ce le oferim copiilor...

Raspunsuri - Pagina 9

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns gandacelu spune:

andrada

numai la chestia cu morala-religia nu sunt de acord... tu vrei sa-i oferi libertate de a alege, nu?

rahatu asta cu libertatea pe mine m-a intoxicat de tot. (nu la tine ma refer, Doamne fereste, ci asa, in general, la toate discursurile care ne indoctrineaza) nu exista libertate! nici o alegere nu o facem liberi... suntem conditionati de atatea amanunte, stari psihice, tot ce intra in contact cu noi de cand ne nastem, incat libertatea absoluta nu poate fi decat la nivel... absolut, divin

eu cred ca gresesti sa nu-ti inveti copilul ce-i mai bun (desi vad ca deja i-ai taiat "libertatea" asta, ii povestesti deja de Iisus, nu?!:) - e ca si cum nu-i dai, sa zicem, ce-i mai bun de mancare ca sa nu-l inveti cu gusturi "rafinate"

eu sunt de parere sa-i dam copilului totdeauna ce-i mai bun, ce-i mai "inalt", si apoi, de "acolo", de "sus", el poate alege sa coboare sau nu

asta-i adevarata libertate de a alege, nu sa-i scoti ochii si sa-l lasi apoi sa-si faca operatie ca sa "vada lumina"

(postul meu de aici nu se referea la tine, andrada, era o opinie a mea generala si destul de "infocata" in fata unor atitudini ca cea de care pomenesti tu, desi, cum ti-am aratat, nu te inscrii in ea! am inteles perfect la ce te refereai, tu nu vrei, de fapt, sa-i IMPUI nimic copilului, il lasi pe el sa descopere-din moment ce deja i-ai vorbit de Dumnezeu- dar asta-i cu totul altceva... cunosc persoane -crestini ortodocsi- care nu si-au botezat copilul ca sa-i ofere "libertatea" asta de alegere... intelegi? -sper sa nu ajungem la "razboaie religioase" pe aici, n-am nimic cu nimeni...)

la pilda cu adam si eva ai pus punctul pe i, este exact ce incercam si eu sa exprim... iar cu exemplul cu Tatal si Fiul... nu am cuvinte, m-a impresionat f tare... mi se pare o comparatie de exceptie!merci

http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=8697&cid=5405

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns try spune:

Multe fete zic aici de iubire neconditionata. O sa pornesc din start de la ideea ca toate mamicile preocupate de subiectul ce se discuta aici ofera dragoste neconditionatacopiilor lor, problema este cum ii facem sa constientizeze ca noi le oferim dragoste neconditionata, cum ii facem sa constientizeze ca noi suntem tot timpul alaturi de ei indiferent de ceea ce vor fi sau vor face ei in viata? Cum le demonstram lucrul asta? Caci nu e suficient sa le repetam la nesfarsit: mami te iubeste si va fi tot timpul alaturi de tine. Ce ne facem cand copilul va vedea o discordanta intre comportamentul tau si ceea ce ii spui pe gura? tu-i zici ca il iubesti si esti alaturi de el, dar 2 zile mai incolo el intelege din comportamentul tau contrariul (ce sa-i faci, nu intotdeauna transmitem ceea ce dorim, iar ceilalti nu intotdeauna inteleg ce vrem noi sa transmite). Ca sa ma fac inteleasa, eram in pragul adolescentei cand am simtit ca a mea mama parca are ceva cu mine. E adevarat ca dintre toti copii, eu aveam gura cea mai mare si raspundeam mai des intr-un fel care ei i se parea obraznic, iar mie mi se parea justificat (ii spuneam verde-n fata ce ma deranja sau de ce nu vroaim una sau alta sa fac etc.). Poate pentru ca nu reusea sa ma struneasca, asta nastea in ea multe frustrari si ca urmare comportamentul ei fata de mine era altul decat fata de ceilalti frati/surori. La vremea aceea si chiar mai tarziu pana am iesit din adolescenta am avut tot timpul senzatia ca-s mai putin preferata, ca-s tratata diferit, ca ...hai sa zic asa, intr-un fel eram mai putin iubita decat ceilalti. Parintii, in special mamele, au un fel al lor cateodata de-a spune ca ala e mai cuminte si mai bun copil si ca alalalt e cam derbedeu si-i face probleme etc. Asta e un mod de a crea diferente de tratament la nivelul intelegerii copiilor. Asta s-a manifestat si la randul meu in fel si chip in relatia mea cu ei: ii renegam, pana la un punct; imi doream parca alta pereche de parinti, mi-as fi dorit sa fi fost altii etc.
In timp am priceput toata treaba si am capatat o alta intelegere asupra problemei si odata ce-am reusit sa inteleg comportamentul mamei, odata ce-am gasit explicatii pentru felul ei de a se comporta fata de mine, am reusit sa trec si peste resentimentele mele fata de ea. Am inteles mai tarziu ca atat a putut face ea pentru mine, ca atat s-a priceput ea sa imi transmita toate cele.

Deci totul se reduce dupa mine la demonstratii: copilul invata si se perfectioneaza ca urmare a experientelor pe care le intalneste in viata, ca urmare a situatiilor prin care trece. Puterea exemplului este dupa mine cea mai importanta. Cel putin pana la o anumita varsta, vorba are un foarte redus efect de invatare pe termen lung. Exemplul, experienta prin care trece copilul este cea ce-i va defini lui comportamentul de mai tarziu. Deci cred eu ca cheia este sa-i demonstrezi tot timpul ceea ce afirmi pe gura.
O sa dau un exemplu din viata altui cuplu cu copii (eu inca nu am si deci experienta personala mama-copil nu am, dar ca oricare altul incerc sa judec situatia): copil superenergic, din ala de nu sta locului o clipa, cu o dorinta de explorare fantastica. Incearca toate nebuniile din casa posibile si imposibile. In momentul in care e in preajma unor straini isi pierde si mai mult controlul si manifestarile lui provoaca mici dezastre. Concluzia? Este un copil greu de stapanit. Si mi-am pus intrebarea de ce? E oare copilul asa de "material prost" dpdv genetic sau e cumva comportamentul patintilor care nu stiu sa gaseasca metodele necesare pentru a-l struni? Evident ca raspunsul pe care mi l-am dat singura a fost cel de-al doilea. Cum imi explic asta? Ei incearca sa corecteze comportamentul lui numai prin vorbe: "mai nu mai sari asa, mai lasa aia in pace, mai da-te jos de pe scaun, mai pune aiai la loc", mai in sus, mai in jos. Cand nu se potoleste de vorba buna, i se aplica "ruptura din rai" care bine-nteles ca are efect pe moment, iar copilul tot cu problema nerezolvata ramane. Dar la asta se reduce toata corectia lor, nu se duce nici unul din ei sa-l ia de maneca, sa-l dea jos, sa-i explice pe intelesul lui de ce nu trebuie sa faca asta sau ailalta (pentru ca argumentul "...pentru ca o sa o spargi" nu functioneaza la un copil, el n-are valoare obiectului respectiv, stie ca e de rau daca se sparge, dar nu internalizeaza de ce). Cum sa inteleaga copilul ala care-s limitele daca nu exista nici o consecinta a faptelor lui? Consecintele faptelor lui sunt doar vorbele parintilor, iar vorbele nu dor, cel putin nu la varste asa de mici. Singura consecinta a comportamentului lui gresit este bataia, dar nici aia nu e aplicata consecvent in anumite situatii, deci... ce obtii? un Copil care nu poate intelege unde este limita.de ce? pentru ca nu i-a trasat-o nimeni pe intelesul lui. In plus, fiind un copil superenergic, are nevoie de mai multe activitati care sa-i consume intr-un fel aceasta energie cu care el nativ s-a nascut. Desi la varsta scolara, copilul nu face nici un sport, iese afara din joi in Pasti etc. Cu ce-i de vina aceasta faptura ca ea are un surplus de energie care-l excede pe cel al parintilor? Cu ce-i de vina copilul ca parintii lui sunt prea epuizati psihic si fizic sa-i faca fata? Urmarea? Un astfel de comportament. Pentru ca faptele lui raman fara urmari (cu exceptia batailor) atunci cand vorbesti cu el si-i spui ceva, cuvintele trec prin el ca printr-o fereastra deschisa. Nu are nimic efect pentru el... doar bataia. E singura amenintare care-l mai potoleste. Am observat ca daca i se explica anumite lucuri, daca pierzi minute pretioase pentru a-l face sa inteleaga anumite aspecte, daca ii arati consecintele faptelor lui, copilul intelege. El este pe de alta parte foarte inteligent, dar consider ca parintii lui n-au reusit sa gaseasca drumul catre el.
Cred ca depinde de fiecare mamica/tatic in parte sa gaseasca acea cale catre sufletul copilului, acea cale care sa-i modifice/modeleze comportamentul. Cum? pai cred ca numai daca ii intelegem modul de gandire, daca intelegem cum functioneaza mintea lui la varsta respectiva, atunci gasim mult mai usor metodele adecvate pentru a-l stimula sa faca ce vrem noi. Cum poti sa intelegi modul in care functioneaza creierasul lui? Cred ca prin tatonari repetate. Tu trebuie sa fii tot timpul receptiv la feedback-ul pe care il transmite copilul tau. La fiecare actiune de-a ta, copilul are o reactie (care poate fi pozitiva sau negativa). Daca studiezi cu atentie toate aceste reactii ale lui la stimulii din exterior la care e supus (in acesti stimuli intra orice, inclusiv actiunile tale si ale sotului in privinta lui, actiunile prietenilor etc.) vei invata usor-usor cum ii functioneaza lui mintea, ce anume il stimuleaza si ce nu, ce anume are efecte bune si care nu au deloc efecte bune asupra lui. Asta inseamna de fapt sa-ti cunosti foarte bine copilul, asta inseamna de fapt preocupare permanenta din partea unui parinte. Cand se numeste ca esti inconsecvent in educatie? Cand ii transmiti copilului semnale contradictorii sau cand iti permiti pauze din tot acest "joc" interactiv mama-copil. Niciodata nu vei putea recupera acele pauze. E ca si cand copilul tau spune un sir infinit de numere: 8, 13, 45, 23, 87, 52, 10, 3, etc. Daca studiezi bine aceste numere vei putea vedea si care e legatura care se stabileste intre aceste numere. Daca iei o "pauza", cum spuneam, si pentru cateva minute nu mai asculti aceste numere, vei pierde sirul, nu vei mai putea gasi la fel de usor elementul comun care leaga numerele respective, va fi ca un puzzle din care-ti lipsesc anumite piese. Cu cat iti lipsesc mai mutle piese, cu atat iti va fi mai greu sa vezi imaginea de ansamblu, adica sa vezi cum este copilul tau. Daca nu-l poti pricepe, nu vei putea nici gasi metodele cele mai eficiente pentru a-l educa.
La unii parinti gasirea metodelor vine usor, aprope instinctual pentru ca ei reusesc sa-si "citeasca" copilul foarte usor. Alti parinti insa trebuie sa tatoneze mult sa-l descopere pe copil in esenta lui. De ce unii reusesc mai usor si altii mai greu? Cred ca tine si de complexitatea copilului (deh, nu toate codurile de seifuri sunt la fel de usor de spart), dar si de capacitatea parintilor de a pune niste lucruri cap la cap: nu vi s-a intamplat niciodata sa aveti colegi, prieteni care reuseau sa dezlege spre exemplu probleme de logica in 2 timpi si trei miscari? Asa sunt unii "vad" mai usor solutiile.
va las acum, ca trebuie sa plec, oricum iar am scris un mesaj kilometric.

Oricum am ramas un pic in urma cu problematica la care a evoluat subiectul. Raspunsul de fata trebuisa sa fie mai degraba pe undeva prin pagina 4. dar imi fac e utimp si recuperez.

15+ sapt DNP 1 nov.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Adela99 spune:

Draga try, sunt de acord si inteleg aproape tot ce scri. Si cu ceea ce nu inteleg nu pot fi de acord
Sunt sincer interesata ce i-ai spus copilului astuia superenergic, ca sa inteleaga consecintele faptelor lui. Ai spus ca daca i se explica anumite lucruri, il faci sa inteleaga anumite aspecte, ii arati consecintele faptelor lui, copilul intelege. Cum ii spui? Ce ii spui?
Am inteles ca parintii lui incearca prin vorbe fara efect sa-l potoleasca, iar cand rezultatul dorit se lasa asteptat,se continua cu amenintari si chiar si cu o scatoalca. Si problema tot nerezolvata ramane. Si ar mai trebui facut ceva ce ei nu fac. Anume ce? Luat de maneca, explicat pe intelesul lui, spui tu. Si intrebarea mea ramane:(cum?)] Pentru ca mai spui ca singura consecinta a faptelor lui sunt vorbele, amenintarea si ev. bataia (care il afecteaza pe scurta durata) ceea ce oricum mu-l face sa inteleaga unde este limita. Cum poti sa pui altfel limite copilul decat prin a vorbi cu el, ceea ce si tu ai facut si se pare ca ai reusit. Ce le lipseste parintilor, ce ai remarcat tu, ce lor le-a scapat? Cum si ce ai vorbit cu el? Am inteles ca lor le lipsesc cateva piese de puzzle, pe care tu le-ai gasit. Le lipseste rabdarea, timpul, talentul, consecventa? Poate copilul prin comportamentul lui de fapt striga dupa atentie din partea parintilor si chiar si strainilor.
Incerc sa ma pun in situatia lor, si zau, nu-mi trece nimic prin minte ce as putea face inafara de a vorbi cu el, pe intelesul lui sau nu. Ajuta-ma!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns maryam spune:

Fara a deranja orgolii masculine(de inteles de altfel!!!), sustin sus si tare ca femeile au ceva in plus si anume maternitatea, aceasta stare de fapt, de spirit , aceasta realitate care-i da putere fiecareia dintre noi, poate puterea de a lupta si de a invinge, de a astepta, de a asculta de a rabda, de a se ruga, etc, etc...
Nu-mi mai aduc aminte acum din atatea temeri decat de franturi, dar stiu ca azi mi-e teama in fiecare clipa sa nu li-se intample ceva, sa nu cada, sa nu se loveasca, sa nu se imbolnacveasca , sa nu sufere, sa nu manance, sa nu doarma, sa ,sa , sa ...
Ca fiecare mama, as vrea sa le dau totul, sa-i protejez, sa le usurez , sa-i apar, sa-i feresc,sa , sa si alte sa...
La inceput le-am dat sufletul meu, dragoste, liniste, stabilitate, bucurie, ce-am putut, acum au inceput sa aiba pretentii(fiecare adecvate varstei, unul vrea Bionicle, altul ciocolata...), unele par chiar mai importante decat un simplu sarut pe care unul la aproape 10 si unul la 1 1/2 mi-l dau cateodata in goana.Dar nu ma supar.Au dreptuyl sa ceara, avem datoria sa le dam.Eu le-am dat totul, chiar m-am sacrificat pentru ei, chiar o fac, nu cer si nu astept nimic in schimb...poate ca si mama mi-a dat atatea...
Intre astea toate, ca mama uneori poti avea sentimentul ca nu-i destul, poate renunti iar si iar la atatea pentru ca sa le dai lor, dar nimic nu se compara cu impacarea pe care o simti vazandu-i fericiti.
Ei merita totul, asa ca dati-le totul!

"ZAMBESTE, MAINE VA FI MAI RAU"
maryam

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns gandacelu spune:

acuma-am inceput si eu sa ma foiesc pe scaun si zau daca nu-mi vine sa exclam la randul meu: ce topic misto! (sic!)

la fiecare din raspunsurile voastre imi vine sa strig: aplauze! aplauze! iata inca o experienta de viata, inca o farama de suflet, inca un dram de intelepciune... (vorba irei, cu omul cu mai multe ceasuri... poate nu se confirma in cazul de fata, in cazul de fata e, de fapt, un camp cu mai multe flori, ametitor de frumos si de parfumat, tocmai pentru ca sunt mai multe laolalta, si nu altfel)

fetelor... eu mai sunt si usor de impresionat (nu usor, rectific, dar calitatea ma loveste intotdeauna sub centura)... nu mai am cuvinte... maryam, ai facut o poezie... si poeziile nu se comenteaza... try, aceeasi intrebare pusa de adela mi-a rasarit si mie cand te-am citit... si mie mi se pare usor sa cooperezi cu copiii, si eu sunt convinsa ca toti copiii sunt intelegatori si au un cod (chiar simplu, la mintea mea) usor de "spart", ca toti copiii sunt buni in esenta iar daca fac "dracii" e din cauza tensiunii transmise de parinti, si eu propavaduiesc iubirea ca "arma" suprema in fata oricarui conflict, dar... stii ceva, try?! o sa razi! intotdeauna, e vorba de copiii altora! (hahaha, na ca rad eu!)

eu pe ai altora mi se pare asa simplu sa-i educ, mama Doamne!
nu vreau sa zic dar iar zic: las ca vezi tu la anu, try! mai vorbim atunci!

uite, e acelasi lucru ca o relatie de cuplu: intervine un fel de rutina intre tine si copilul tau... nu o data am dat sfaturi cu folos pentru problemele altor cupluri, ca sa vaz ca daca sunt in aceeasi situatie, sunt absolut neputincioasa... de ce? nu pentru ca nu stiu ce sa fac, ci pentru ca, probabil, nu mai am chef sa fac lucrul acela (care cere, evident, o jertfa, cat de mica), nu ma mai impinge nimic, nici un "dor" si asa ajung sa lupt numai pentru mine si nu pentru amandoi...
nu mai am chef... de ce? asta-i problema, aici e buba si nu in alta parte...

vei descoperi ca, desi iti iubesti copilul mai mult ca ochii din cap, ajunge sa te scoata din sarite (nu permanent, bineinteles) si ca nu mai ai puterea, avantul, elanul pe care ar trebui sa-l ai...

uite ca mi-am pus si eu o problema la care sa ma gandesc...
cum ramanem "fresh" for ever? (dar la nivelul train-train-ului zilnic, nu asa, in absolut, ca in absolut suntem toti perfecti, nu?!:)

http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=8697&cid=5405

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns maria m m spune:

quote:
Originally posted by gandacelu

quote:
Originally posted by descintec

quote:
Originally posted by Adela99

Am sa incerc sa-mi pun la album niste poze cu rezultatul, care este un copil/adolescent cu bun simt, vesel, cu simtul umorului, sufletist, generos, cateodata incapatanat, apreciat de prieteni, cu charm, blondut (saten deschis) si ochi verzi, inalt, bine facut si mereu pus pe sotii.




imi pun fata sa invete suedeza?

D.



adela, ia-o pe-a mea! nu s-a pupat cu baietii!

are 2 ani!



http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=8697&cid=5405




Si eu ,si eu!
Nici a mea nu s-a mai pupat si mi-a marturisit ca e in cautare de boy-friend(inca mai e disponibila)

maria, de Paula si Miruna

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns anda141 spune:

Desi s-a mai spus, nu ma pot abtine sa repet "super subiect"!!!
In familia din care provin, parintii mei nu mi-au spus niciodata "te iubesc", nici ei intre ei nu isi spuneau, cel putin eu nu i-am auzit niciodata, nu m-au mangaiat, nu m-au luat in brate , asta cand eu eram mai mare sa imi dau seama de asta, desi and eram mica , bineintles ca m-au luat si chiar m-au rasfatat.Insa eu nu am simtit , stiti voi, acea dragoste fizica, dei stiu ca ma iubesc f.f. mult, chiar enorm de mult.
Asta vreau sa schimb , in primul rand , vreau ca copilul meu sa simta ca-l iubesc, sa-i arat asta, sa fiu prietena lui , sa poata sa-mi spuna orice, fara sa-i fie rusine de mine sau teama, sa discut cu el orice. Mama nu a discutat niciodata cu mine, despre problemele mele, despre problemele fetelor...si multe altele. Vreau ca baiatul meu sa aiba toata increderea in mine si eu in el, sa stie ca am incredere in el si ca la mine va gasi intelegere orice ar face.
Sunt multe de spus, f. multe , nu are decat 4 luni,dar ii spun in fiecare zi de nu stiu cate ori cat de mult il iubesc, ca e un copil bun ....
Cred ca meseria de parinte de copil bine educat ( cu tot ce implica asta ) e foarte dificila si implica o mare responsabilitate si nu in ultimul rand, mult, mult timp.
Am o carte f. buna pe care v-o recomand cu toata inima : "Ascultarea de bunavoie - Sa-i invatam cu dragoste, autodisciplinarea pe copiii nostri" Este o carte excelenta, ne invata cum sa-i educam pe copii fara cearta, bataie , doar cu vorba buna , multa dragoste si intelegere, are multe exemple practice. E super. E la editura "Viata si sanatate" .


Monica si bebe Albert
( 19.ian.2004)
http://community.webshots.com/user/monica1816

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns try spune:

Adela, nu pot spune ca eu am toata imaginea clara despre acest copil, am prins doar franturi din el (pentru ca nefiind tot timpul in preajma lui, bine-nteles ca-ti scapa o gramada de aspecte). Parintii lui vorbesc cu el, dar la modul cum ti-am zis eu: Stai cuminte, nu mai sari, da-te jos ca spargi veioza etc. Asta dupa mine nu-i un limbaj accesibil uni copil. El are nevoie intotdeauna de explicatii suplimentare. De fiecare data cand ii interzici ceva, ofera-i argumente care functioneaza pentru el. Eventual l-as lasa o data sa sparga veioza sau ce-o sparge sau darama el acolo si apoi ii pot sa fructific exemplu: "Teo, te rog frumos sa nu te mai sui pe masuta ca atunci cand te misti tu nu esti atent si poti sa dai peste veioza din greseala si s-o dai jos s-o spargi. Iti mai aduci aminte cum s-a intamplat cu bibeloul pe care ni l-a dat bunica? Te jucai cu ciocanelul de plastic, mami ti-a zis sa fii atent sa nu dai peste bibelou, dar... tu la un moment dat te uitai la Raducu si nu ai fost atent si ai lovit bibeloul si el a cazut si s-a spart. Mami tinea mult la acel bibelou caci e un cadou de la bunica. Stiu ca nu ai vrut sa il spargi, dar din neatentie.. s-a intamplat."
Intotdeauna cred ca trebuie sa-i oferi o alternativa pentru orice interdictie care i-o pui unui copil. In felul asta el va accepta mai usor interdictia: "Uite, hai sa incercam sa ne jucam langa canapea, acolo nu avem nimic in jur pe care putem sa-l spargem si este si mai mult loc decat pe masuta..."
Exact asa procedam cu copilul respectiv: cand vedeam ca face ceva ce era mai putin permis, ii vorbeam pe un ton calm, dar ferm, ii explicam (ce-mi treceam mie prin cap atunci) de ce nu trebuie sa faca lucrul respectiv. Foloseamn mai multe cuvinte, nu doar 2 propozitii scurte de genul "da-te jos ca mananci bataie". Cand folosesti mai mutle cuvinte in explicatia pe care i-o dai unui copil, in primul rand il intrerupi din ceea ce facea el rau si faptul ca petreci cu el, sa zicem 30 de secunde de explicatii, ii muta atentia de la ce facea inainte, ii schimba un pic starea de fapt. Cautam tot timpul sa-l privesc in ochi si el sa se uite la mine. Daca intorcea capul si era atras ce altceva din jur, ii ceream sa se uite la mine pe un ton foarte frumos: "Teo, te rog frumos uita-te la mine, vreau sa-ti explic ceva". Il tineam de manuta sau manute cand vorbeam cu el, nu intr-un stil autoritar, ci in unul oarecum protector, dar nu prea mamos sau mieros. Si dupa cateva intalniri de genul asta intre noi am vazut ca tinde sa-mi dea ascultare atunci cand il rugam sa faca ceva. E adevarat ca petreceam mult timp si jucandu-ma cu el, exact asa cum ii lacea lui mai mult, i lasam pe el sa "conduca" atunci cand era vorba de joaca, ma lasam sa fiu folosita drept "unealta" in joaca lui. Joaca era teritoriul lui, el era seful, el decidea ce intorsatura ia joaca, dar incercam tot timpul sa il invat ceva nou de fiecare data cand ma jucam cu el. Poate pentru ca jucadu-ma cu el asa cum vroia, il facea si asta mai maleabil in privinta rugamintilor mele. De fiecare data foloseam te rog frumos, multumesc, cu placere etc. atunci cand imi respecta o anume dorinta (Teo, te rog frumos sa ai grija sa nu dai cartile jos, iar el imi zicea: Nu le dau, merg cu masinuta pe langa carti, iar eu ii raspundeam: asa, foarte frumos - sau ceva de genul asta). Orice comportament bun trebuie incurajat.
De fapt, cred ca am gresit cand am zis ca un copil nu trebuie corectat prin vorbe. De fapt am vrut sa spun ca trebuie folosite anumite vorbe, intr-un anumit fel ca ele sa aiba rezonanta in copil. Multi adulti se asteapta ca al lor copil sa reactioneze la fel ca un adult atunci cand le vorbesc si se asteapta ca la primul avertisment ei sa se supuna.

Acum osa-ti dau un exemplu de actiune (exemplul anterior e mai mult bazat pe verbal). Daca e un obicei prost al lui pe care nu vrea sa-l abandoneze, deja as incepe cu pedepsele: spre exemplu stie ca nu are voie sa iasa cu bicicleta pe strada, dar el continua sa coboare bicicleta si sa mearga pe acolo. Ii explic ca nu are voie si-i explic de ce nu are voie, apoi ii explic ca daca va continua sa faca asta, o sa luam bicicleta si o sa intram in casa, il voi baga in camera lui si va sta acolo singur. Bine-nteles ca el va testa "terenul" si nu va intelege din prima pentru ca ei nu pot intelege gravitatea pericolelor de genul "te calca masina" si nici nu poti sa-ti permiti sa-l lasi sa experimenteze asa ceva (sa dea masina peste el si apoi sa fructifici exemplul). Chiar daca as sta de vorba cu o alta mamica/prietena, nu l-as scapa din ochi nici o clipa. In secunda imediat urmatoare cand el a coborat cu bicicleta pe strada, ma duc la el, il iau de mana, ii iau bicicleta, ii spun ca mergem in casa si o sa stea in camera lui pentru ca a coborat cu bicicleta pe strada. Nu as folosi nicidecum un ton nervos, un ton de repros, ci unul foarte hotarat si sigur, stapan din care sa inteleaga ca nu am glumit cand am spus ce va urma daca va cobora cu bicicleta pe strada; nu l-as smuci de mana sau as folosi gesturi mai dure, ci doar foarte hotarate. Zis si facut: mergem in casa, il bag in camera lui, il las acolo 3 minute singur (trebuie sa-i las un pic de timp ca sa se gandeasca la ce-a facut, dar nici prea mult timp caci apoi lui ii zboara mintea in alta parte si uita importanta incidentului, iese din starea de nemultumire datorata faptului ca a fost nevoit sa plece de la joaca de afara, trebuie batut fierul cat e cald). Dupa cateva minute intru la el si discut din nou cu el: "Stii de ce esti aici?" (el probabil o sa-mi spuna: pentru ca am coborat cu bicicleta pe strada, daca nu, o sa-i repet eu de ce e in casa). Ii spun ca mergem afara din nou, dar as vrea sa nu mai coboare cu bicicleta pe strada, altfel venim in casa din nou. Istoria o voi repeta pana va intelege si se va conforma. Cu siguranta nici lui nu-i convine sa fie intrerupt din joaca tot timpul si sa faca de fiecare data drumul pana in casa. Si cu siguranta e obositor in primul rand pentru noi acest episod ce se poate repeta de cateva ori pe zi, insa trebuie sa fim consecventi, altfel copilul nu-si va corecta comportamentul.

Orice actiune din partea lui, nedorita de catre noi va trebui sa aiba urmari imediate. Asta poate e prima greseala in corectarea unor metehne la copii, mai ales daca sunt mici. Nu are nici un efect sa pedepsesti un copil maine pentru ce-a facut azi. Pana maine el uita starea de fapt, nu mai e in situatia respectiva si nu va intelege foarte bine de ce e pedepsit. Cel mai eficient este sa fie pedepsit IMEDIAT, sa-i fie explicat unde-a gresit IMEDIAT, sa fie recompensat/laudat pentru faptele bune IMEDIAT. Astea sunt idei care nu mi s-au nascut mie in creieras asaaaa... peste noapte, am tot citit materiale pe tema asta, am urmarit emisiuni legate de metode de educare a copiilor care m-au ajutat si pe mine sa inteleg niste mecanisme care functioneaza la nivelul lor si am fost de acord cu ele.
Conteaza foarte mult tonul vocii noastre, limbajul trupului. Un ton rastit sau nervos nu cred ca ajuta deloc situatia, copilul se poate panica numai datorita tonului vocii, atentia ii este mutata de la continutul vorbelor noastre la nervozitatea noastra, iar nervozitatea noastra cred ca-i creeaza o stare de nesiguranta copilului, ori noi avem nevoie ca el sa rationeze tot ce-i spunem, sa asculte cu otate simturile mesajul nostru, altfel ii poate scapa. Sau se paote ca tonul vocii poate sa exprime manie si nervozitate, dar noi prin cuvinte incercam sa transmitem intelegere etc. Pentru copil cele 2 lucruri se bat cap in cap, sunt 2 mesaje contradictorii.

Nu stiu ce alt exemplu sa mai folosesc. Sper ca cele 2 au fost suficient de exemplificative ca sa intelegi la ce fel de interactiune mama-copil ma refeream in mesajele mele anterioare.

" nu pentru ca nu stiu ce sa fac, ci pentru ca, probabil, nu mai am chef sa fac lucrul acela (care cere, evident, o jertfa, cat de mica), nu ma mai impinge nimic, nici un "dor" si asa ajung sa lupt numai pentru mine si nu pentru amandoi...
nu mai am chef... de ce? asta-i problema, aici e buba si nu in alta parte...

vei descoperi ca, desi iti iubesti copilul mai mult ca ochii din cap, ajunge sa te scoata din sarite (nu permanent, bineinteles) si ca nu mai ai puterea, avantul, elanul pe care ar trebui sa-l ai..."
Gandacelu, tocmai de asta mi-e si mie teama la un moment dat. Daca n-o sa mai am pornirea nebuna care-o simt acum pentru a ma ocupa de el? Daca piere elanul? Daca timpul n-o sa-mi permita sa petrec suficient timp cu el ca sa pot sa slefuiesc cum vreau eu la el? Pentru asta n-am solutii . Cred ca trebuie sa tina de stapanirea de sine care-o are fiecare om, cred ca tine de dramul de incapatanare si ambitie care-l are fiecare. Eu prin natura mea sunt o fire foarte rabdatoare, pot petrece ore in sir frecand aragazul pana ii scot toate petele fara sa ridic capul. Sau stau ore in sir asambland un puzzle fara sa mananc sau sa ma intind (doar mers la baie) - recordul a fost de 9 ore odata, dar nu pentru ca ma cronometram, ci pentru ca nu puteam sa ma rup de puzzle, aveam atata de terminare sa-l termin, incat nu mai conta nici mancarea, nici durerile de spate, nici pozitiile chircite si incomode in care stateam.

15+ sapt DNP 1 nov.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns gandacelu spune:

try, dac-am avea o priza in care sa ne bagam unori, sa ne reincarcam bateriile!...

si eu pot sta pe net pana maine fara sa vreau sa mananc sau sa dorm, pentru ca imi place, dar ia pune-ma sa... nu stiu, ceva nashpa, si m-am plictisit imediat!

intelegi?

e "alta branza-n alta traista!"

asa ca tot priza aia e solutia... dar unde-i priza?!

http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=8697&cid=5405

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns gandacelu spune:

anda mama, tare-as vrea sa te cunosc, esti din bucuresti cumva? prea am trait experiente asemanatoare, as plange pe umarul tau!:))

despre carti, eu sunt un fan francoise dolto, ti-o recomand din inima

femeia asta a demonstrat ca beblusul intelege totul din prima lui zi! si ca de aceea trebuie sa-i explici totul... decat sa primeasca semnale contradictorii, pe care sa nu stie sa le interpreteze, mai bine ii spui tu, sincer, si-i explici chiar o cearta avuta cu soacra in camera cealalta... ei, dar asta-i o poveste lunga, iar timpul meu e asa de scurt!

http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=8697&cid=5405

Mergi la inceput