"Intre petale"

"Intre petale" | Autor: adda

Link direct la acest mesaj

Aceasta este o povestioara scrisa de un prieten de-al meu. Sper sa va placa .
Va rog sa-mi spuneti parerea voastra sincera...dar sincera-sincera . Intentionez sa-i fac o surpriza si sa-i arat mesajele voastre.

Între petale

de NoOne
pentru Dani

Stãtea încã agãtat de materialul în care se învelise cu multe zile în urmã. Cãldura soarelui îl scorojise, fãcându-l din ce în ce mai casabil dar pentru el asta nu avea mare importantã.

Iesise cu greu din gogoasã. Poate si pentru cã nici el nu stia cu adevãrat ce trebuie sã facã. Tinea minte lumina. O vãzuse prin striatiile peretilor si se chinuise sã ajungã la ea. Atât. Acum, stând în luminã, încerca sã se obisnuiascã cu noul sãu trup. În primul rând îi era teamã cã are picioarele prea fine. Oare cum avea sã se târascã el pe scoarta copacilor cu asemenea picioare firave? Aplecã încet capul si le privi încã o datã cu milioanele lui de ochi. Asteptã putin dar nu se întâmplã nimic. Nici o altã schimbare. Poate trebuie sã se rupã... cumva. Sã cadã.

Încercã sã-si încordeze corpul. Uitase pânã si cum se face acea undã; o undã ce ar fi trebuit sã înceapã - ca de fiecare datã - în ultimul segment al trupului sãu moale si ar fi trebuit sã se termine în primul segment; unda prin care el îsi deplasa corpul - un fel de dat de-a dura. Mai încercã o datã. Cine stie? Poate cã de data asta va înainta. Corpul începu sã-i tremure violent; picioarele pãreau cã nu pot sustine acea greutate dar nici de aceastã datã insecta nu se clinti din loc.

Cu sigurantã gresise: pornise prea devreme spre luminã. Probabil cã metamorfoza nu era încã terminatã. Doar nu avea sã traiascã tot restul vietii lui cu asemenea picioare subtiri... si mai erau si chestiile alea ciudate de pe spate. E drept cã nu erau grele - dacã nu s-ar gândi la ele probabil ar uita cã existã - dar erau incomode: atrãgeau atentia prin mãrimea lor. Oare dacã ar mai construi o gogoasã iar de data asta nu s-ar mai lãsa amãgit de luminã ce ar fi?

O palã puternicã de aer îl smulse din loc aruncându-l pur si simplu în gol. Instinctiv, insecta si-a desfãcut aripile si zbãtându-le puternic a reusit sã nu cadã. Era prima oarã când nu izbea pãmântul dupã ce trupul nu mai folosea picioarele pentru sustinere. Deci pentru asta erau bune cele patru noi organe. Un soi ciudat de palete pentru bãtut aerul care, dacã erau miscate destul de repede, se puteau agãta de aer la fel de usor cum picioarele se agãtau de scoarta copacilor. Îsi încreti corpul în asa fel încât sã aterizeze pe frunza de care încã mai stãtea prinsã fosta sa gogoasã.

Obosise. Aripile îi tremurau în continuare. Nu le putea face sã se opreascã. Iar acea miscare continuã punea aerul din imediata lui apropiere în miscare si dintr-o datã parcã nici soarele nu mai dogorea la fel de puternic ca mai înainte. Treptat, insecta ajunsese sã-si cunoascã trupul, sã-l cunoascã si sã-l controleze.

Pãsi pânã la marginea frunzei si repetã miscãrile violente din aripi. Simti cã se desprinde si bãtu si mai repede din aripi. Cu miscãri din ce în ce mai simple învãtã sã înainteze, mai întâi într-o directie apoi în alta. Dãdu câteva ocoluri locului sãu de aterizare - prefera sã nu se îndepãrteze prea mult, deocamdatã experimenta diverse tehnici de zbor. Ajunsese sã-si stãpâneascã la perfectie chiar si cele mai mici gesturi - învãtase repede... pentru cã îi plãcea, îi plãcea noul sãu corp iar asta se vedea la fiecare nouã bãtaie de aripi.

Dintr-o datã se hotãrâ: la ce bun sã zbori mereu si mereu în aceleasi locuri? Lumea era destul de mare si el vroia sã o descopere... încetul cu încetul. Se avântã în vãzduh. Niciodatã nu întelesese cât de frumoase pot fi toate privite de sus. Acum întelegea. Furnicile, gândacii cu spatele negru, câinii, caii, pestii... chiar si oamenii... trãiau pe pãmânt, lipsiti de aripi, lipsiti de posibilitatea de a zbura. El era singurul care putea trece oricând pe deasupra a toti si toate, fãrã teama de a fi cãlcat în picioare, fãrã teama de a fi strivit din gresealã. Deasupra sa erau doar norii. Si soarele. Dar de ei nu se temea.

Îsi dãdu seama cã zboarã pe deasupra unui lac. Privi în apã si pentru prima datã îsi vãzu imaginea oglinditã. Pentru prima datã vãzu aripile deschise. Erau rosii. Ici-colo erau câteva puncte negre si pe margine nitel portocaliu. Doamne cât putea fi de frumos!

O libelulã mare, cu corpul verde-albãstrui, trecu în vitezã pe lângã el. Hotãrâ cã nu e bine sã stea asa de aproape de apã. Bãtând lent din aripi se ridicã în aer continuându-si zborul. Soarele îi încãlzea spatele iar el trecea peste câmpii, peste case, peste oameni. Ce-si putea dori mai mult?

Si totusi, de acolo, de jos ajunse pânã la el mirosul florilor. Coborâ în cercuri largi spre o grãdinã cu trandafiri rosii. Se asezã cu grijã pe cel mai mare si mai frumos dintre ei. Simtea moliciunea petalelor sub picioare, simtea valurile de parfum. Pentru câteva clipe îsi opri bãtaia aripilor - asemeni timpului, se oprise si el.

Apoi se hotãrâ sã guste acel parfum. Întinse o trompã finã si trase în el acel miros plãcut. O dulceatã fãrã seamãn se rãspândi în întreg corpul. Începu sã tremure fãrã voie. Era atât de fericit încât bãtea necontenit din aripi. Era prima oarã când gusta ceva atât de minunat. Era prima oarã când gusta o floare. Vroia mai mult. Mult mai mult. Vroia tot. Vroia sã guste fiecare floare, vroia sã simtã în el parfumul fiecãrei petale.

Se ridicã în zbor pentru a se opri pe urmãtoarea floare. Se roti de câteva ori si se asezã pe o floare mare rosie. Îsi opri aripile asteptând sã simtã parfumul... dar de data aceasta parfumul lipsea.

"Uite mami ce s-a asezat pe rochita mea! Un fluturas..."

Fetita ridicã bratul stâng în dreptul ochilor. Nu putea crede cã are aproape ceva atât de frumos. Fluturele însã nu întelese vocea fetitei si nici nu vãzu cei doi ochi mici, albastri, ce îl priveau cu mirare.

"Mami, mami! Uite!"

Vocea mamei îi rãspunse imediat: "Încet mãmicule sã nu-l sperii. Dacã îl sperii o sã zboare."

"Ba n-o sã zboare!" zise din nou fetita asezând repede peste fluture palma dreaptã fãcutã cãus.

"Nu mãmicule... dã-i drumul! Dacã îl tii închis o sã moarã. Fluturasii sunt foarte sensibili. Dã-i drumul mãmicule. Dã-i drumul sã zboare."

Fluturele fusese luat pe nepregãtite. Nici nu pricepea bine ce floare era asta pe care se asezase. Privi cu atentie în jur. Era ca în gogoasa lui cea veche - întuneric si putea sã vadã prin crapãturi firicele de luminã. Era la fel doar cã de data aceasta se temea. Se temea cã ceva rãu se va întâmpla. Începu sã batã puternic din aripi încercând sã se elibereze dar aripile sale moi izbeau peretii micii sale închisori fãrã a-i provoca stricãciuni.

"Uite mami, se miscã!" spuse fetita aplecând urechea spre palmã. Ascultã putin zgomotul aripilor si chicoti fericitã. Degetele sale s-au strâns încet peste fluture. Începu sã topãie agitând în aer pumnul drept. "E aici! E aici!" Mama fetitei s-a apropiat repede: "Uite vezi?" zise ea arãtându-i micutei pata de culoare de pe rochitã. "Aripile lor sunt foarte delicate. Dacã îsi pierd culoarea nu mai pot zbura si mor. Dã-i drumul mãmicule, îl chinui..."

"Ba nu-l chinui..." strigã furioasã fetita. "Uite, acuma îl chinui." spuse ea rupând înciudatã una din aripile mari ale insectei. "Dar nu-l doare. Veeeeeeeezi?" Mama fetitei încremenise. Era cât pe ce sã-i tragã o palmã copilului dar se opri. "Si uite cã mai poate zbura" continuã fetita aruncând fluturele cu putere în aer.

Liber din nou. Era liber din nou. Începu sã batã repede din aripi... dar ceva nu era cum ar fi trebuit sã fie... nu se putea tine în aer. Oricât de tare ar fi miscat aripile simtea cum cade pe pãmânt.

"Hai sã ne grãbim cã vine ploaia." spuse mama fetitei prinzând-o de mânã. Vãzuse fluturele prãbusindu-se în praful strãzii. Dintr-o datã simti un nou în gât. "Hai mãmicule, hai mai repede." mai zise ea tristã privind pentru o ultimã datã fluturele care se chinuia sã zboare.

Aripile sale, frumoasele sale aripi, izbeau cu putere pãmântul. De ce nu mai putea zbura? De ce? De ce? Cu ce gresea acum? Mai încercã o datã. Si încã o datã. Pe alocuri - acolo unde degetele fetitei îl atinseserã - aripile sale îsi pierduserã culoarea. Nu mai erau nici rosii, nici negre... nici chiar portocalii, ci albe. Si albul era o culoare dar lui nu-i plãcea deloc. El îsi vroia înapoi rosul. Îsi vroia înapoi negrul. Si portocaliul. Vroia sã poatã sã zboare din nou.

Un strop de ploaie cãzu lângã el. Si apoi altul. Si altul. Dar lui nu-i mai pãsa. Nu-i mai pãsa de ploaie. Picãturile cãdeau cu putere pe trupul sãu... pe aripile sale. Aproape toate erau ca niste lovituri. Aproape toate dureau dar el nu avea ce sã facã - era tintuit pe pãmânt. Într-un fel era fericit cã durerea venea de sus si nu din altã parte.

Lacrimile cerului deveniserã lacrimile propriului sãu trup... lacrimile propriilor sale aripi.

Ploaia însã nu durã mult si soarele îsi fãcu din nou aparitia. Încet, îi simti cãldura. Întreaga suprafatã a corpului sãu primea razele solare. Dar la ce bun? La ce bun sã se usuce când corpul sãu zãcea pe jos?

Stãtu asa câteva minute.

Apoi întelese.

Întelese cât de scurtã fusese noua sa viatã - de-abia învãtase sã pãseascã, de-abia învãtase sã zboare, de-abia învãtase gustul florilor si acum... acum trebuia sã învete sã moarã. Lipit de pãmânt, cu aripile zdrobite si rupte, astepta. O palã puternicã de vânt ridicã praful de pe sosea... si în acelasi timp îi împinse în aer si trupul sãu usor.

Zbura.

Era din nou în aer, peste toti si peste toate. Încercã sã-si miste aripile dar fãrã folos. De aceastã datã zborul sãu era doar o amãgire a vântului.

Si totusi zbura. Pentru ultima datã.

Apoi simti cã aerul se linisteste. Simti cum cade.

Cu toate acestea nu mai simti atingerea pãmântului.

În timp ce corpul se prãbusise în praf... el rãmãsese în aer... zburând.


Dragostea e intotdeauna gata sa ierte, sa aiba incredere, sa spere si...sa indure orice urmeaza.

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns Cristina spune:




Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns GabiG spune:

Foarte frumos, dar foarte trist...asa cum poate fi viata uneori!

si Francesca 1an2 luni
Pe lumea asta exista un singur bebelas (copil) perfect! Si fiecare mama il are!
http://f1.pg.photos.yahoo.com/adigabi

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns iren spune:


Superba povestea,chiar daca e trista...

Iren&Bogdanelu

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns clau07 spune:


Frumoasa poveste, cu atat mai frumoasa cu cat este si adevarata. M-a emotionat si am plans moartea fluturelui.

Claudia

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Aurelia spune:

Superba si emotionanta povestea ,e poet si..... visator colegul tau!

Aura&Luca,18 luni

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns ange spune:



pt. colegul tau

ange,mamica de 2 ori

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns ani35 spune:

,

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Anina_n spune:

Foarte frumoasa povestea dar si foarte trista. Are un suflet frumos si sensibil prietenul tau. Bravo lui !

Nina & Nina-Cristina (1 an si 7 luni)

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns janib spune:

Sensibil sufletul prietenului tau. Povestea este trista dar in acelasi timp adevarata. Noi oameni nu stim sa traim in armonie cu natura cu pasarile cu vietatile. Durerea fluturelui ( ce delicata fiinta a ales) este durerea noastra a tuturor care ne zbatem a invata sa ne inaltam sa admiram frumusetea lumii, pentru ca mai apoi sa cadem in tarana inlacrimati. si doar sufletul noasdtru sa continue a se inalta in infinit... Foarte frumoasa povestire.....

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Adriana Radu spune:

Adda o poveste plina de sensibilitate......cand am citit-o am realizat cum inconstient putem rani un suflet drag de langa noi fara sa vrem,fara sa stim....,cat de usor putem fi raniti,poate fara intentie, insa oricum ne doare, si e cu atat mai rau cand ne prinde atunci cand suntem mai vulnerabili,cand invatam sa zburam,sa ne bucuram de tot ce e frumos.Transmitei prietenului tau cele mai frumoase ganduri si un zbor infinit...

Mergi la inceput