Mai am sanse...

sa reusesc in viata?
De felul meu sunt cam moale si cam nehotarata. Dar cand am ceva de facut si stiu clar ca e ce trebuie facut sunt de neinlaturat. Si atunci cand sunt sigura pe mine si pe ce stiu devin chiar autoritara.
Am fost mereu printre primii la scoala. Am terminat o facultate (Fizica Medicala) si un master (Biofizica si Fizica Medicala). AM avut cea mai mare medie din facultate la licenta. Mi se prevedea un viitor stralucit. Insa... undeva ceva s-a rupt. Am ratat o angajare ca fizician medical pentru ca, desi am avut aceeasi medie la concurs, a fost preferat un coleg al meu pentru ca e barbat si... n-o sa ma credeti, dar cuvintele exacte au fost: "Asta e dosar de Germania". Si asta pentru ca avusesera angajat inainte un coleg mai mare al meu, care plecase la doctorat in Germania, iar ei voiau pe cineva care sa ramana. Si tocmai eu, dintre cei doi candidati, eram cea care nu voia sa plece! Chiar am refuzat o bursa Socrates in facultate. De ce? De teama. Ca n-o sa fac fata... Ca o sa-mi pierd iubirea... De teama.
Lucrez inca din anul 2 de facultate intr-un ziar. Intai corector, acum tehnoredactor. Am fost oarecum multumita. E un post caldut, mai bine platit decat altele (mai ales decat un profesor, un doctorand sau un cercetator). Dar nu imi e de-ajuns. Pot mai mult. Stiu mai mult. Degeaba am facut o facultate atat de grea? Cred ca as putea face orice daca mi s-ar da ocazia sa invat... "Mi s-ar da?" Dar eu ce fac? Aici e problema. Nu fac nimic in directia asta. Nu am suficient curaj sa ma duc undeva sa spun ca, desi nu am studii sau experinta, pot sa fac orice, pot sa invat foarte repede orice. Nu pot sa ma duc sa cer o SANSA.
De ce nu am plecat? Pentru ca nu-mi place ce ar trebui sa fac. Nu ma vad stand 12 ore pe zi inchisa intr-un laborator, cu aceiasi 2-3 oameni, facand aceleasi experimente zi de zi, asa cum fac toti colegii mei plecati. Iar aici nu am unde sa lucrez in domeniu. In orasul meu (unul foarte mare) nu exista decat un singur post de fizician medical in spital (de care se stie, ca mai sunt si unele neocupate, pe care nu vor sa angajeze pe nimeni), cel pe care am concurat. La titularizare nu suntem primiti cei cu Fizica Medicala, insa oricum posturi de profesori de fizica nu prea sunt.
Sunt blocata aici. Ma simt ca prinsa intr-o capcana. Am deja 26 de ani si nu stiu ce o sa fac mai departe. Vreau mai mult. Vreau o cariera. Vreau sa invat mai multe. Dar nu stiu de unde sa incep. Mi-e rusine sa merg undeva si sa spun ca la varsta asta nu am facut prea multe, dar ca vreau sa invat. E cam tarziu. Ar fi trebuit sa am deja un "background".
Acum imi pare rau ca nu am cautat un doctorat in afara. Dar e deja tarziu. A trecut mai bine de un an de cand am terminat masterul si intre timp nu am mai activat deloc in cercetare. Si nu se uita nimeni la tine cand nu arati ce ai lucrat intre timp.
Si ce e mai rau e ca lucrez in fiecare zi, exceptand sambata, de la 5-6 seara pana pe la 1-2 noaptea. Si de asta nu ma intalnesc cu sotul meu decat in week-end, atunci cand nu lucreaza el. In rest, ne vedem unul pe altul doar dormind. Si tare mi-e teama ca in ritmul asta sa nu ajungem la divort.
As dori ca voi, cele care ati reusit sa cititi pana aici, sa-mi spuneti parerea voastra. Mai am vreo sansa sa fac ceva cu adevarat in viata? Sa nu ma tarai? Si, mai ales, cum as putea sa ma mobilizez? Ca de fiecare data cand incerc sa ma gandesc ca as putea face altceva, imi amintesc ca de fapt nu sunt chiar asa de pregatita, ca nu am studii foarte cautate pe piata si ca nu am experienta decat intr-un domeniu destul de inchis ca optiuni.
Va multumesc si imi cer scuze pentru ca v-am mobilizat atentia pentru atata timp.
M-am descarcat. Nu am mai spus nimanui pana acum ce ma framanta.