Cum v-ati decis?

Cum v-ati decis sa faceti pasul?Este o intrebare la care noi,parintii adoptivi trebuie sa raspundem adesea.
Ne-am hotarat sa devenim parinti cu foarte mult timp in urma,sa tot fie vreo 10 ani.Zis si facut?Ei bine,nu…La inceput nu am luat lucrurile prea in serios,am debutat cu tratamente usoare si cu asigurari ca totul va fi bine.Calvarul urma sa inceapa acum 4 ani,cand psihicul meu era in cadere libera iar vizitele la medici erau tot mai dese.Am inceput analizele si tratamentele hormonale,operatia laparoscopica de decorticarea ovarelor , extirparea unui chist si verificarea trompelor,prima sarcina din viata mea,dar oprita in evolutie la 6 saptamani.Atunci mi-am zis,vezi ca se poate?Au urmat 2 inseminari si ele nereusite,pana la acea zi de iarna 2003,cand in urma unei hiperstimulari ovariene am facut hemoragie nazala si vaginala si am ajuns pe 1 decembrie la urgenta.Am scapat cu bine,dar sotul meu a spus ca el nu mai suporta sa ma vada chinuindu-ma atat si ca este momentul sa intrerupem orice tratament.Dupa doua saptamani depusesem deja dosarul de adoptie.
Ce regretam privind in urma?Faptul ca nu am facut acest pas acum cativa ani si ca nu am trait mai demult bucuria unica de a fi parinti.Ce ne-a facut sa amanam atat momentul?Lipsa suficienta de informare in domeniul adoptiei si in primul rand reportajele din mass-media,cu copiii bolnavi care se bataie in patuturile din orfelinate si cu mamele naturale care tortureaza cu aparitia lor familiile adoptive.Ce ne-a convins totusi sa o facem?Dorinta imensa de a avea un copil caruia sa-i daruim toata dragostea noastra.Ce ne-a ajutat foarte mult? Descoperirea acestui forum si incurajarile pe care le-am primit din partea celor care facusera deja pasul.Si nu in ultimul rand pozele copiilor lor atat de normali si de frumosi.Iata inca o ocazie de a le multumi si de a le spune ca le raman vesnic recunoscatoare.

http://community.webshots.com/user/danancamm

Silvia_Pui spune:

Cand iti doresti ceva cu adevarat trebuie sa lupti pana cand iti atingi telul . Eu mi-am dorit intodeauna 3 copii .Pentru mine nu poate exista viata fara copii . Sunt innebunita dupa ei ; de multe ori cand merg pe strada si italnesc copii , ii privesc , le zambesc si fata lor se umple de lumina . Desi profesional si material sunt un om realizat , iar viata mea de familie e plina de dragoste , eu nu sunt un om implinit . Imi lipseste ceea ce imi doresc mai mult , sa daruiesc dragoste unui copil . Au fost multe clipe grele , cu consultatii , medici care nu iti spun nimic , internari , interventii care au degenerat in operatii si iar analize , si iar spitalizari . Intr-o zi sotul meu a spus gata , nu te mai las sa te chinui , ajunge . Daca cel de sus va vrea , vom avea si copilul nostru . Pana atunci ,, ne vom cumpara ,, un copil , cum spune baiatul nasilor nostri . Pentru mine a insemnat foarte mult acest lucru deoarece sotul meu mai are un baiat din prima casatorie . Si asa , am ajuns aproape de marele pas . Nici nu banuiti ce emotii am , plang la fiecare mesaj al vostru , plang cand merg sa vad cam ce ar trebui sa cumpar pentru el . Deja sora mea a comandat un carucior pentru nepotelul ei . Va fi sufletul nostru , al tuturor .

irina_ina2000 spune:

La noi problema nu s-a pus cum ne-am decis ci doar ca a trebuit sa alegem momentul cand sa facem pasul.De cand ne-am pus problema casatoriei am spus ca vom avea 2 copii neaparat.Au fost apoi doi ani mai zmuciumati ca la inceputul oricarei casatorii, un an am fost unul in Bucuresti si unul in Botosani apoi al doilea an a fost efectiv de adaptare de a trai in doi.Apoi am inceput sa ne punem problema de ce nu se intampla si la noi minunea deoarece nu foloseam si nu am folosit niciun mijloc de protectie.Am inceput controalele la doctori si un lung drum plin de analize, investigatii si tratamente.Nu a fost sa fie si intre timp a murit tatal meu.Cred ca singurul meu regret a fost ca nu ne-am hotarat mai repede sa facem pasul ca sa-l vad cum se bucura de nepotul mult asteptat de la noi( se bucura de cei doi nepoti de la fratele meu dar nu era completa bucuria).Dupa doi ani am zis ca e cazul si din cauza varstei sa facem pasul( niciodata cand am discutat nu am spus ca a adopta nu e o solutie pentru a avea copii) si am inceput actele ( mai mult eu pentru ca sotul e mai ocupat dar asta are mai putina importanta).Acesta a fost inceputul : adica o cerere la Protectia Copilului lasata in asteptare in luna noiembrie pentru a o finaliza in anul ce urma.Dar cum nu se intampla nimic asa cum gandim nu a fost asa.Alexandru era undeva singur si trebuia sa ajunga din spital intr-o forma de ingrijire pe perioada sarbatorilor de iarna si am fost intrebati daca am vrea macar sa-l vedem.Asa in 2 zile am ajuns dintr-o data cei mai fericiti parinti -fericire umbrita doar de faptul ca aceleasi sarbatori de iarna in urma cu 4 ani de zile ni l-au rapit pe tata dintre noi.
Acum Alexandru merge deja la cresa si ne bucura pe toti si pot spune ca pe mama mea a reusit sa o aduca la viata.

aissa spune:

Eu spre deosebire de voi nu am facut poate toate tratamentele pe care le-as fi putut incerca. Dar am luat hormoni, am stat luni de zile cu termometrul langa pat si am facut grafice descurajatoare, am facut ecografii din 2 in 2 zile sa urmaresc un folicul care in loc sa creasca se incapataneaza sa dispara, am "prestat" la comanda si am ramas in pat ore dupa cu perna sub fund si picioare pe pereti.... Am luat kg de care nu scap, mai ales dupa ce am pierdut singura sarcina din viata mea. Iar sotul meu, care a vazut atunci "copilul" respectiv, sau cum poti numi un avort la trei luni nu vrea sa mai mergem pe la doctori. Noi am tot discutat despre adoptie, numai pasul nu l-am facut pana acum. La inceputul anului am spus tuturor ca asta vom face in acest an, dar au trecut lunile si nu am intreprins nimic. Asta pana am fost la mare si cand cred ca ne-a ajuns dorul de a nu mai fi singurii de pe plaja fara copii, cand Tony a venit din apa si m-a trimis sa ma uit la o fetita care se juca in apa cu tatal ei si de care se indragostise. Si cand am ajuns acasa m-a pus sa caut pe net ceva despre adoptie, iar eu am cautat pe Google "pasi adoptie" si primul lucru a aparut DC cu "M-am hotarat adoptie" unde am dat de voi, de poze cu copii frumosi si de mai multe familii in aceeasi situatie cu mine decat puteam eu banui ca exista. M-am prins in hora si sper din tot sufletul ca momentul in care vom fi 3 sa se apropie.

Poze cu noi

Mamica de octombrie-noiembrie, sper

Daria spune:

Meme, ce titlu de subiect. Sper sa citim povestile fiecaruia aici si sa ajutam si pe altii.
Cum ne-am hotarat noi? Cred ca aproape toti de aici avem cam acelasi punct de plecare. O iubire mare fata de copii, un gol imens in suflet cu toate ca nu ne lipsea aproape nimic si neimplinirea pe care o traiam zi de zi. La noi a fost asa: 4 ani de incercari, investigatii (fara tratamente hormonale, pentru ca le-am refuzat inca de la inceput), 3 inseminari fara nici un rezultat si o sanatate subrezita pe fondul acesta de asteptari, incercari si nereusite. In tot acest timp am descoperit acest site si am inceput sa citesc despre familii care facusera pasul. Si intr-o zi am zis amandoi, in acelasi timp, fara nici o discutie inainte despre acest subiect, ca ar trebui sa ne strangem actele pentru dosar si sa-l depunem cat mai repede. Drumul nostru a fost unul lung si greu. Pe Maria am gasit-o dupa 5 luni si apoi a urmat un proces de abandon care ne-a pus orice rabdare la incercare si care s-a sfarsit dupa 6 luni. In acest timp am solicitat un plasament simplu pentru a ne scurta suferinta (si noua si Mariei) cu riscul de rigoare asumat de noi. Asa ca le inteleg foarte bine pe fetele care au actele depuse acum si care au inceput cautarile, stiu exact prin ce trec dar vreau sa le spun tuturor ca nu au voie sa se gandeasca nici o clipa sa renunte pentru ca acolo undeva bebele lor le asteapta.
Dar totul s-a sfarsit cu bine si suntem o familie cu adevarat fericita si implinita."Va sclipesc ochii de fericire" ne spun prietenii si asa este.



& Maria (3 ani)
www.ldd.home.ro/MARIA.HTM

danielac spune:

am sa incerc sa spun din nou, pe scurt povestea mea trista, desi foarte multe o stiu deja. asta ca sa va spun cum am ajuns la adoptie.
pe scurt:
-am ramas insarcinata si mi-a mers sarcina perfect, am nascut o fetita.
-la o ora dupa nastere s-a constatat ca avea un suflu sistolic.
-a fost trimisa imediat la Bucuresti
- acolo i s-a pus un alt diagnostic si la 5 zile a fost trimisa la Timisoara, pentru operatie pe inima.
- la 9 zile a fost operata pe inima si a reusit.
- eu am vazut-o prima data la TV si apoi dupa 2 sapt. de la operatie a venit acasa.
- acasa a fost o luna si ceva si apoi ne-am internat in spital la Budimex pentru ca a facut o complicatie: ii coborase diafragma.
- am stat o luna in spital si exact cand incepuse sa ii fie mai bine si existau sperante, s-a intamplat ceva oribil: s-au ars in aceeasi zi de doua ori prizele de la statia de oxigen. a facut stop cardiac si nu a mai putut fi salvata.
- am fost daramata si nu am vrut sa mai traiesc. am avut noroc cu sotul meu, el m-a tinut ...
- am inmormantat-o pe 3 nov
- nu puteam suporta ideea ca nu mai am copil, mai ales ca eu am vrut copil din tot sufletul si ii aranjasem o camera ca in vis.
-toata lumea ma "sfatuia" sa stric camera dar eu acolo imi gaseam clipele de alinare., asa ca am pastrat-o.
- la jumatatea lui decembrie am vazut-o pe fetita noastra de acum in urma unui telefon al unei prietene care lucra la orfelinat.
- eu voiam copil cam de 6 luni, dar ea avea 3 saptamani si ceva atunci.
- am stiut ca va fi a noastra de cum am vazut-o, era superba.
- am depus actele imediat, am luat atestatul
- am asteptat sa treaca termenele legale de abandon definitiv si exact in ziua cand a facut 3 luni am luat-o acasa la noi.
- a mers destul de repede cu actele , prin august erau gata
-mai greu a fost cu schimbarea prenumelui care a durat ceva dar s-a dus si asta

Va spun un lucru, Diana e copiulul meu drag, e viata mea e cea care ma face sa vreau sa traiesc!
daca nu ar fi ea nu mi-as mai dori asta, e tot ce e mai frumos pe lumea asta!

-foarte multi din orasul nostru nu si-au dat seama ca Diana nu e fetita pe care am nascut-o atunci, pentru ca foarte multi nu stiu de moartea fetitei noastre... si e mai bine asa. intre ele sunt numai 3luni diferenta de varsta.
- foarte multi ne-au acuzat ca trebuia sa mai stam sa mai treaca vremea, dar noi asa am simtit !!!

Dana si Diana-Maria
http://www.babiesonline.com/babies/f/fatamea
http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=diana+nou&mid=201&cid=1072
paginuta personala:
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=danielac

dana_ene spune:

Vroiam sa va spun doar cateva randuri, dar cred ca voi ajunge sa scriu mai mult, pentru ca mintea mi s-a umplut...

In primul rand va soun ca si eu si sotul meu am trecut prin decizia de a adopta un copil. Trecusem printr-o operatie de extrauterina, apoi un medic a dat un verdict dureros - "sterilitate".
Atunci ne-am decis sa ne informam pentru a adopta un copil.
Dar, in cateva saptamani s-a produs minunea: am ramas insarcinata, fara probleme, fara tratament, am avut o sarcina normala, iar acum am deja o fetita de 1 anisor si o luna, minunea mea.
Nu ne-am mai gandit la adoptie, pentru ca am avut sansa sa avem propriul copil.
dar stiu prin ce treceti voi, cei ce va doriti un bebe, cei care deja ati reusit sa il aveti alaturi de voi.

Si acum sa va mai spun o istorie, de fapt cea pe care am dorit sa v-o spun inca de la inceput:
vecinii nostri de apartament sunt o familie de peste 50 ani. Simpatici si seriosi, in acelasi timp. Dara fara copii. Nu stiu care a fost povestea lor, din acest punct de vedere.
Acum 2 saptamani m-am intalnit cu vecina noastra, de mana cu o fetita, vesela si frumoasa foc. Mi-a spus: "AVEM SI NOI O FETITA !!!" cu ochii stralucind.
Este cea mai fericita din lume, radiaza de fericire.
Copila, Ana Maria, are 6 ani si jumatate, a crescut intr-un centru de plasament, dar acum are o mamica si un tatic.
Este schimbata total, spune vecina mea. La inceput era foarte retrasa, timida, iar acum este vesela, fericita.
Am fost foarte impresionata.
A ! ce mi-a mai spus vecina mea? Ca ii pare rau ca nu a facut mai demult pasul asta, ca va sfatui pe toata lumea, in special pe cei care nu au copii, sa adopte unul, pentru ca toata viata lor s-a transformat ca intr-o poveste frumoasa.
Mi-a placut atat de mult !
Sa le dea Dumnezeu sa fie de acum inainte la fel de fericiti, cu totii !

Si voua, numai bine !

Daniela si puiul Oana Maria (nascuta pe 2 septembrie 2003)
http://community.webshots.com/user/oana_maria100
http://community.webshots.com/user/oana_maria200 POZE NOI !!!!!!

oanamagda spune:

daniela, este impresionanta povestea ta; de abia am reusit se citesc, am plins si am suferit pentru tine...fetita ta este superba, pur si simplu te indragostest de ea, mi-as dor sa fie Dumnezeu la fel de bun si cu mine...

danielac spune:

multumesc si iti doresc si tie asemenea copil!

Dana si Diana-Maria
http://www.babiesonline.com/babies/f/fatamea
http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=diana+nou&mid=201&cid=1072
paginuta personala:
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=danielac

liliana csaki spune:

Povestea mea cu siguranta ca o stiti deja toate dar........
In sinea mea cochetam de mult cu ideea dar am zis ca poate, poate. Cand am primit solutia, donator, am stiut ca urmatorul pas va fi adoptia. Ne-am hotart brusc, am inceput sa strangem hartii si chiarinainte de avea toate cele necesare am intalnit-o pe Laura. Dragoste la prima vedere si-n cateva zile eram deja trei. Au trecut zile, saptamani, luni mai usoare sau mai grele dar fericite. Si-ncet se strecura o alta idee, cum ca e mai bine sa fie macar doi(mie una mi-ar placea sa am trei sau chiar patru copii) si uite-asa a aparut si David. De ceva timp Laura zice ca ea ar vrea sa mai aiba un fratior, si eu as zice la fel, ce zice tati? la prima "auzire" n-a fost chiar extaziat dar cine stie cum vor evolua lucrurile.
Curaj mult celor ce mai stau pe ganduri, nimic nu se compara cu imbratisarea celor doua maini micute si cu primul "mama"

Pozele noastre

meme spune:

Liliana,ce-ti pasa,tu esti mama!Eu tot "papa" am ramas.M-am trezit intr-o buna zi ca Anca striga de zor "papa".Minune,fetita mea cere de mancare!M-am repezit cu castronelul cu papica,dar de unde,Anca mi-a intors capul.Pun castronelul pe masa,ies din camera si iar o aud strigandu-mi in urma "papa".Incep sa ma "prind".O pun sa spuna "mmmm"si ea imi raspunde "pppp".Se petrecea acum cateva luni.Acum poate sa-l pronunte pe "m",dar mama-i tot papa!