Copiii si divortul
Raspunsuri - Pagina 2
mitub spune:
Da, eu cred ca sufera si copiii, poate chiar mai mult decat cei mari, pentru ca ei au avut motive sa se desparta, motive care de multe ori le raman copiilor straine, cel putin pentru o vreme.
Totusi, daca relatia intre parinti ramane normala si copilul nu aude cuvinte grele (de bataie nu vorbesc), daca atmosfera nu este extrem de tensionata (chestie pe care o poate simti si un bebelus din primul an de viata), daca ambii parinti il inconjoara pe copil cu dragoste, cred ca acesta poate trece de moment.
Va doresc tuturor liniste si impacare!
Boga
tora97 spune:
"Desi nici pentru adulti nu este o perioada usoara, divortul poate avea efecte devastatoare asupra copiilor, care sunt prinsi la mijloc in astfel de situatii. Unii parinti sunt pregatiti sa-si ajute copii sa depaseasca acest moment, dar altii nu se pot ajuta nici pe ei insisi. In orice caz, nu e ceva care poate fi ignorat, pentru ca nu trece de la sine. Copii raman afectati de acest lucru pentru totdeauna, sau, in orice caz, pentru o perioada indelungata. In familiile in care abuzul asupra copiilor se petrece frecvent, divortul poate fi benefic, dar chiar si asa se pierde sentimentul de familie, de uniune.
In functie de varsta pe care o au, copii au reactii diferite la stresul produs de divortul parintilor, dar sunt si cateva manifestari comune. Copiii mai mici cred ca ei au provocat divortul, devin depresivi sau furiosi, pentru ca nu pot exprima ceea ce simt. Cei mai mari tind sa-si faca prieteni nepotriviti, devin agresivi sau incep sa consume droguri; sunt foarte suparati pe acel parinte care cred ei ca a provocat divortul; se simt abandonati si neiubiti, incepand sa aiba rezultate proaste la scoala pentru ca nu se mai pot concentra si nu mai au incredere in ei.
Asadar, ce pot face parintii? Cel mai important este sa fiti sinceri cu copilul dumneavoastra. Parintii cred ca-si protejeaza copiii daca nu vorbesc despre divort, dar ei nu-si dau seama ca fantezia copiilor poate inrautati mult situatia. Copii au o multime de intrebari despre divort si daca dumneavoastra nu-i raspundeti atunci va cauta raspuns la prieteni sau cunostinte, obtinand astfel informatii care sunt foarte departe de adevar. Fiti intelegatori cu copilul dumneavoastra pentru ca uneori divortul este similar ca stare de spirit cu pierderea cuiva drag. Parintii trebuie sa-i asigure pe copii ca sunt iubiti in continuare si ca nu e vina lor ca s-a intamplat asa."
din carti....
helbi spune:
Daca se ajunge la aceasta ultima solutie, depinde de tine ca mama, in primul rind, cum stii sa-ti faci puiul sa treaca usor peste acest soc.
Eu am incercat sa-i tot spun ca noi doua locuim si vom locui singure si ca tati vine sa ne vada, cind pate saau cind i-i permite serviciul.
Suntem separati si asta a fost ce-a mai usoara varianta pe care am ales-o, cind ma bombarda cu intrebari: da tati de ce nu sta cu noi, sau tati cind vine acasa, etc. Acum stie ca el nu mai sta aici si se bucura de fiecare data cind i-l vede.
Iar daca ajungem la divort, totusi, cred ca nu va suferi f. mult, pt ca oricum, dat fiind serviciul pe care la- avut si-l are sotul meu, oricum fetita i-l vede de peste 3 ani numai pe weekend.
Ralu
Albinutzza spune:
Eu am trecut prin asta. Aveam 5 ani cand parintii mei au divortat. M-au chemat chiar la Tribunal, si m-au intrebat cu cine vreau sa raman. Da, m-a marcat, daca si acum dupa 24 de ani imi mai aduc aminte acele clipe. Am fost afectata, pt ca tatal meu trecea foarte rar sa ma vada, si am suferit. Pe mine m-a crescut bunica mea, si pe mama o vedeam rar (a facut sport de performanta), iar pe tata mai deloc. Conteaza sa-i oferiti copilului afectiune, si tatal chiar daca nu mai este langa voi, sa nu se indeparteze de copil. Oricum sufera si copilul, mai depinde si de varsta pe care o are. Mai este si alta problema: cauza divortului. Daca au fost probleme de violenta, atunci este mai rau; dar daca au fost probleme doar de neintelegere intre voi, este bine, sa nu "puneti" copilul impotriva tatalui. Pt mine tata a fost TATA pana la 17-18 ani (chiar daca il vedeam foarte rar), cand am inceput sa realizez niste lucruri. Dar pana atunci, a fost TATA, cel care m-a invatat sa merg pe bicicleta, etc, adica vreau sa spun ca am si amintiri placute despre el. Pana la capat tot TATA a ramas, chiar daca nu a fost langa mine atunci cand am avut nevoie. Acum a realizat greseala pe care a facut-o, ca nu a fost langa mine, in acele momente importante din viata mea, si incearca pe cat poate sa repare greseala. Si ii dau voie, pt ca in adancul sufletului meu de copil, tot TATA este.
Atat, ca ma apuca 
pupicei 
Albinutzza
Albinutzza spune:
Aaaaaaaaa...si inca ceva, incercati sa nu mintiti copilul. Stiu ca poate nu intelege mai nimic, dar spuneti cat puteti din adevar
Albinutzza
Anca Wish spune:
Si eu am trecut prin asta. Aveam 6 ani. Nu intelegeam de ce se certau atat de des, de ce trebuia sa plecam in miez de noapte doar pentru ca tata asa vroia (era extrem de violent) si multe altele.....
Dupa care a inceput custodia. Normal ar fi fost sa raman cu mama. Problema era ca bunicii de pe tata ma iubeau foarte mult si s-au luptat prin tata sa ma ia. Nu au reusit asa ca eram plimbata de la unii la altii si fiecare despartire, fie ea cat de scurta, se lasa cu lacrimi de ambele parti.
Cea mare dorinta a mea era sa merg pe strada alaturi de parintii mei, unul intr-o parte si celalalt in cealalta parte. "asa ca alti copii"
Sunt multe amintiri care imi umbresc viata chiar si acum dupa atatia ani.
Un mic exemplu este ca si acum casatorita am nevoie de multa dragoste. E normal, fiecare are.. dar eu simt nevoia ca sotul meu sa se transforme cateodata in tatal meu. Sa ma alinte, sa fie mandru de mine, sa ma protejeze. Am discutat despre asta. Si cateodata ii este greu sa fie pe rand si tata si sot.
Ca sa nu mai vorbesc ca mi s-a intamplat de multe ori sa ma atasez de barbati mai in varsta decat mine. Lucru interpretat de multe ori...
L-am revazut pe tata acum 2 ani cand am facut nunta dupa 10 ani. Vrea sa avem o relatie normala, dar nu se poate. A trecut mult prea mult timp.
Am o strangere de inima cand ma gandesc ca voi avea copii odata...
Oare voi fi un parinte bun???
bidiloi spune:
Si eu am trecut prin asta (eu aveam 8 ani si fratele3ani).M-au afectat decizia lor dar si mai tare m-a durut in timp faptul ca tatal nostru bun nu a contribuit nici macar afectiv la mentinerea unei rel. intre copil-parinte.Asta a fost alegerea lui si nu-l condamn.Am suferit atunci un picut, fratele era micut si nu a simtit nimic din aceste lucruri.In fine ce am vrut sa subliniez e ca , personal, eu nu am ramas marcat ca copil si nici ca adolescent mai apoi vis a vis de faptul ca copil fiind atunci am trait divortul parintilor. Din contra am avut bafta sa am sansa sa fiu crescuta de un om care ne iubeste ca pe propii lui copii,iar sentimentul este reciproc.Asa ca nu putem generaliza, se intimpla si minuni da, trebuie sa credem ca in fond in viata ,orice este posibil.Numai bine tuturor.Simona
Dr.Lisa spune:
Leona daca copilul are cinci ani poti trce foarte usor...dar va trebui sa ai grija ca va incepe sa intrebe sper ca te vei astepta la rapunsul intrebarilor unde e tata sau unde a plekat? eu cind m-am departit de primul sot fiica mea avea 3 anisori si ma vedea ca plingeam mai tot timpul dupa ce vb cu el la telefon...si o data fetita mea mi-a spus mami daca tata te face sa suferi de ce nu ne mutam sa locuim noi douasi nu ai sa mai fi suparata.
Sper ca poti trage o concluzie...copii is mai destepti si inteleg mai repede si maii bine totul, cit de mik ar fi .
Leona spune:
Multumesc tuturor celor care mi-au raspuns la mesaj!Stiu ca orice copil care trece prin asa ceva sufera,dar ma interesa in ce fel.Apar reactii depresive?Devin agresivi,nelinistiti,anxiosi,negativisti?Au cosmaruri,temeri,obsesii?Ce gandesc ei despre divort,il accepta sau nu?Se poate intampla sa fie indiferenti?Cei care au trecut prin asta trebuie sa stie cel mai bine!
aalexia spune:
Mi-am pus si eu intrebarea asta de multe ori ....
Copil fiind ma intrebam de ce traieste mama cu un om violent in limbaj si in gesturi...Chiar daca tatal meu facea tot posibilul sa ne asigure tot ce ne trebuie la capitolul comportament avea multe lipsuri.
Ma gandeam ca mama accepta toate acestea numai pentru noi, copii.
Mai tarziu avand familia mea , copii mei, mi-am dat seama ca este foarte greu sa iei o decizie de acest fel. Copii nostri sunt foarte atasati de noi si s-au obisnuit sa ne vada pe amandoi langa ei.
Si nu cred ca exista o regula ....fiecare copil reactioneaza in felul lui si depinde foarte mult si cum trece mama peste acest hop.
Este greu de dat sfaturi in astfel de situatii.