Aripi peste nemurire

Ce o fi? vor intreba unii, va fi o poveste vor spune altii si asa si este. In clipa aceasta am sa scriu o poveste. O poveste a hazardului. O poveste a deznadejdii, o poveste a sperantei, o poveste a desertaciunii.

A fost odata ca niciodata un beduin. Era un beduin bogat. Toti beduinii erau destul de saraci, acesta insa era bogat. Sa nu va ganditi ca avea atatea bogatii ca in mai toate povestile, insa nu o ducea deloc rau. Avea un palat, avea servitori, avea animale, aur, fructe si un baiat. Baiatul era un pustan in devenire, frumos, cu ochii mari si negri, adanci de te pierdeai in ei. Era istet si ca mai toti baietii de varsta lui era neastamparat. Tatal lui il dojenea adesea spunandu-i ca nu se cade sa fuga de colo - colo, sa se urce in palmieri sau mai rau, sa se joace cu baietii de dincolo de gardul palatului, el fiind baiat de beduin bogat pe cand ceilalti.... ceilalti apartineau unei alte lumi.
Ehhh baiatul ca toti baietii se intrista cand era dojenit, insa cum scapa un pic de sub supraveghere o zbughea peste gard urcandu-se intr-un palmier batran ce crescuse exact langa acesta si se lasa usor usor de-a lungul crengilor mladioase.
Ochii ii luceau de fiecare data cand atingea pamantul de bucuria reintalnirii cu tovarasii lui de joaca. Si tot de fiecare data le spunea tovarasilor lui ca el are aripi si zboara peste gard exact in palmier si asa poate el sa ajunga dincolo, la ei. Iar baietii il ascultau de fiecare data cu aceeasi seriozitate si uimire muta convinsi fiind ca trebuie sa fie asa, trebuie sa aiba pe undeva o pereche de aripi sau poate chiar doua. Cum altfel sa ajunga tocmai in palmierul cel mare al carui capat abia se zarea de dincolo de gard.

Intr-o zi beduinul cel bogat s-a imbolnavit. A cazut bolnav la pat de abia putea sa isi ridice capul. Isi striga feciorul. Dar baiatul nu era in preajma. Beduinul si-a dat seama imediat ca baiatul iarasi i-a calcat vorba si a trimis o sluga sa il caute afara din palat si sa il aduca degraba in fata lui.
A venit baiatul tot prafuit, cu hainele rupte in genunchi si coate, cu ochii plecati in pamant. A vrut sa isi ceara iertare insa cand a ridicat privirea si-a vazut tatal dormind adanc de tot. In sinea lui se bucura ca a scapat, asa incat a decis sa astepte sa se trezeasca.
Beduinul insa statea nemiscat, statea....statea....soarele apusese demult, slugile au adus faclii...umbra noptii s-a intins...si baiatul statea rabdator sa se trezeasca tatal lui, care dormea...dormea adanc. Si dimineata a inceput sa se iteasca pe dupa dune, copilul atipise si el sprijinit intr-un cot asteptand langa tatal lui sa se trezeasca. Cu ochii impaienjeniti de nesomn a zarit in coltul palmei tatalui lui o pata alba. S-a apropiat si a vazut coltul unui ravas.
L-a tras cu teama ca sa nu isi trezeasca tatal si :

"Dragul meu,
Acum ca citesti aceste randuri voi fi stiind ca ai avut rabdarea de a ma fi asteptat. Stiu ca prea arareori aveai rabdare sa stai si sa asculti insa nu sunt suparat pe tine. Acum insa trebuie sa ridici ochii si sa te uiti in coltul cel mai indepartat al gardului, acolo unde este palmierul pe care te urci tu de fiecare data cand il sari. Nu te astepta sa vezi ceva ce nu ai mai zarit. Vei vedea ceva ce nu ai avut poate rabdare sa vezi. Uita-te atent. Pentru mine acum nu mai are importanta."

Atat era scris pe ravas. Baiatul si-a dat seama ca tatal lui trecuse in lumea umbrelor. I s-a facut teama. Si-a ridicat privirea spre coltul cel mai indepartat al gardului, acolo unde era palmierul. Teama...Curiozitatea....Speranta...Nedumerirea. Nu era nimic. Inversunarea...nu era nimic. Il dureau ochii de atata concentrare si nu vedea nimic, nimic....soarele rasarea exact acolo devenind din ce in ce mai stralucitor parca inadins ca sa nu vada el nimic .... nimic.... apoi a inceput sa tremure brusc. Prima data incet ca un fior, apoi din ce in ce mai tare pana tremurul a devenit frison. Picioarele nu il mai ascultau deloc, mergeau singure. La inceput mai incet apoi din ce in ce mai repede...galopand...galopand asemeni hergheliilor de cai ....lasand in urma praf...cu o destinatie oarba si totusi stralucitoare....gardul....palmierul...departe...din ce in ce mai aproape. Praful ridicat ii scartaia intre dinti, ii intra in nas in urechi in parul valvoi. Nici nu a stiut cand a ajuns in varful palmierului cel batran. De acolo si-a intors pentru prima data capul spre soare, el care se uita de fiecare data in jos...el. Si-a ridicat bratele in aer larg, a tras aer in piept si a inceput sa urle....sa urle a deznadejde. Vantul ii suiera in parul zburlit, intre degetele raschirate, intre bratele intinse. Ochii...ochii lui cei negri adanci de te pierdeai in ei luceau amenintator asemeni vulturului ce zbura deasupra-i inainte de a se arunca asupra pradei. Urla impreuna cu vantul ce suiera...urla impreuna cu nisipul ce se zbatea ca un sarpe su biciuirea vantului. Urla...urla...urla.

Brusc a incetat sa mai strige. A ramas asa neclintit cu bratele ridicate, cu ochii atintiti. Si-a strans palmele incet, incet, si-a lasat capul usor, usor. A privit pamantul. Jos erau tovarasii lui de joaca uitandu-se muti de teama, muti de admiratie, ca de fiecare data.
Are aripi, poate chiar doua... Aripi....baiatul a zambit amar. S-a sa alunece pe crengile cele moi. Ocrotitoare acestea l-au invalui ca de atatea si atatea ori lasandu-l peste gard.
Am aripi a zis copilul.
Brusc a zbughit-o la joaca.
In spate statea palmierul in coltul cel mai indepartat al palatului de unde se vedea ....soarele.

*********
Dedic aceasta poveste fratelui meu cel mic al carui soare a apus al carui aripi ii sunt frante.
Dedic aripile si soarele din povestea mea - copiilor care poate inca mai spera sa il vada rasarind de dupa coltul cel mai indepartat al palatului lor.

Dumnezeu sa va aiba in paza!


Marius Pernes
home page - www.marius.rdsor.ro