cu ce pretz...?

Cu ce pret am ramas eu in viata?"
Martie 2004. Patru trenuri de periferie care se indreptau spre gara Atocha din Madrid au fost aruncate in aer. Peste 190 de morti si circa 1.900 de raniti. Multi snioli, dar si foarte multi straini. Romania a fost a doua tara ca numar de victime. Din sperantele unor oameni veniti sa caute un trai mai bun au ajuns in tara doar trupuri sfartecate, inchise intre tru scanduri. Din sperantele altora a ramas numai consolarea "am scat cu viata". "Cu ce pret?", urla din adancul sufletului cei mutilati. Martie 2005. Maine se implineste un an de la atentatul care a ralizat de groaza intreaga planeta. Reporterii Libertatii i-au vizitat in Snia, la ei acasa, pe o rte din romanii raniti in "trenurile mortii". Au ramas cu sechele pe viata, inca le tremura picioarele cand urca in tren, tresar la cel mai mic zgomot. Unii s-au reintors la lucru, altii vor ramane, pentru tot restul vietii, prizonierii unui trup schilodit. "Cu ce pret am scat?". Martie 2004. Tanar, foarte destept, absolvent de Fizica si cat se poate de entuziast. Venise doar de doua luni in Snia si muncea, impreuna cu niste amici, la o firma de organizari evenimente. Culmea ironiei: in dimineata zilei de 11 chiar se hotarase in sfarsit ca nu va lua trenul, ci le va face pe plac prietenilor. "Bine, ma, o sa merg cu voi cu masina". Prima lovitura, raspunsul lor: "Mergem cu trenul, ca masina e in Madrid, la o actiune". Au mers cu unul din trenurile groazei. A doua lovitura: cu cateva minute inainte ca trenul sa intre in gara, Sorin s-a ridicat sa-i spuna ceva unui amic. Era in picioare si se tinea cu o mana de bara cand s-a produs explozia. Lovitura de gratie: bomba explodeaza la doar cativa si de el. Tacere. Martie 2005. Daca vezi lucrurile doar in alb si negru, pe Sorin il poti numi norocos. Putea sa fie acum doar un nume pe o cruce. Dar el e in viata. A iesit din coma cand nimeni nu se mai astepta sa se intample asta, la 22 de zile du internare. Pe lumea asta insa lucrurile nu sunt in alb si negru. Toate dramele si toata durerea au nuante de gri. in martie 2005, lui Sorin Padureanu nimeni nu-i poate raspunde la cea mai grea intrebare din lume: "Cu ce pret am ramas eu in viata?". A avut Sorin noroc? Nu e nume pe o cruce, dar din tanarul care era inainte de 11 martie a ramas doar numele din buletin. Are reza pe rtea dreapta, nu-si poate misca deloc mana, iar piciorul abia il taraste, are inca in trup zeci de schije si abia in urma cu cateva luni a suferit o complicata interventie chirurgicala prin care i s-a refacut o jumatate de craniu. si toate astea sunt rtea cea mai "usoara". Tanarul care ii uluia pe toti cu mintea sa sclipitoare, cu cele sase limbi straine pe care le stia nu mai poate vorbi cursiv, citeste greu si a uitat chiar cuvinte din limba romana. Du 22 de zile de coma, alte 11 in care a stat sub sedative si du o serie de interventii chirurgicale pe creier e de nerecunoscut. Sorin e o umbra in artamentul in care locuieste impreuna cu rintii, veniti amandoi din tara. il intreb cum isi umple ziua si imi spune, greu, ca se mai uita la televizor. "As citi ziare, dar vad ca acum nu mai stiu sniola. si inainte stiam", spune tanarul si vorbele lui cad o sentinta. Aceeasi sentinta pe care n-a vrut s-o accepte atunci cand s-a uitat pentru prima data in oglinda si a vazut ca ii lipseste o rte din craniu. Nici unul din cunoscutii lui nu poate vorbi despre Sorin fara sa planga in hohote. Parintii lui au impietrit de durere si nu-i tine in viata decat dorinta de a-l ingriji cat mai bine pe baiat. "Sniolii se poarta extraordinar cu el. in fiecare dimineata vine salvarea si il duce la clinica, unde face cateva ore de recuperare. A avut ghinion, saracul de el, ca in noiembrie, atunci cand l-au operat pentru a-i reface craniul, s-a infectat. si de atunci trage si mai mult. Suntem la mant, cand il vedem asa ne vine sa urlam. Poate il ajuta Dumnezeu si in timp isi mai revine", plange tatal lui Sorin. Cu fiecare zi ce trece e tot mai greu sa gasesti in glasul lui urma de speranta. Deznadejdea s-a intins ca o nza de ianjen in casa unde dintr-un tanar destept a ramas o umbra.

Marin Berbecanu a ramas fara un picior

Martie 2004. Era doar de doua saptamani in Snia si nu plecase din Romania de prea mult bine. Gasise ceva de lucru in constructii si luase trenul ca in fiecare dimineata. Dar n-a mai fost ca in fiecare dimineata. S-a trezit la spital, cand medicii, ca intr-un vis urat, ii explicau ca piciorul drept n-a mai putut fi salvat. Martie 2005. Locuieste in acelasi bloc si la acelasi etaj cu Sorin Padureanu. Doua drame desrtite de cativa metri de coridor. Bat in usa artamentului si trec cateva minute na vine sa deschida. Merge greu, acum doar intr-o carja, dar na in urma cu doua luni a mers in doua. in locul piciorului drept are o proteza, iar in locul sperantei ca va munci pe branci in Snia e acum promisiunea unei pensii de invaliditate. Marin Berbecanu are 45 de ani si s-a obisnuit cumplit de greu cu ideea ca e infirm. "M-am distrus. Ce sa fac, daca asta mi-a fost soarta? Am stat 110 zile in spital si ma gandeam mereu cum o sa ma descurc de-acum incolo, eu care am fost mereu in putere... A venit baiatul meu aici, a avut grija de mine, de bine de rau n-am fost singur. Am si o multime de prieteni romani... Chiar, ati fost la Sorin?", ma intreaba barbatul si dintr-o data re sa uite de durerea lui. A fost norocos? "Am scat cu viata. Pretul e mare, domnisoara, uita- ti-va la mine. Dar tara asta stie sa aiba grija de tine. Acum imi fac actele ca sa primesc pensie, am fost ingrijit ca unul de-ai lor. Ma intreb cum ar fi fost la noi? Eu acum asa spun, ca am doua tari: una in care m-am nascut, Romania si una in care m-am nascut a doua oara, Snia". Sustine ca romanii din Snia se ajutau intre ei si inainte. "stiti, rca atentatele astea ne-au legat si mai mult...", spune omul, cu un zambet amar. Cei care au scat mai usor si s-au extrenat mai repede din spital, veneau mereu sa-l viziteze. "Unul dintre prietenii mei, Lorin, a scris chiar si o carte".

Lorin Ciuhat a scris o carte despre atentat

Martie 2004. "imi privesc ceasul, e 7.38. imi voi suna sotia cand voi cobori. Deodata, aud un zgomot infernal, insotit de un tit. O secunda si... nu mai aud nimic! Simt doar o izbitura puternica in piept si nu mai pot respira. S-a intunecat brusc. Moartea e langa mine si ma strange in brate, nu-mi va mai drumul. Totul s-a sfarsit... Sunt viu?" Martie 2005. Dumnezeu a vrut ca raspunsul la intrebarea lui Lorin sa fie "da". L-a lasat sa mai inteleaga cate ceva din viata si sa faca lucruri la care nu s-ar fi gandit niciodata. De exemplu, sa scrie o carte. El, un om simplu, care muncea in Snia ca instalator, isi vede acum numele pe o carte: "Salvat din trenul mortii", de Lorin Ciuhat. A trecut un an, dar el n-a reusit inca sa scape de ciudatul amestec de frica, oroare si nesiguranta atunci cand trebuie sa urce in tren pe directia Coslada-gara Atocha. Culmea ironiei, pe Lorin l-am intalnit chiar in gara Atocha. Are privirea pierduta si nu-si poate stani un tresarit nervos atunci cand se apropie de peron. "Da, si acum mi-e teama. Multe luni nu m-am apropiat de tren", isi incepe Lorin povestea. Ma roaga sa vorbesc mai tare. Se scuza, jenat, ca are mari probleme cu auzul. "Port arat auditiv, dar acum l-am uitat acasa. Urechea dreapta o am distrusa 90%. Mi-am revenit foarte greu. sase luni n-am putut lucra, am fost ranit in piept, la picioare, la fata, am doua cervicale fisurate. De doua saptamani sunt iarasi in concediu medical, pentru ca nu m-am simtit bine si am inceput iarasi niste tratamente la clinica", povesteste Lorin. A scat printr-o minune din mormanul de fiare si cadavre in care s-a transformat in cateva secunde vagonul de tren cu care se ducea la munca in ziua blestemata. "Minunea" se numeste Jose si este mana care l-a scos din ghearele mortii. "Du ce am iesit din spital cea mai mare dorinta a mea a fost sa-l intalnesc pe omul care m-a invelit cu geaca lui si a stat langa mine na cand a vazut ca ma preiau medicii. Nu stiam cum sa fac sa-l gasesc pe ingerul meu zitor. M-au ajutat insa niste reporteri de la o televiziune sniola, care au dat un reportaj despre mine. Le-am spus ca imi amintesc doar ca numele lui e Jesus (n.r. Isus, in limba sniola) si ca el stie despre mine ca ma numesc Lorin. Asa l-am gasit. El se uita la televizor, a vazut materialul si m-a recunoscut", zambeste Lorin. A scris despre toate astea in cartea la care tine ca la ochii din cap. I-a trimis manuscrisul unui prieten din Romania, iar el l-a ajutat s-o publice. "Cartea asta nu e o afacere. Vreau sa le dau pe toate gratis, sa inteleaga toata lumea ce s-a intamplat atunci", spune Lorin, cu glasul intunecat. A ramas in viata, dar nu stie daca isi va mai putea implini visul: sa stranga bani si sa infiinteze in Romania o fundatie pentru copii orfani.

Are si acum biletul de tren din 11 martie

Martie 2004. Marinica Zaharia a plecat la munca si s-a trezit la spital. Ar fi trebuit sa fie si sotia cu el, in acelasi tren, dar chiar in ziua aceea o rugase pe doamna la care lucra sa-i permita sa intarzie un pic. Martie 2005. Barbatul isi aminteste si acum ca aceea cli in care a realizat ca traieste a fost cea mai fericita din viata lui. Dar de atunci s-au schimbat multe. Are ambele timne perforate si simte pe zi ce trece ca auzul ii slabeste din ce in ce mai mult. Durerile de piept nu l-au rasit nici acum. "De atunci n-am mai muncit. Nu pot sa ma angajez pentru ca nu sunt refacut din punct de vedere medical. Aici daca n-ai acte de la medic, nu te angajeaza nimeni", povesteste, trist, Marinica. Asteapta de cateva luni sa faca operatie la urechi. "Atat imi doresc, sa ma dea mai repede la munca. Eu de-aia am venit, sa muncesc... Am primit bani de la statul sniol, ultima oara am primit pe sase luni, ei socotesc la 30 de euro pe zi". Ar putea sa-si ia cetatenie sniola, dar nu vrea. Tot in Romania, acolo intr-un sat din Teleorman, unde s-a nascut, spune ca i-a ramas sufletul. "Daca stiam ce mi se intampla aici... Acum m-am nenorocit pe viata. Ia uitati cum arata haina in care eram imbracat atunci cand a explodat trenul. Am strat si biletul de tren (foto medalion) din ziua aia", spune el. A scat cu viata, dar si el a platit un pret mare. in fiecare zi sima ca nu va mai putea auzi glasul celor dragi se inteteste ca o furtuna.