doar un practicant al meseriei de mama) nu pot decat sa plec urechea si sa mai culeg cate ceva ca sa-mi imbunatatesc practica. Sunt genul de persoana care, ca sa am sentimentul ca am facut ceva bine, trebuie sa ma pregatesc, sa inteleg fenomenul, sa-l sucesc petoate partile, sa-l rumeg, sa ma framant si sa pun in balanta. Toate lucrurile bune pe care le-am obtinut in viata le-am obtinut cu un astfel de efort. De ex., am pierdut o sarcina inainte de a-l avea pe alex. Ca sa pot trece peste aceasta trauma, am avut nevoie sa inteleg de ce, ce si cum se intampla. De-abia dupa ce m-am informat destul de bine despre sarcina, evolutie, accidente, probleme etc. am gasit puterea sa trec mai departe.

Referitor la mama, am iertat-o de mult, daca poate fi vorba de o iertare, caci nu a facut nimic voit ca sa cer eu acum in schimb o iertare. Dupa ce am terminat fac. am inteles-o si pe ea. 5 ani cat am fost in Buc. la fac., nu-mi doream sa mai trec pe acasa, era o corvoada, ma duceam ca-mi trebuiau bani, mancare si sa-mi spal hainele. O respingeam, o renegam, daca potspune asa. Dar incetul cu incetul am realizat ca tot ce a facut, a facut crezand si sperand ca face bine, nu a fost ignorantza, nu a fost delasare, nu a fost rea-vointa, pur si simplu astea erau limitele si posibilitatile ei, astea era mediul si circumstantele de atunci. Cand am inteles acest lucru, am revenit la sentimente mai bune fatza de ea. In continuare insa o resping dpdv fizic (nu-mi place sa ma pupe, sa ma mangaie, sa ma stranga in brate, desi ea, saraca, isi doreste si simte nevoia s-o faca) - apropierea asta fizica mi s-a parut intotdeauna nefireasca intre mine si ea, dar nici ea nu si-a manifestat dorinta de contact fizic decat dupa ce-am plecat de-acasa (la fac., apoi am ramas in Buc., apoi am emigrat). Cat am stat acasa 18 ani, nu a cautat sa ma alinte, ca sa spun asa.
Ma rog, sunt multe de vorbit, sunt multe detalii si aspecte care stiu cu siguranta ca sunt importante ca au jucat un rol determinant in definirea unor laturi ale mele. Le pot intui, insa problema mea e ca nu pot sa descifrez prea bine puzzle-ul. Intelegerea mecanismului lor de actiune pe mine ma ajuta sa trec mai departe.
Nu mai continui pe linia asta pentru ca nu vreau sa deviez de la subiectul mesajului initial. Poate intr-un subiect separat. N-ar fi o ideea rea. Sa incercam sa ne analizam relatiile cu parintii nostri ca sa ne ajute pe noi, acum ajunsi parinti, sa imbunatatim relatiile cu copiii nostri.

Denizel, si eu sunt genul de persoana care stau si explic mult, mai ales cand e vorba de copii, am o rabdare fantastica. Nu mi-am pus niciodata problema ca ar fi neindicat sa procedez asa. Cateodata tind si eu, din cauza oboselii sau pur si simplu a lipsei de chef, sa fac treburile (baita, imbracat, etc.) mecanic, fara sa mai vorbesc cu el, insa pe mine ma mustra constiinta ca nu interactionez cu el, mi se pare ca devin o simpla bona. Dar asa e natura mea, eu ma simt tare bine cand pot explica ceva cuiva, am multa disponibilitate sa stau sa explic, ma avant cu tot sufletul, dar sa stii ca unii oameni au perceput asta cum spui tu: "ce-mi explici ca la prosti, am inteles despre ce-i vorba". Insa e uam convingerea ca a-i vorbi copilului tau mult si a-l expune cat mai mult la contactele sociale sunt poate cele mai importante surse de invatare si dezvoltare echilibrata.
Eu sincer, de-abia-l astept pe alex sa ajunga la perioada De ce?-urilor. Mi-aduc aminte de cand era mmica, aveam 11-12 ani si ii explicam varului meu mai mic (vreo 3 ani) diverse chestii, iar el nu facea decat sa intrebe De ce? Intram in cercuri vicioase de explicatii, insa cautam pentru el cele mai bune explicatii. Mult timp mi-am dorit sa fiu profesoara cand eram mica. Mai nou, vreau sa am gradinita mea proprie, insa imi trebuie curaj sa ajung acolo...

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi

Principesa spune:

Try, sigur poate fi o idee buna de a clarifica putin ce tip de relatie am avut cu parintii. La tine mai vreau sa subliniez un singur aspect: cel al contactului fizic cu mama.
Am mai intalnit aceasta situatie, in care refuzul contactului la un moment dat sa apara ca o reactie de aparare fata de suferinta generata de absenta acelui contact la un moment dat cand a fost nevoie. Deci mai e putina durere si frustrare acolo si asa te aperi tu. Apararea intotdeauna e buna pentru ca protejeaza de emotii prea puternice, dar in timp poate vei putea sa gestionezi altfel lucrurile si sa cicatrizezi si starea asta.

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

Sabina spune:

Miruna, si la noi e la fel.
de exemplu...la gradi nu vorbeste nimica.cand am venit eu a vorbit cate in luna si-n stele, ba, a dat si un picior la educatoare(ea crede ca e joaca, nu stiu ce sa ma mai fac, nu bate decat pe cine iubeste, si mai ales in prezenta pers cunoscute).


Nu-mi dau seama daca gresec undeva...e adevarat, si eu am avut , ca Vilma, un soc la nasterea copilului, ba si depresie serioasa, legata de alaptat etc.Pe scurt, desi totul a iesit f bine, s-a facut nitel mai tarziu.Alaptatul l-am deprins amanadoua f bine abia in 2 luni, dar a durat un an si 8 luni, a mers la un an si o luna, dar de la 2 ani urca muntii , numa de vorbit a vorbit relativ devreme si acu scoate toate poantele posibile, retine oriceeetc.

Dar la gradi e muta.E o fire analitica Sofia, asta e clar, intotdeauna a vut nevoie de o perioada de observatie pana sa ia actiune.

Insa mi-e teama ca manifestarile ei de fata cu mine sunt un mod de a-mi atrage atentia, ptr ca eu sunt mereu cu gandul in alta parte.Natura meseriei si faptul ca anul trecut am cam iesit din circuit imi dau mari framantari profesionale la care ma gansedc incontinuu, nu pot citi pt doctorat cu ea casa, si cand ne jucam eu nu ma gandesc doar la ea...poate asta sa fie motivul? Sa simta toate astea?

si daca atunci cand i se termina perioada de observatie la gradi(are 3 ani)...incepe ca acasa cu mucastul si ciupitul si datul din picioare? Pe care le face crezand ca se joaca??? desi i-am explicat si ii explic incontinuu ca joaca inseamna altceva....

uf.

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia



Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

try spune:

Principesa, la maica-mea a fost un soi de chestiune generala aspectul cu dragalasenia fizica. Fatza de nici unul din cei patru copii ai ei nu a reusit sa dezvolte acest contact fizic in limitele normale, asa cum vad in alte relatii mama-fiica/fiu. Si nu vorbesc de acum, cand suntem maturi cu totii, fiecare la casa lui, ci de perioadele cand inca eram copii la mama acasa. In plus, unul din cei doi nepotei care au crescut mai mult pe langa ea (ca restul nu prea au avut contact cu ea decat perioade limitate) avea cand era mic aceeasi aversiune de a fi pupat, dragalasit de ea. Acum e departe (in alta tzara) si se vad rar. Desi e genul care pare a stii cum sa se poarte cu copii. Adica nu e dura, exigenta, respingatoare, ci din contra, pupacioasa, dedicata oarecum. Nu se enerveaza cu cei mici si pare a avea rabdare si intelegere pentru ei. De unde vine totusi respingerea asta? Ce anume din modul cum a procedat ea a determinat reactia asta de respingere la mine si oarecum la ceilalti. Ceilalti s-au exteriorizat mai putin, eu insa dau mai mult pe afara cand e vorba de sentimente, pareri, nu prea ascund in interiorul meu, in sensul ca cei din jur au sesizat ca eu cu mama nu avem o relatie prea apropiata dpdv emotional.

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi

Principesa spune:

Try, am o sugestie: posteaza subiectul la o noua topica privind relatiile parintilor cu parintii pentru ca or mai fi oameni care sa se inspire si dezvoltam acolo, ce zici?

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

Principesa spune:

Sabina, parerea mea e ca simte ca nu ocupa suficient loc in spatiul preocuparilor tale. Exista un motiv care leaga socul nasterii de depresie si acum de o implicare suficienta. Eu nu il stiu, tu poate il stii, daca nu constient oricum inconstient el exista si merita adus la suprafata pentru ca el reprezinta o piedica in relatia cu fetita ta si in dezvoltarea ei emotionala armonioasa.

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura