ati simtit asa ceva?e normal?am nevoie de ajutor
ati simtit asa ceva?e normal?am nevoie de ajutor | Autor: samahol
cu ce sa incep oare?am 26 de ani,2 copii de 1 an si 7 luni si altul de 2 luni,ambii baieti.ma aflu intr-o situatie dificila si am nevoie de niste pareri obiective pentru ca eu sunt prea subiectiva.cu ce sa incep?niciodata nu am avut o relatie cu mama sau tata.mama e genul care se enerveaza repede,trebuie mereu sa aiba dreptate,crede ca bataia e rupta din rai.tata e om calm dar din pacate nu s-a implicat in educatia noastra si ii placea sa cam bea.mama a "reusit"sa faca din mine o persoana fara incredere in fortele proprii,m-a comparat mereu cu ceilalti si da m-a batut pentru orice.am auzit vorbe de genul"eu te fac,eu te omor","ma bagi in mormant","imi vine sa plec in lume si sa nu ma mai intorc"etc.inteleg ca te mai enervezi si vad ce greu e cu 2 copii dar sa ajungi sa-ti acuzi copiii si sa le spui cat te-ai sacrificat pentru ei.am locuit la bucuresti o perioada siam mers si la psihoterapie un timp si am descoperit multe lucruri.unul din ele ar fii ca nu am incredere in mine,ca parintii mei la un moment dat,nu mi-au mai facut fata din punct de vedere intelectual.vreau sa spun ca eu mi-am dorit mereu sa am alti parinti,visal la parinti intelectuali care sa ma educe cum trebuie.acum am la randul meu 2 copii si nu vreau sa repet greselile mamei.necazul e ca din pacate locuim cu ei si ea aplica aceasi "educatie":tipete,speriatul cu baba,conditionarea dragostei"daca esti rau,daca nu ma pupi etc nu te mai iubesc".nu vreau sa par aroganta,snoaba sau ma stiu eu cum dar asta simt:imi doream alti parinti,chiar sunt momente cand nu ii suport si ii urasc.sotul meu?odata il iubesc,odata il urasc.il urasc pentru ca crede in aceleasi metode de educatie ca mama mea.de multe ori i-am strigat sa plece si chiar a fost pe punctul de a pleca doar ca eu l-am oprit de ficare data.nu am ajuns sa descopar de ce aceasta teama de a fi parasita pentru ca din motive financiare,am intrerupt terapia.ce sa fac?vreau sa ma intorcla bucuresti pentru ca aici in casa simt ca ma sufoc,nu am loc de mama,nervii ei nu-i mai suport.vreau sa va intreb:
1.cunoasteti un cabinet de planing familial in timisoara?am 2 cezariene si nu vreau al 3 copil,in nici un caz cu acest barbat.
2.cunooasteti cumva in timisoara centrul de consiliere psihologica"sistem psi"?am nevoie de un nr.de telefon.am inteles ca se organizeaza acolo cursuri pentru parinti.
3.cunoasteti in bucuresti organizatii,biserici etc care m-ar putea ajuta la inceput de drum in sensul sa-mi acorde adapost daca vin cu copii?
4.nu sunt casatorita legal cu tatal copiilor dar el i-a recunoscut cu numele.daca ma despart de el,are dreptul sa ceara custodia copiilor?
si va rog sa-mi spuneti daca pot sa ies din aceasta situatie cu bine,eu cu 2 copii.va multumesc.
Raspunsuri
Manuc spune:
"E normal?" Pot sa-ti spun ca nu e. Cred ca esti intr-o situatie disperata, dar mai cred ca imaginea urata pe care ti-ai format-o despre parintii tai iti altereaza putin perceptia realitatii. Si daca gasesti asemanari asa mari intre ei si tatal copiilor tai, la cel din urma chiar poti sa renunti. De ce vrei sa vii in Bucuresti? Chiar daca ti-ai gasi o slujba care sa-ti permita sa-ti intretii singura copii, tot ai avea nevoie de cineva (poate mama ta) sa stea cu ei in timp ce tu ai fi la lucru. Daca nu esti multumita de tatal copiilor, daca nu va intelegeti, renunta (desi stiu ca nu e asa de simplu), dar nu te indeparta de parinti. Daca vor sa te ajute, accepta-le sprijinul, dar cauta pe cat poti sa le explici ce educatie ai dori sa primeasca copii tai. Sigur iti va fi mai simplu decat sa iei viata in piept de una singura intr-un oras ca Bucurestiul.
Manuela si bb Costin
camelia-daniela spune:
Draga mea,
hai sä-ti spun ceva...poate te mai linistesti...eu am avut 2 pärinti intelectuali, dar am auzit acelesi chestii enumerate de tine!!!
De ce???...tata era un om de zahär, cind era treaz, dar nu se bäga in educatia mea...o läsa pe mama, de care aveam o fricä groaznicä!!
Si pe mine m-a bätut, din motive incredibile!!!...cu toate astea, eu am incercat sä-i gäsesc scuze lui mama...poate sint eu altfel plämäditä, nu stiu, dar asa am reusit sä mä ridic deasupra realitätii crunte!!!
Realitatea era cä mama mea a fost orfanä si nu a stiut niciodatä ce inseamnä sä ai pärinti, sau cum ar trebui sä se comporte o mamä, cu copilul ei!!...asta era scuza pe care i-am gäsit-o eu!!!
Bineinteles cä am asteptat cu infrigurare sä implinesc 18 ani si sä-mi cistig independenta, ceea ce am si fäcut!!!
Nu i-a convenit, dar pe mine nici cä m-a interesat...dupä o vreme a inteles cä nu mai are nimic de spus!!!
Eu väd altfel situatia...pt. nimic ín lume nu mi-as fi dat banii la terapii...as fi cäutat resursele in mine...cä doar stii motivul pt care esti in situatia asta mizerä!!!
Solutia cea mai bunä ar fi sä te separi de pärinti si sä-ti educi copiii cum iti place tie...dacä este posibil!!!....dacä nu, pune picioarele in prag si impune-te in fata mamei tale...cu orice pret!!! Poate te ajutä si tatäl täu, dacä vorbesti cu el.
Acelasi lucru fä si cu tatäl copiilor..explicä-i punctul täu de vedere si spune-i cä nu vrei sä mai träiesti incä o datä cosmarul copiläriei tale!!
Singurä la drum, cu 2 copii mici nu este deloc usor!!!...pt. a face un astfel de pas, trebuie sä te pregätesti din timp!!!...trebuie sä ai o casä ( poate o prietenä la care sä stai o perioadä, pinä iti gäsesti tu ceva ) si ce este mai important, o sigurantä financiarä este indispensabilä...altfel, nu ai decit de suferit in continuare, iar sotul, dacä are servici si nu vine cu tine, poate avea cistig de cauzä, cä ai actionat in mod iresponsabil!!
Eu iti doresc sä ai puterea sä-ti expui punctul de vedere, acolo unde trebuie...eu am väzut situatia cit mai realist posibil.
Cami.
matia spune:
Cauta pe internet sau prin librarii cartea Conversatii Cu Dumnezeu si citeste macar primul volum (60.000 lei)Si daca ai sa o intelegi sint sigura ca ai sa privesti lucrurile cu totul altfel!O sa faca cit toti psihoterapeutii din lume!
Când apa-þi ajunge la gurã.....CAPUL SUS! Matia
Mirunda spune:
Draga mea,
grea este perioada prin care treci...eu cred ca ai facut bine ca ai fost la psiholog, dar greul cred ca abia acum incepe...el ti-a dat niste puncte de pornire, niste repere, te-a facut sa intelegi un pic de unde vin greutatile tale...acum insa greul o sa il ai tu, tu vei fi aceea ce trebuie sa mearga pe drumul spinos al cunoasterii de sine...nu te baza numai pe un psiholog, si incerca sa treci tot ce iti spune el prin filtrul TAU!
Dupa cum vorbesti despre mama ta, cred ca o despartire, macar in spatiu, te-ar ajuta mult...in RO exista gradinite si posibilitatea de a lucra si de a iti creste copii, chiar daca este tare greu drumul singuratatii...eu nu zic sa te certi cu mama ta, dar oricum sa va cautati alta casa, unde ea sa nu mai aiba asa de multe de zis...trebuie, cu calm si rabdare, sa ii repeti, MEREU SI MEREU, ca nu esti de acord cu acest stil de educatie, ca consideri ca de multe ori si ea a gresit, si tu vrei sa iti cresti altfel copii, desi O IUBESTI SI O RESPECTI ca pe mama ta, DAR...drumul tau este altul...copii tai sunt la o varsta extrem de importanta, unde daca gresim prea mult, sau LASAM pe altii sa greseasca, ei, micutii, vor plati o viata intreaga! Mama ta va sari probabil in sus de o posta, nu va intelege nimic, dar...cu timpul sunt convinsa ca isi va schimba atitudinea, daca tu veri fi blanda dar FERMA cu ea...
Altceva este cu sotul tau...ca sa ne jucam putin de-a psihologia, o sa iti zic ce mi-a venit in cap citind scrisoarea ta...fara sa vrei, inconstient probabil, ti-ai ales exact un sot in genul mamei tale, asta fiind soiul de oameni cu care tu stii, intr-un fel sa altul, sa te "descurci"...intrebarea este daca il mai iubesti...daca macar CAT DE CAT poti raspunde la aceasta intrebare cu DA, atunci eu te sfatuiesc sa va luati talpasita de la mama ta, sa va mutati, tu si el cu copii vostri, intr-o locuinta a voastra, unde sa incercati VOI sa faceti regulile jocului...este totusi tatal copiilor tai, merita, cred eu, sa ii mai acorzi o sansa
Daca insa raspunsul la intrebarea ta este NU, daca simti ca ne se mai poate face nimic...off, nu cred ca iti va fi prea usor, dar, iti spun ca o mama ce isi creste copilul (aproape) singura, mai bine singur decat cu un om langa tine pe care nici macar nu mai poti sa il respecti, daramite sa il iubesti...
Eu am senzatia ca tu vrei cumva sa fugi, iti inteleg acest imbold, dar incearca sa o faci cat mai bine pentru tine si copii...nu cumva ai si in Timisoara prieteni/rude/cunostinte, care ti-ar putea fi un sprijin, tie si copiilor? Nu crezi ca ar putea si mama ta sa te mai ajute, macar din cand in cand cu copii? Asta nu inseamna sa te terorizeze, pe tine si pe copii, asta nu are dreptul, mai ales NU E BINE pentru copii tai!! Nu crezi ca ti-ar fi tare greu singura cu copii in Bucuresti, si un pic mai usor la Timisoara? Asta tu stii, eu am incercat numai sa te fac sa iti pui cateva intrebari...
Doamne, uneori ne vine sa fugim la capatul lumii, dar odata ajunsi acolo, ne dam seama ca, de fapt, niciodata nu putem fugi de...noi insine...
Te pup, si mai povesteste-ne de tine, ok?
Iti tin pumnii! Cu drag,
Mirunda
"Copilului tau, atunci cand este mic, sa ii daruiesti radacini, atunci cand este mare, aripi".
samahol spune:
va multumesc pentru raspunsuri.ca sa va raspund la cateva sugestii:
1.spunea cineva ca mi-am facut o imagine urata despre parintii mei.trebuie sa va corectez si sa spun ca nu e o imagine,e chiar realitatea.asa sunt ei si nici nu vreau sa-i schimb dar pe minem-a afectat mult si chiar nu vreau sa-i afecteze si pe copii.
2.nu mi-am irosit banii la terapie pentru ca m-a ajutat foarte mult.si d-na terapeut,intelegand ca am mare nevoie de terapie,s-a oferit sa ma primeasca gratuit pana pot sa o platesc.
3.sa pun piciorul in prag in privinta mamei?am incercat de multe ori.am tinut multe in mine si la un moment dat am explodat.rezultatul?a vrut sa ma loveasca,eu avand 25 de ani si fiind insarcinata in luna a saptea.tata nu ma poate ajuta nici el pentru ca vede lucrurile la fel ca mama.de fapt tot ce spun eu sunt prostii,eu sunt o visatoare.adevarule ca ei nu ma vad ca dult,probabil am ramas aceasi fetita care nu stie nimic,care nu are experienta.nu poti sta de vorba cu ei calm pentru ca imediat se ridica tonul,adica cum as putea eu sa stiu mai multe decat ei ce ei sunt prosti?le-am spus ca sunt copiii mei si ca am dreptul sa-i educ cum conssider eu,dar degeaba,par sa nu inteleaga si nici nu tin cont de cele spun.daca le spun de ce nu e bine ce fac,ca specialistii spun asta,ei imi rad in nas si imi raspund:"specialistii p...."a fost raspunsul tatalui.incerc sa las pe baiatul cel maare cat mai putin cu mama,dar,locuind in aceasi casa,nu se poate sa nu se intalneasca.nu exista zi in care mama sa nu tipe,sa nu se enerveze.nu exista zi in care ei sa nu injure.si ce e cel mai rau este ca eu nu stiu cum sa imbin fermitatea cu blaandetea in educatie ca doar de unde sa fi invatat?stiu ca solitia e sa ma mut,dar ei nu cred ca ar fi de acord chiar daca sunt copiii mei.da,am tendinta asta sa fug cat mai departe de ei pentru ca numaaai asa as putea sa am liniste si sa-mi educ copiii cum trebuie.nici macar nu a recunoscut mama ca m-a crescut cu bataie si chiar a spus ca sunt bolnava psihic.
4.despre tatal copiilor.da,il mai iubesc si inca foarte mult dar ma doare cand stiu ca el vrea sa creasca copiii dupa aceleasi metode:bataia,bau bau etc.degeaba ii explic de ce nu e bine,parerea mea nu conteaza,eu sunt proasta.de multe ori,cand eram foarte nervoasa,i-am spus sa plece,dar tot eu l-am oprit.ne certam de multe ori pe tema educatiei.
oare chiar nu ccunoasteti organizatii sau biserici care ma pot ajuta la inceput de drum?va multumesc foarte mult.
Emilia spune:
Da, am simtit... Si mama mea s-a purtat tare urat... In adolescenta devenise un obicei sa ma gandesc la sinucidere... Apoi am plecat la facultate... am inceput sa capat incredere in mine... sa ma regasesc... Dupa alti 10 ani, cand baietelul mau avea un an, mama a venit sa stea cu noi. A stat numai 3 luni. Ma purtam groaznic cu ea... eram plina de resentimente. Apoi am descoperit "copii sunt din rai" de dr. Gray... o recomand tuturor... Acolo scrie ceva de genul..."nu trebuie sa-i judecati prea rau pe parinti, asa au stiut ei sa va creasca...dar va iubesc"
Si atunci m-am uitat in urma mea si am inteles ca asa era. Mama a avut o viata foarte grea, iar bunica mea nu a ajutat-o niciodata.
Totusi nu as locui cu mama! Cea mai buna solutie este sa te desparti de parinti... si se vor rezolva multe din problemele pe care le ai cu sotul. Eu de cand s-a nascut Adi am instaurat o regula in casa... copilul nu se bate si nu se jigneste... Si au fost momente cand am ajuns la capatul puterilor si imi venea sa dau cu el de pamant... dar pana acum am rezistat (are 3 ani).
Tu esti si foarte sensibila acum... esti mamica proaspata... cel mic de 2 luni iti consuma picul de energie care ti-a ramas dupa cel mare...
Sanatate multa!
Manuc spune:
Poate ca nu pot fi suficient de obiectiva in ceea ce priveste relatia ta cu niste parinti care sunt in realitate asa cum ii descrii tu pentru ca eu am avut niste parinti deosebiti, carora acum nu pot decat sa le multumesc pentru ceea ce au facut pentru mine. Pe la 18-19 ani aveam si eu una alta de reprosat, dar de cu totul alta natura decat cele povestite de tine, insa acum, privind cu alti ochi, inteleg ca totul era pentru binele meu. Dar ceea ce nu inteleg eu este totusi relatia cu tatal copiilor tai. Spui ca il iubesti dar mai spui si "sotul meu?odata il iubesc,odata il urasc.il urasc pentru ca crede in aceleasi metode de educatie ca mama mea.de multe ori i-am strigat sa plece si chiar a fost pe punctul de a pleca doar ca eu l-am oprit de ficare data.nu am ajuns sa descopar de ce aceasta teama de a fi parasita pentru ca din motive financiare,am intrerupt terapia." Crede-ma, teama de a fi parasita, mai ales dupa ce tu ii strigi sa plece, nu are nici in clin nici in maneca cu iubirea.
Daca il iubesti, dar aveti pareri diferite in ceea ce priveste cresterea copiilor si asta este singura problema a voastra, trebuie sa ajungeti la un punct de vedere comun fara sa-i strigi sa plece sau ceva de genul. Poate gresesc, nu vreau sa mi-o iei in nume de rau, dar simt ca ar fi si alte probleme. Copii tai sunt prea mici sa induca discutii atat de aprinse pe tema educatiei intre voi sau intre tine si parintii tai.
Evident, cel mai bine ar fi sa pleci din casa parintilor tai, asta ar rezolva multe, dar imi inchipui ca stai acolo pentru ca nu ai alta solutie si realist privind lucrurile, nu e chiar la indemana tuturor si sa inchirieze o casa, nu mai zic de cumparat.
"organizatii sau biserici care ma pot ajuta la inceput" ... eu cred ca pe lumea asta totul are un pret, nu te ajuta nimeni degeaba. Tu singura te poti ajuta. Ai un hobby? Iti place sa faci ceva in mod deosebit? Cauta sa faci ceea ce iti place sa depasesti momentul (as zice ca e un moment de depresie, poate de dupa nastere, si e ceva normal), bucura-te de cele doua minuni din viata ta care au nevoie de tine puternica si echilibrata si stapana pe situatie.
Daca situatia ta financiara, care inteleg ca nu e prea stralucita, are o parte de vina pentru starea in care te afli, gandeste-te ca sunt alte femei care nu au un acoperis deasupra capului nici cat tine. De indata ce copilul cel mic iti va permite va trebui sa faci tot posibilul sa-ti gasesti o slujba care sa te multumeasca din toate punctele de vedere.
Eu asa as face. Nu vreau sa mi-o iei in nume de rau daca esti de alta parere.
Manuela si bb Costin
pisi_ella spune:
Hm! Eu am parinti intelectuali si tot asemenea vorbe mi-au auzit urechile!!
Si pe mine m-a batut maica-mea...Si acum ii reprosez...Si am asistat la tot soiul de scandaluri, la tipete si urlete pna la 2 noaptea. Tata era o fire mai slaba, de altfel nici nu s-a implicat in educatia mea. Ai mei sunt amandoi profesori...Te gandesti ca un profesor stie sa-si educe copiii asa cum trebuie...Hm! Si ce vorbe dureroase pentru un copil!...Ma refer la replica "Eu te-am facut, eu te omor!" 
si la multe altele. Toate au ramas undeva in mintea mea...Incerc sa nu ma mai gandesc la timpul petrecut cu ai mei...Sau sa ma gandesc numai la momentele frumoase....
Acum eu sunt in Bucuresti, iar ei sunt la Braila. Acum e mai bine, caci ne vedem rar...Daca as fi stat cu ei si acum...cred ca ma internam la nebuni!! Si-asa, cred ca de-acolo mi s-au slabit nervii...
Imi pare rau, nu-ti pot da nici o informatie...Iti spun numai ca te inteleg foarte bine si ca trebuie sa faci tot posibilul sa pleci de acolo!!
_Ella & 
Emma
http://www.emmaandreea.3x.ro
Milia spune:
Mama mea s-a purtat cu mine exact asa. Tata nu. Abia am asteptat sa ma casatoresc sa scap din casa parinteasca. Am avut si sansa ca dupa casatorie sa nu mai stau cu parintii, bineinteles. Resimt si acum urmarile comportamentului mamei mele (familie de intelectuali, ca tot ziceati voi aici...). Fraza "Eu te-am facut, eu te omor" am auzit-o de multe ori, si altele mai groaznice inca, si de batai, ce sa mai spun, am semne (inclusiv pe fata) care nu mi-au mai trecut niciodata. Plus faptul ca am trait sub aceasta teroare, cu o frica permanenta, nu stiam niciodata de ce o sa ma mai acuze. Cumplit, de mult am lasat toate astea intr-un colt indepartat al mintii mele...
De cand avem copilul, mama vine si sta cu el pana venim noi de la serviciu. Pe urma pleaca acasa la ea. Toata viata mi-a spus "Sa nu faci copii, ca eu nu ti-i cresc", dar cand si-a vazut nepotul, s-a muiat imediat. Recunosc si acum tendinta ei dintotdeauna de a-l teroriza si pe fiul meu. Numai ca eu nu-i permit sa o faca, iar el, stiind asta, n-o baga in seama. Se simte stapan pe situatie. Desi il iubeste, nu i-o arata, tot timpul ii face reprosuri, il cearta, tipa la el... totusi, e si el copil (si am fost si eu).
Acum abia mi-a spus mama niste lucruri despre casnicia ei cu tata, si mi-am dat seama cat a suferit si de ce s-a inacrit. Probabil, daca ea stia ca nu poate fi fericita, era invidioasa pe fericirea oricui si facea tot ce putea sa impiedice pe oricine sa fie multumit. Dar chiar si pe copilul ei???
Si eu fac tot ce pot ca sa-mi cresc copilul asa cum as fi vrut eu sa fiu crescuta. Si eu, si sotul meu, l-am rasfatat poate prea mult, efectele se vad destul de bine. Am fost chiar prea toleranti, prea ingaduitori. Dar, vreau sa-ti spun ca, dupa multi ani, am inteles. Am iertat. Resentimente nu mai am. Viata parintilor mei este un cosmar, traiesc amandoi in tensiuni si certuri, iar noi (chiar si eu, fiica lor) evit cat mai mult sa merg pe la ei. Niciodata nu ma simt bine acolo. Bine ca am putut pleca, uite, tu nu poti. Incearca intr-un fel. Chiar daca vede de copii, sa nu stea la voi permanent. Nu face prostia sa pleci in lume, cine crezi ca te asteapta cu bratele deschise? Daramite cu doi copii? Cred ca teroarea ti-a intunecat putin judecata, incerca sa judeci responsabil, tu esti raspunzatoare de viata, sanatatea si bunastarea copiilor tai. Ce biserica crezi tu ca te primeste? Eu vad zilnic la poarta bisericii oameni sarmani care dorm in ger, si pe strazi mor destui oameni fara adapost in fiecare iarna. Copiii tai sunt mici si vulnerabili (ai nostri racesc in casa!!!). Gandeste-te, inainte de a fi prea tarziu! Incearca sa pleci, dar nu asa! Succes!