Simt ca ajung la limita!

Ufff, speram sa nu ajung sa postez la acest capitol dar se pare ca viata nu este intotdeauna asa cum vrem noi...
Incerc sa fiu cat mai clara si concisa ca sa nu va plictisesc:
De cand ne cunoastem, eu si sotul meu, am avut o relatie cu nabadai. Suntem amandoi caractere tari, incapatanati, orgoliosi (eu zic ca el e mai mult decat mine) si din cauza asta au fost tot timpul scantei. Dar ne iubeam si am trecut peste. Acum, insa simt ca nu mai pot! Simt ca nu mai suport atmosfera tensionata de acasa. El este foarte suparacios si tine supararea mult si bine. Eu ma supar pe moment si imi trece repede. Partea mai proasta este ca el se supara din nimicuri si nu vrea sa lase deloc de la el. Ca sa intelegeti ce vreau sa spun va dau un exemplu: aseara dupa ce l-am culcat pe copil am intrat in bucatarie sa incerc sa pun ordine in dezastrul de acolo. Am spalat vasele si i-am spus, ad literam, "Inghite si tu ce e in farfuria aia ca sa o pot spala!" Specific ca era un rest de ardei umplut pe care tot el il mancase si stiam ca vrea sa il termine. Ei si a explodat omul meu.... "Cum imi vorbesti asa? Mananc cand vreau eu nu cand imi spui tu!" Si toata seara a fost imbufnat iar cand am incercat sa il impac m-a respins categoric ca "Imi trebuie o anumita stare pt asta...Dupa ce mi-ai facut, acum vii la mine?" Va jur ca sunt exact cuvintele pe care mi le-a spus.
Sunt eu nebuna sau ce se intampla ca nu mai suport. Asa cum v-am spus mai sus se intampla cel putin o data pe saptamana. Si eu vreau sa am o viata fericita, sa am un sot iubitor, o viata armonioasa. O sa ma intrebati de ce nu m-am gandit dinainte ca asa va fi? Pentru ca am considerat ca exista tensiuni care il fac sa fie asa si ca vor trece. Dar tensiuni apar mereu si el este din ce in ce mai suparacios si mai rece cu mine. Au aparut probleme si la capitolul viata intima. Cand el se comporta asa, evident ca nu mai am nici un chef dar daca el incearca ceva nu il resping. Si totusi nu mai imi place si uneori m-as ridica pur si simplu sa ies din casa, sa plec cat mai departe.
Aaaa, l-am sunat la pranz sa-l intreb ce face puiul(este acasa cu copilul). Mi-a raspuns sec si l-am intrebat daca mai este tot suparat. Stiti ce mi-a spus? Ca el devine homosexual cu mine...Ca o femeie nu vorbeste cum am vorbit eu aseara si ca el nu are de ce sa fie fericit.
Am incercat sa ma mint ca totul este bine, ca totul se va rezolva in timp dar iata ca sunt aproape 7 ani de cand suntem impreuna dar este la fel. Si acum avem si un copil si implicit responsabilitati mai mari.
Nu stiu ce sa mai fac, ce sa mai simt, ce sa mai cred. Ma apropii de sfarsitul casniciei mele oare??? Pentru ca eu nu vreau asta. Inca il mai iubesc si el cred ca ma mai iubeste dar nu ne mai intelegem DELOC...

Alina si puiul Luca

Eleni spune:

Alina draga, eu in general nu dau sfaturi, si in nici un caz nu ma bag la " in 1 sau in 2" ca stiu ca intotdeauna sfaturile chiar si bine intentionate nu tin cont decat de partea ta de poveste si adevarul e mereu la mijloc. Dar de data asta nu pot sa rabd. Pentru ca fix asa patesc si eu... ufff, e prima oara cand spun din casa.
Si daca pana acum era mai usor de suportat si ma gandeam ca lucrurile se vor atenua, constat ca de fapt ele se intensifica.
Si cu supararea, si cu durata ei, si cu faptul ca intotdeauna eu sunt cea care cauta impacarea, desi nu intotdeauna eu gresesc, si cu cicaleala.
Imi amintesc ca am citit subiectul cu Luca plecat in sosete afara. Si sotul meu a facut o chestie similara. Amuzant in sine, si oricum nu a recunoscut ca a fost o greseala. daca eu as fi facut greseala aia, cred ca statea suparat 6 luni, pentru iresponsabilitate.
Nici eu nu am gasit solutia.
Pentru ca il iubesc si stiu ca si el ma iubeste, las mereu eu de la mine (desi cine ma cunoaste in afara familiei, la birou sau in alte medii stie ca sunt destul de incrancenata si nu las de la mine). In familie sunt miel, pentru ca eu constientizez ca e o prostie sa stam suparati pentru un rahat de lucru.
In plus, ii evaluez intotdeauna plusurile, si cand ma mai apuca nervii, imi aduc in minte lucrurile care ma impresioneaza placut, surprizele pe care mi le face...
Si inca ceva, imi repet mereu ca asta ar putea fi ultima noastra zi impreuna si ca daca s-ar intampla ceva, nu mi-as ierta ca am stat suparati dintr-o tampenie. Stiu ca suna sinistru, dar stiu un caz de genul asta... si e foarte greu sa traiesti dupa aceea cu amintirea de la ultima cearta, in loc de amintirea ultimului sarut.
Toate acestea fiind scrise, m-am domolit si eu, ca si noi am tras o serie de cearta aseara, ca de ce i-am lasat rochita murdara fetei sa o imbrace cu ea (de fapt rochita fusese curata, dar fata isi varsase ceva ulei de mir pe ea, din neatentia lui; iar daca i-am dat sa miroasa seara sa vada ca era recenta unsoarea, s-a enervat ca in loc sa vad de fata, m-am repezit in cosul cu rufe murdare sa ii pandesc lui greselile) - ditamai paranteza ce am facut!!! - si acum ca sunt domolita, diseara o fiu tot eu cea prietenoasa si impaciuitoare.

Nu te-am ajutat, dar macar nu esti singura... bagam un club la prieteni dintotdeauna?! Fac si eu haz de necaz...

cu drag,

SIMONABB spune:

Acum intreb si eu nevinovat : si daca raminea farfuria aia nespalata ce se intimpla ? Nimic, era nitel murdar in bucatarie, dar aveai liniste.
Nimanui nu-i place sa-l grabesti la masa, ca doar nu poate sa bage in gura ca pelicanul.
Incepeti sa schimbati INCET, modul in care va tratati unul pe celalalt, el sa nu mai fie mofturos din te miri ce, iar tu lasa-l sa aduca si in pat mincare daca vrea. Normal ca problema de fond nu e asta legata de mincare, dar ti-am dat un exemplu.



http://community.webshots.com/user/simonabb

alina023 spune:

Pai farfuria aia statea pe masa de cel putin 2 ore...Iar el nici nu a aruncat restul nici nu l-a mancat...Crede-ma ca nu eu sunt cea care cicale. El este cicalitor iar daca indraznesc sa ii atrag atentia asupra unui lucru se supara de numa numa...
Sunt si am fost intotdeauna cea care cauta impacarea, cea care lasa de la ea, cea care se considera vinovata doar ca sa atenuez un conflict, doar ca sa fie liniste in casa. Problema este ca nu mai accept sa fiu totdeauna eu cea care face concesii. Eu nu sunt om??? Ce mama ploii, am fost gastigata la loterie si acum isi poate bate joc de mine cum vrea el?? NU MAI SUPORT!
Sunt convinsa ca voi ajunge acasa si voi gasi o atmosfera apasatoare, el va fi bosumflat, eu voi incerca sa-l impac, el se va lasa foarte greu impacat (asta daca se va lasa), eu voi ramane oricum cu un gust amar si vom merge mai departe. Dar intrebarea mea este DE CE? De ce sa fie asa cand poate fi frumos? Pentru niste rahaturi de doi bani? Daca mi-ar fi spus aseara ca nu mananca ce e in farfurie sau ca mananca mai tarziu...ok, cum a stat atat farfuria aia acolo, putea sa mai stea ca nu sunt maniaca cu curatenia...Dar ce il costa sa imi vorbeasca frumos? Ii cadeau tresele de pe umar sau ce?
Scriu aici ca sa descarc si nu fac cine stie ce scena acasa sau sa ma apuce plansul (daca plang se uita cu un asa dispret la mine...)

Alina si puiul Luca

argo spune:

Alina, mi-e tare greu sa zic ce am de zis... Nu te supara, dar mie mi se pare ca cel putin pe jumatate, sotul tau are dreptate. Citeam ce ai scris tu, la subiectul cu sf. valentin, ca ai primit. Pai asa face un barbat care "te mai iubeste", iti confectioneaza cadouri, neputand sa iasa din casa din cauze obiective ? Sau asa zice, ca "devine homosexual" cu o femeie ca tine? Pai mie astea imi suna a maaaare iubire, acolo, in sufletul lui... Gandeste-te, daca iti zicea ca "devine afemeiat", de exemplu? Nu vezi, mesajul ar fi ca "daca nu esti tu, de alta nici ca-mi pasa..."
Eu m-as gandi bine, in locul tau (subliniez, este doar ceea ce as face eu), ce si cat mai am cu omul de langa mine... Tu spui "inca il mai iubesc", " Si totusi nu mai imi place si uneori m-as ridica pur si simplu sa ies din casa, sa plec cat mai departe.", "Nu stiu ... ce sa mai simt.." Sunt vorbele tale ...

Spui ca " el este din ce in ce mai suparacios si mai rece cu mine"... Pai crezi ca vorbele tale in "2 peri" il incalzesc, sau comportamentul tau cand "incearca ceva" (cum spui tu), el nu il simte, nu vede ca tu doar "nu il respingi"... Ce mai tura vura, ce crezi, se simte iubit???
Din toata "povestea" scrisa de tine, stii ce citesc, asa, per ansamblu? Ca unul zice,face ceva, iar celalalt REACTIONEAZA...

Acum as vrea sa nu ma intelegi gresit, nu spun ca este vina numai a ta, dar ai incercat sa procedezi altfel, sa vezi ce se intampla?
Poate gresesc, si e foarte probabil, eu stiu doar ce am citit mai sus... Dar ar fi bine, pentru tine, sa nu gresesc, asta insemnand ca ai un barbat care te iubeste, este langa tine, dar cu care nu ai gasit inca o forma de comunicare valabila...daca pot sa zic asa.

annablue spune:

Draga Alina, ma uit cu groaza ca sunt destule femei tratate asa de sotii lor, vreau sa spun cu condescendenta si oarecare dispret. Stiu ce vorbesc pt ca si eu m-am simtit in aceasta situatie mult timp, ba de curnad am si postat un subiect aici (desi nici eu nu sunt genul sa povestesc din casa) dar cu mare stupoare observ ca in cazul unei relatii "adevarate" (adica amandoi se iubesc dar se cramponeaza de nimicuri- cum faceam eu si sotul meu) se poate rezolva situatia.
Ceea ce vreau sa spun este ca si eu si sotul avem aceeasi "problema" ca si tine, la fel eu sunt cea careia ii trece mai usor si ma apuc sa-l impac, desi nu intotdeauna am facut eu ceva gresit sau am condus la atare rezultat.
Eram destul de disperata la un moment dat, pt ca no iabia avem 3 ani de casnicie si un copil de 2 ani, deci a trecut prea putin timp ca sa se adune asa multe probleme.
Si, intr-o zi s-a ajuns la limita, adica el mi-a aruncat in fata ca daca nu-mi convine cum e el, sa divortez. Si atunci, aceasta replica m-a facut sa ma simt distrusa dar m-a si determinat sa ma schimb. Adica, am reusit sa ma distantez un pic de el si sa privesc "la rece" totul. si am reusit sa il tratez cu "raceala" (desi il iubesc ca o nebuna si n-as putea trai fara el) si s-a intamplat minunea. Adica, el a vazut ca m-am schimbat desi la prima vedere nu se schimbase nimic. Si a tinut.
Adica, el probabil ca si-a facut procese de constiinta si a ajuns la concluzia ca trebuie sa schimbe ceva. Iar eu nu am mai sarit sa-i atrag atentia la tot felul de nimicuri cand ma deranja, nici nu m-am mai dus sa-l impac daca se supara, nic nu i-am mai cerut sa lase calculatorul ala afurisit. Si a inceput sa se schimbe singur.
Acum deja face o groaza din chestiile pe care nu le facea daca il bateam la cap (faza dupa care ne mai si certam atunci ca il enervam) si am inceput sa simt o anumita "maturizare" a lui (nu stiu daca e termenul cel mai potrivit).
Si vad ca totul a luat o turnura spre bine.
Poate si in cazul vostru ar fi nevoie de asa ceva. Adica daca pana acum ii aratai ca-ti pasa si te preocupai de multe nimicuri de zi cu zi, incearca sa-l lasi sa faca ce vrea, dar fara sa faci pe suparata (la mine nici nu-mi vine sa cred ce bine a mers). Stii genul ala de tratatie "rece" dar cu zambetul pe buze ?
Stii ca se zice ca numai cand pierzi ceva iti dai seama cat iti lipsesste ? Ei bine, eu cred ca mai bine il faci sa-si dea seama si sa se schimbe daca ramai "rece" langa el, decat daca pleci (intr-o excursie sau la parinti, cum se mai obisnuieste).
Ce crezi ? Ar avea sanse sa mearga ? Incearca ! Ce ai de pierdut ?


Ana


Annablue si Adita 1.11.2002

argo spune:

Cand m-am apucat eu de scris, nu era nici un mesaj...
Alina, asta schimba un pic treaba ... dar tot mai cred ca merita sa schimbi un pic "foaia"

ALDONA spune:

BUNA FETELOR!Stim cu toate ca aparitia unui copil schimba mult atmosfera familiala si in general sotii nostri se simt neglijati....consider ca si ei au dreptate.Daca pana atunci ei au fost"copilasii" nostri asta nu inseamna ca trebuie sa-i dam la o parte si sa-i facem sa se simta singuri!Consider ca un barbat este egalul nostru si daca noua nu ne plac anumite lucruri,gesturi sau situatii,nu trebuie sa le facem nici lor asa ceva.Adevarul este ca trebuie sa avem multa rabdare si sa stim ce vrem.Atata timp cat exista dragoste(respect) si intelegere se rezolva totul!Ganditi-va ca daca ei nu ne-ar mai iubii,ar mai sta langa noi? Si nu uitati ca fara ajutorul si dragostea lor nu puteam aduce pe lume ingerasii de azi.va si va doresc sa va ganditi bine inainte de a face un pas gresit!

annablue spune:

Alina, revin cu o precizare, care atunci cand mi-a fost amintita, am izbucnit in ras si m-au apucat spumele, ca ma saturasem sa fiu eu cea care lasa de la ea (sunt convinsa ca stii ce vreau sa spun, am asa o presimtire ca si al tau sot este orgolios si capos ca al meu)
DEci, ca sa revin, ideea era ca "barbatii sunt mai mult niste copii mari, au nevoie de femeia de langa ei sa-i ingrijeasca si iubeasca asa cum pana atunci a facut-o mama lor".
In concluzie, tot noi femeile suntem cele care trebuie sa ne purtam cu maturitate si sa-i intelegem atunci cand, desi stiu ca au gresit, nu vin sa spuna ca le pare rau nici daca ii pici cu ceara. Si tot noi trebuie sa avem grija de ei sa aiba hainele curate si calcate, mancare buna si sanatoasa, sa nu se imbolnaveasca, etc.
Bineinteles, ei nu vor sa recunoasca cat au nevoie de noi, dar noi ar trebui sa stim ca le suntem indispensabile. Si ei pentru asta ne iubesc. Plus calitatile noastre si tot ce ne individualizeaza in ochii lor.
Asta am reusit eu sa invat despre barbati si in sinea mea cred ca tocmai acest instinct matern le lipseste atunci cand apare copilul mult visat si ei se simt privati de acea ingrijire care le era pana atunci rezervata exclusiv.
Vi se pare ca nu am dreptate ? Puteti sa ma contraziceti daca cineva e de alta parere. Eu nu pot spune ca am o experienta vasta dar am putut sa observ toate astea atat la sotul meu cat si la alte cazuri de casnicii tinere, prieteni de-ai nostri.
Pupici

Ana



Annablue si Adita 1.11.2002

Elise spune:

ca sa va spun... ca al mei s-a suparat pe mine ca eram bolnava?!
si cind mi-a trecut, i-a trecut si lui supararea?!

si ca acum se poarta f. frumos, dar exact cind aveam mai mare nevoie de el ma trata cu spatele, ca sa folosesc un termen decent? Si asta pentru simplul motiv ca NU MAI AVEA CINE SA IL BIBILEASCA PE EL.... si se simtea neglijat!!!
Probabil nici daca as da coltu' nu mi-ar ierta-o in veci!

Asa ca nu trebuie sa va mira ca se supara din rahaturi. Noi trebuie sa fim cele perfecte... noi trebuie sa ii impacam de fiecare data.... si totusi, cred ca ne iubesc - dar sint atit de putin capabili sa o arate.....

Elise

Bic spune:

alina023, eu am recunoscut in mesajul tau foarte multe dintre caracteristicile propriei mele relatii.
Si nou sintem amindoi caposi si ies scintei din aceleasi motive de genul ardeiului umplut.
De aceea incerc sa aplic ceea ce mi se intimpla mie la exemplul tau, cu toate ca noi ne impacam amindoi foarte repede.
Ca orice femeie, tu vrei sa faci lucrurile intr-un anumit fel si ti se pare normal sa te infurii daca el nu respecta acest program. Probabil ca problema e in atitudinea si in tonul tau, si nu in continutul mesajului. Sint aproape sigura ca atunci cind i-ai sugerat sa termine de mincat ai fost foarte acra si l-ai repezit. Daca el e orgolios si nu suporta autoritatea (cum e al meu, de exemplu), o sa resimta constringere in tonul tau agresiv si implicit va interpreta asta ca "purtare rea."
Si eu simt ca ma sui pe pereti citeodata, dar m-am hotarit 1. sa nu mai folosesc un ton agresiv 2. sa nu-l mai bag atita in seama cind imi spune ca m-am purtat urit. E o exagerare care porneste din nistre frustrari. Poate asa e si la tine. Iar dintre doi caposi, femeia trebuie sa fie aia inteleapta care sa cedeze, ca pentru ei ar fi o rusine prea mare sa cedeze. S-ar simti pusi in jug si mai ales daca te iubeste mult nu vrea sa-ti arate ca poti sa faci ce vrei cu el.
Problemele din viata intima nu sint decit o consecinta a starii de tensiune si de riciiala permanenta dintre voi, de-asta trebuie sa le rezolvati pe alea mai intii. Stiu cupluri care au o regula: cearta, cearta, dar cind e vorba de o facem chiar daca sintem certati.
Astea nu sint lucruri serioase care sa strice o casnicie. Zau asa.