fabrica de patrioti

Am o ciuda. Hai sa v-o impartasesc. Fiu-meu are la serbare doua versuri care mie imi zgarie urechea:


Pentru pacea tarii mele
Inalta-vom rugi fierbinti.

Acu, in paranteza sa spun, cam tot rolul lui e asa de sec si lipsit de fantezie ca de pe acum ma gandesc cu groaza ca iar oi trage un pui de plictiseala la serbare. Eu nu sunt fan serbari pentru copii decat daca sunt deosebite, haioase, spontane sau pline de talent. Altfel recunosc ca fac eforturi serioase sa ma prefac ca-s incantata. Cand s-au impartit rolurile Stefan a avut voie sa si-l aleaga pe al lui. El a vrut cu entuziasm Pacala, era incanat fiindca ii plac la nebunie povestirile despre Pacala, la care se intoarce mereu de cand stie citi. Dezamagirea pentru el a fost maxima cand a primit rolul, nu era vorba despre un Pacala nastrusnic cum spera, e doar o poezioara plicticoasa rau.

Sa ma intorc la oaia mea cea neagra: patriotismul. Ma tot intreb de ce oare invatatoarele se simt obligate sa invete copiii sentimentul asta. Si mai ales in felul asta rasunator si demegogic. Am o matusa invatatoare, dealtfel exceptionala ca invatatoare. Dar si ea are acelasi discurs cu patria, cu sangele ostasilor varsat la datorie, cu eroii neamului. Sunt foarte curioasa, in alte tari patriotismul se preda in acelasi mod declarativ la scoala? Fiindca mie mi se pare exact instrumentul care ii pregateste pentru discursuri ca ale lui Vadim.

Sapte dintr-o lovitura!