ce-i mai important pe lume??

asta e intrebarea (idioata dupa parerea mea) pe care mi-a pus-o o prietena acum ceva timp si tot ma gandesc cum a putut sa scoata asa ceva.Ma intreaba..pe cine iubesc mai mult,pe Marc (fi-meu) sau pe sotul meu.Dupa ce raman blocata la intrebarea asta puerila ii spun ca pentru mine "dragostele" astea nu se compara,ca sunt total diferite si ca nu am termen de comparatie intre ele
..apoi insista in sensul ca daca as avea de ales,pe cine as alege?NORMAL ca pentru copilul meu as muri si as omori ca ,la o adica,el e cea mai importanta fiinta din viata mea,sufletul si viata mea.
ei bine,a fost foarte surprinsa si indignata chiar de raspunsul meu,ca ea si-ar alege iubitul,ca ce,copchilul il faci si la 16 ani iti spune eventual sa-l lasi naibii in pace etc,apopi pleaca in lume si mai da un semn din an in pasti(cum sunt enorm de multe cazuri)
ca da,copilul e dulce si scump acum mic,de doi-trei ani,dar ca ea trebuie alintata si gadilata ca altfel nu poate trai.
ca un copil inseamna numai obligatii si nici un drept

Ca la urma urmei..sa citesc si eu literatura!! si sa vad ca aproape toate crimele s-au facut din dragoste,barbat si femeie si prea putin mama-copil si tot asa pana n-am mai rabdat,ma uitam la telefonul din mana mea cu mirare si cu sila si i-am zis mai,daca.ti moare barbatul dupa un timp gasesti pe altul,ca asa e lumea ,dar daca.ti moare copilul ramai neom pana te strange Dumnezeu.Si-mi spune ca ce,nu sunt atatea femei carora le-a murit copilul si n-au patit nimic.!!!

si ca n-ar concepe sa faca un copil si barbatul sa iubeasca mai mult copilul decat pe ea,si ca prietenul ei are doua fete din casatoria anterioara si ca ea conteaza de o mie de ori mai mult pentru el.Si din pacate asa este,din cate mi-a povestit de-a lungul timpului.
Si la sfarsit ca ea vrea copil,ca abia asteapta sa aiba ..nu unul ci vreo 4.(si asta imi spune de fiecare data cand vorbim,cand ii povestesc despre Marc)

Am trecut si eu prin asta,sotul meu mi-a spus odata ca eu contez mai mult pentru el si eram in stare sa-l parasesc,ce-am simtit atunci nu pot exprima in cuvinte,cata durere,mi se pare impotriva firii,anormal.Dar ok,e sotul meu,stiu ca iubeste copilul nostru,dar "principiile" care se deduc din conversatia de mai sus m-au marcat.
au trecut mai bine de doua luni de la discutia cu pricina si mie tot nu-mi iese din cap.I-am spus ca o sa.si schimbe radical parerea cand o sa aiba un copil,dar ,undeva,in sufletul meu nu cred.poate de asta imi revine in minte discutia si replicile ei.
Mi se pare atat de firesc sa imi ador copilul,care mi l-a dat Dumnezeu atat de bun,atat de inteligent si sanatos si frumos incat sapte vieti sa am si tot nu-I pot multumi indeajuns(desi uneori uit si-mi aduc aminte la nevoie)incat tot ce contravine acestui sentiment ma doare enorm.mi se pare blasfemie.
am simtit nevoia sa scriu despre asta...poate ca nu e bine,dar macar sper sa-mi scot din suflet.