Depresii postnatale

Buna,fetelor! Am o propunere! Ce-ar fi sa ne impartasim experienta pe care am trait-o imediat dupa nastere,sentimentele pe care le-am trait,daca ne-am simtit asa cum ne-am asteptat sa ne simtim.
Pentru mine personal nu a fost cum ma asteptasem sa fie. Am plins de emotie citeva secunde dupa ce am nascut, dupa aceea a inceput sa ma doara operatia atit de tare incit stateam si ma intrebam de ce mi-o fi trebuit mie copil. Traiam niste sentimente contradictorii ,ma simteam vinovata pentru gindurile mele, plingeam non stop, sotul meu era foarte ocupat sa-i cumpere tot ce-i trebuie lui bebe si era intr-un continuu dute vino ,iar eu eram singura acasa cu un bebe de 4.700 kg pe care nu puteam sa-l ridic fiindca ma durea operatia prea tare,nici macar nu stiam prea bine sa-l tin in brate,daca el plingea ,plingeam si eu, iar sinii ma dureau ingrozitor fiindca bebita minca foarte lacom. De ajutat nu a putut sa vina nimeni sa ma ajute, fiindca parintii sunt prea departe,asa ca prin toate astea am trecut singura ,impreuna cu sotul ,care v-am spus era foarte ocupat sa-i cumpere lui bebe o lista de medicamente care-i trebuiesc preventiv, sa-i ia hainute, cosmetice,sa-l inscrie la pediatru, la starea civila,etc.
Acum au trecut aproape trei luni si zimbesc cind imi aduc aminte prin ce am trecut si sincer sa va spun il iubesc pe bebe mai tare ca oricind si-mi pare rau pentru sentimentele de la inceput,dar multumesc lui Dumnezeu ca a fost ceva trecator si ca ma pot uita in urma zimbind.
Mami Karla cu bebe Darius

ariel_7000 spune:

slava Domnului, nu am avut parte de depresie postnatala!
insa, recunosc ca mi-a fost extrem de greu in timpul ultimei luni de sarcina, cand eram greoaie si ma dureau toate, aveam picoarele umflate ca niste parizere:), in timpul nasterii, cand aveam contractii foarte dureroase, dar fara dilatatie, iar dr spunea, dupa 11 ore de travaliu, ca imi face cezariana...si mai ales ca facuse tot ce s-a putut face pt a ma ajuta (injectii cu oxitocina in uter, perfuzie si un mialgin care mi-a mai luat durerea, dar ma capiase si incepusem sa-mi pierd controlul si ma simteam ca o drogata:)) si epuizarea de dupa, plus durerea, mai pronuntata din cauza epiziotomiei (glumeam ca mi-a montat un cactus ;))...
cel mai greu a fost in primele ore la lauzie, cand vroiam sa merg la baie si nu puteam, iar infirmierele se uitau la mine cum ma prelingeam pe perete si pana nu le-a dat sotzul meu ceva, nu au vrut sa ma ajute!
apoi a urmat venirea acasa, cu un bebe mic, cu care nu stiam ec sa fac, cum sa-l schimb si cand, cum sa-i fac baie, brrrrrrr.
in timpul saptamanilor de colici, plangeam cot la cot cu bebe, nu stiam ce sa-i fac ca sa nu mai sufere.
nici acum, la 7 luni nu e usor, mai ales cand vad ca bebe nu vrea sa pape si nu e grasutz ca altzii si ma intreb daca il hranesc eu cum trebuie, dar dr ma asigura ca nu e gras deoarece este extrem de activ.
m-am panicat iar acum cateva nopti, cand bebe a facut 40.3 temperatura si m-am dus la cel mai apropiat spital si mi-au zi sca nu se baga la copii, iar eu la ora 4 alergam pe strazi cu fetita in brate si m-am dus la gr. alexandrescu, unde o cotoroanta urla la mine ca de ce o deranjez la ora aia si ca trebuia sa ma duc la gomoiu, ca de ei apartin eu cu sectorul.pana la urma s-a rezolvat...iar bebe e bine acum.
am mai fost suparata si cred ca la un pas de depresie cand am fost la servici si am indurat umilintele patronilor si injuraturile lor(dracuitul era ceva frecvent). ajungeam acasa cu nervii la pamant si plangeam in disperare pana venea sotul meu acasa...in cele din urma nu am mai suportat si am demisionat, pt ca imi pierdeam vremea aiurea acolo, pt ca nu aveau de gand sa-mi faca mult ravnita carte de munca.
m-au "santajat" spunandu-mi ca sunt mama rea si nu ma gandesc la ce va manca bebe...dar nu am cedat si am plecat de la ei, iar bebe are ce manca si inca foarte bine!
de cate ori am avut probleme a fost din cauza rautatii si indiferentei oamenilor, celor care in mod normal ar trebui sa ne ajute.....
dar asta e viata, cu bune, cu rele si pt binele nostru si al copiilor nostri trebuie sa mergem inainte!

ariel
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc1
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc2
http://community.webshots.com/user/alinanunta

Marox spune:

Bineinteles ca n-am ratat sa fac o depresie postnatala. Am facut-o pe cind mai eram in spital, din a doua zi. Copilul a plins toata ziua, eram obositade nu mai stiam de mine, nu mai stiam ce sa-i fac, nu voia sa suga, cum il apropiam de sin, cum urla de rupea.

Imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri...Eram in pat cu lacrimile curgind, noroc ca eram singura in salon, cind a intrat un tip de la Serviciul Tehnic pentru aerul conditionat. Eram atit de nefericita ca pur si simplu mi-era indiferent daca ma vedea plingind. Nu mi-a zis nimic, probabil ca era obisnuit ca mamicile sa aiba baby-blues.

In a treia zi Alex pierduse 500 g, la nastere avusese 3.200 kg. Trebuia sa-i facem proba laptelui, sa-l cintarim dupa fiecare supt si eu devenisem atit de inerta ca nu aveam putere sa merg cu el pina la infirmiere. Sotul meu, saracu', a facut curse pe culoare in ziua aia-sugea Alex 5 minute, tusti, cu el la cintar! Spre seara s-au oferit infirmierele sa mi-l ia sa-i faca o baie si un masaj sa pot sa ma odihnesc putin. I-au dat si un suplement de...nu mai stiu ce, vitamine, asa ceva, cu lingurita, oricum a inceput sa ia incetisor in greutate.

In a cincea zi am iesit din spital...si era cit pe ce sa incep sa bocesc din nou. Nu voiam sa ma intorc acasa! Era asa de bine la spital (he, he, nu credeam ca o sa ajung sa zic vreodata asa ceva!): mi se servea mincarea ca la restaurant (puteam alege), daca aveam vreo problema cu Alex venea cineva sa ma ajute, nu trebuia sa ma ocup de menaj, dolce vita!

De atunci am mai avut momente de disperare, cind plingeam sa-mi sara camasa. Pot spune ca ceea ce m-a ajutat foarte mult a fost reinceperea serviciului, cind Alex avea 3 luni jumate, mi-am regasit echilibrul si faptul ca nu mai stateam toata ziua intre 4 pereti singura cu un sugar m-a ajutat sa relativizez, sa nu mai pun atita la suflet daca plinge (e drept ca acuma il aud, eventual, doar seara).

Ariel_7000, imi pare foarte rau de modul in care te-au tratat fostii tai patroni, e inadmisibil!!!

Andruska spune:

Noi am avut parte de o depresie de zile mari. Dupa 30 de ore de travaliu, mi s-a facut cezariana - moment in care a aparut Andrei Teodor, 3.750 kg si 52.5 cm. Dupa cezariana, ma durea operatia, sanii mi se umflasera atat de tare incat....au inceput asistentele sa ma mulga , am facut febra laptelui....Acasa febra in fiecare seara, operatia tot ma durea de simteam ca innebunesc - sotul meu saracul nici nu se putea uita la mine ca eu plangeam.

Dupa 10 zile si-au dat seama ca facusem infectie de la sonda urinara - drept urmare mi-au dat tratament cu antibiotice si am inceput sa ma simt mai bine.

Andrei crescuse si el si parca lucrurile incepusera sa intre intr-un normal. Acum are 4.3 luni si imi spune in fiecare zi ca ma iubeste si ca vrea sa se casatoreasca cu mine.

Pupici, nasteri usoare si bebei sanatosi,

Andra cu burtica de 31 saptamani si Andrei (4,3 ani)
Album Andrei:
http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=954&cid=448