"daca nu ma obligai nu ma insuram cu tine"

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 2

papadie spune:

Acuma ca ti-ai raspuns la intrebari vezi ce solutii gasesti.
Lasä plinsul...copiii se fac stii tu cum, nu plingind ore in sir in fiecare zi. Cumpara o sampanie ca sa-ti faci "curaj", trage storurile si imagineaza-ti ca el a fost intr-o delegatie luuuuuuuuuungaaaaaaa.
Iti doresc numai bine!***************************

"În afara de constiinta totul e bestialitate" (Camil Petrescu)

mariana_flo spune:

Sper sa fie asa usor de pus in practica. O sa incerc, desi... nu prea ma trage sufletul.

try spune:

Mariana, uite ca acest al doilea mesaj al tau mai intregeste tabloul.
Realizez acum ca el de fapt a incercat sa treaca peste toate, a incercat sa te ajute, dar tu esti cea care pana acum n-ai facut nimic, ai preferat sa te abandonezi in starea asta de tristete, ti-a fost mai usor sa te lasi prada melancoliei. Carui barbat crezi tu ca-i palce sa vada o astfel de imagine? Pune-te putin in locul lui si incearca sa simti ceea ce simte el cand dupa esecurile de a te ajuta sa treci peste. 8 luni nu-i deloc putin. Iar latura sexuala fii convinsa ca-si pune si ea amprenta, lipsa ei la un barbat face mai multe ravagii emotional/comportamental decat la o femeie.
Tu trebuie sa iesi din starea asta, nu va duce la nimic bun nici macar pentru tine, e doar o agonie pe care ti-o prelungesti singura. Pe mine faptul c-am iesit si am vorbit cu lumea m-a ajutat enorm sa trec peste pierderea de sarcina, eu am fost opusul tau, imi doream sa ies cat mai mult, va stau cat mai putin acasa, sa fiu cat mai preocupata ca sa pot uita prin ce-am trecut. Si-acum am momente cand daca stau sa ma gandesc prea mult la intamplarea aia incep incet-incet sa resimt starea de soc si durerea care au urmat avortului. Dar acum singurele mele ganduri se indreapta catre ce va fi in viitor, spre momentul in care vom putea din nou incerca si voi avea si eu copilul meu.
E adevarat ca situatia ta e un pic dificila prin semnul de intrebare care se pune asupra posibilitatii voastre de a mai avea un copil plamadit din voi doi, dar gandeste-te la viitor, daca vrei sa ai copilul tau trebuie sa lupti pentru asta. Iar daca Dumnezeu, soarta, natura sau cine vrei tu, nu va vrea asta, exista si alte solutii, bucuria pe care o poate darui un copil unui parinte este dincolo de legaturile de sange. Sunt atatea exemple de adoptii unde parintii si copiii traiesc fericiti impreuna, fara nici cea mai mica unda de regret. Si eu m-am gandit la treaba asta si daca vreodata n-am sa pot avea propriul meu copil, eu vreau sa infiem unul, nu-mi pot imagina viata fara o faptura mica langa mine, fara sa stiu ca n-am dus mai departe prin copilul meu ce-am acumulat in viata asta, fara sa stiu ca las o alta viata in urma mea care sa duca mai departe menirea asat a noastra, oricare-ar fi ea. Si numai cand ma gandesc cati copii sarmani, cati copii nevinovati sunt in lumea asta si se lupta pentru a trai, iar bucuria pe care-o poti simti avand grija de un astfel de copil este imensa.
Schimbati comportamentul, iesi in plimbari pe afara chiar daca le faci singura, ai sa vezi ca dupa o astfel de plimbare ai alt tonus, alta stare de spirit.

"Tot ceea ce nu te doboara, te face mai puternic"

mariana_flo spune:

E foarte adevarat ca agonia mea l-a indepartat insa acum mi-am mai revenit putin, si incerc sa refac ceea ce s-a stricat. Din pacate ma lovesc de un refuz total si nu mai stiu cum sa abordez problema. Chiar aseara, de exemplu,cand am ajuns acasa nici nu mi-a raspuns la buna seara. M-am asezat langa el, pe canapea si am incercat sa-l iau de mana. M-a respins brutal. Apoi am incalzit mancarea si l-am invitat la masa. A mancat si a plecat iar la tv. Casa arata ca dupa razboi. Era mizerie peste tot, desi lasasem curatenie dimineata. Inainte nu gaseam asa. Am senzatia ca ma pedepseste si nu inteleg ptr ce. La un moment dat mi-a spus ca n-ar strica daca am lua o pauza de 7 -10 zile. Am inghetat instantaneu. Si ca o completare a spus ca dupa aceasta pauza nu se stie daca vom ramane impreuna. Ba chiar a insistat sa-mi spuna ca eu nu ma voi descurca singura. Fraza a sunat cam asa:"o sa fie vai de tine dupa ce o sa plec, ca nu esti in stare sa te descurci singura". Nu stiu la ce s-a referit. Eu pana sa-l cunosc am locuit singura 6 ani si nu mi-a lipsit nimic si stie asta. Chiar nu mai stiu cee sa cred. Nu mai inteles nimic.

adda spune:

Sotul tau nu te-a mai simtit aproape de el in cele opt luni...incearca, pentru cateva momente sa fii in locul lui...tu cum ai reactiona daca lui i s-ar intampla ceva (Doamne fereste!) si ar refuza orice ajutor din partea ta?? ba mai mult,l-ai vedea ca e suparat tot timpul, poate chiar si plange, uneori, iar tu sa nu poti face absolut nimic ca sa-l scoti din starea asta??? n-ai putea sa stai asa, sa-l vezi ca sufera, nu? ai incerca sa faci orice pentru el, pentru ca-l iubesti...dar nu crezi ca, la un moment dat, te-ai gandi daca mai are rost sa continui? Ti-ai pune intrebari de genul: "oare ma mai iubeste? ma mai vrea alaturi de el?"
Mariana, eu nu vreau sa te supar acum...am incercat doar sa-l inteleg si pe el...stiu ca tu suferi si imi pare rau ca ti s-a intamplat una ca asta...e normal sa te respinga acum...si cred ca vorbele pe care ti le spune el sunt doar pe jumatate adevarate...dar, vezi tu, nu poti sa-l ignori timp de 8 luni si sa te astepti ca dupa atata vreme sa te astepte cu bratele deschise...si el a fost ranit, atat de faptul ca l-ati pierdut pe micutz, cat si din cauza ca tu ai preferat sa te retragi si sa suferi de una singura...
Uite, intr-o seara, cand sunteti mai putin ocupati, du-te langa el si vorbeste-i...spune-i tot ce simti, chiar daca ti se pare ca nu te asculta...dragostea voastra nu piere asa de repede (fie ele si opt luni)...doar ca v-ati dezobisnuit sa mai fiti voi doi...uite, de exemplu daca am vreun necaz si stau mahnita, iar sotul meu ma intreaba: "ce s-a intamplat?" si eu ii raspund: "nimic", el se simte dat la o parte, crede ca nu-l mai iubesc (este alaturi de mine, dar daca plang de una singura, intr-un colt si nu-l includ si pe el in ceea ce mi se intampla, se supara rau....se enerveaza...eu vad ca nu-mi mai vorbeste, ma duc langa el si-i spun ce am pe suflet chiar daca pare suparat-foc ...si el imi spune ca el sufera si mai mult cand ma vede asa trista si nu are cum sa ma impace si din acest motiv se enerveaza).
Daca te-au suparat vorbele mele cu ceva, imi pare foarte rau, poti sa dai si cu oua, si cu rosii , numai sa fii tu mai vesela si mai increzatoare ...
Ca sa termin acum mesajul intr-o nota mai vesela, mai tii minte cand aveai niste pisici carora vroiai sa le gasesti stapan si eu ti-am spus ca-ti dau orice, numai sa urci un matz in trenul de Iasi?

Dragostea e intotdeauna gata sa ierte, sa aiba incredere, sa spere si...sa indure orice urmeaza

adda spune:

quote:

Ba chiar a insistat sa-mi spuna ca eu nu ma voi descurca singura. Fraza a sunat cam asa:"o sa fie vai de tine dupa ce o sa plec, ca nu esti in stare sa te descurci singura". Nu stiu la ce s-a referit. Eu pana sa-l cunosc am locuit singura 6 ani si nu mi-a lipsit nimic si stie asta. Chiar nu mai stiu cee sa cred. Nu mai inteles nimic.

Poate s-a referit la faptul ca ai fost asa deprimata in ultimele luni...adica, ceva de genul: "necazuri sunt mereu in viata si nu trebuie sa te lasi doborata de ele...iar fara mine care sa te sustin moral, nu stiu cum te vei descurca"...nu cred ca s-a referit la partea materiala...asa inteleg eu, poate gresesc

Dragostea e intotdeauna gata sa ierte, sa aiba incredere, sa spere si...sa indure orice urmeaza

mirelam spune:

Si eu sunt de parerea Addei.
Imi inchipui ca este greu sa pierzi o sarcina dar ar trebui sa faci si tu eforturi sa-ti revii. Viata merge inainte.
Nu te supara pe mine, dar eu cred ca sotul tau are un picut dreptate sa se poarte asa, mai ales ca timp de 8 luni, te-ai purtat cu el atat de distanta incat l-ai facut intr-un fel sa se simta vinovat.
O durere de genul asta ar fi trebuit sa va apropie si mai mult nicidecum sa va indeparteze.

(5 ani si 5 luni)

try spune:

Off, Mariana, m-au intristat vestile tale din ultimul mesaj, se pare ca el chiar a vorbit serios legat de treaba asta cu despartirea.
Eu am trecut prin aceeasi situatie ca a ta, dar pe atunci nu eram casatoriti si motivele au plecat de la cu totul alte probleme, cert este ca si eu am avut o lunga perioada (cateva luni) in care l-am respins. el incerca tot timpul sa ma pupe, sa ma mangaie, sa ma dragalaseasca, eu aveam preocupari la serviciu si veneam destul de tarziu acasa, iar atunci cand veneam nu aveam chef de dragalaseniile lui, intrasem intr-o stare de nu ma mai intelegeam nici eu pe mine insami, aveam aproape permanent o stare de nervozitate ale carei cauze mi-era greu sa le gasesc atunci. Mai tarziu am inteles de unde venea aceasta nervozitate si respingere, dar nu are sens s-o discut acum. Rezultatul a fost acelasi ca in cazul tau: a inceput sa se departeze el de mine, sa devina rece si de-abia atunci am priceput care erau urmarile comportamentului meu. Ne-am despartit atunci fara sa avem macar idee ca viata ne va aduce inapoi. Eu am sperat tot timpul ca ne vom reimpaca si am facut tot ce mi-a stat in putinta sa-mi repar greseala. Doua luni a durat aceasta despartire, iar in tot acest timp ne-am vazut de cateva ori, pana intr-o zi cand a venit si mi-a zis ca el vrea sa ne reimpacam caci viata e vrea de unul singur. Nu pot spune ca problemele au luat sfarsit si totul a fost ca-n povesti, dar ne iubim mult unul pe altul, suntem familisti convinsi si avem acelasi tel: sa facem aceasta casnicie cat mai frumoasa, cat mai placut pentru amandoi. Factorul major care ne-a afectat noua relatia a fost lipsa de comunicare, nu eram capabili sa stam de vorba unul cu altul si sa ne spunem pasurile. Au trecut 4 ani jumate de atunci (iar inainte de asta am avut alti 5 ani) si pot sa-ti spun ca incet-incet sotul meu devine unul din prietenii mei cei mai buni. Am invatat sa vorbesc cu el, am invatat sa-l intreb tot timpul si sa-l ascult. Lucrurile ramase nerezolvate se acumuleaza si la un moment dat izbucnesc si au urmari dintre cele mai dureroase, exact ce se intampla acum cu tine. Stai de vorba cu el foarte sincer, spune-i ca acum realizezi ce-ai facut, spunei ca durerea asta a pierderii sarcinii te-a dus pe un drum pe care n-ai stiut nici tu cum sa-l parcurgi. Banuiesc ca ai fost orbita de aceasta durere si nici macar n-ai putut sa vezi ajutorul pe care el a incercat sa ti-l acorde, banuiesc ca in acele momente negai tot ce-i in jurul tau inclusiv pe el, fara sa banuiesti ca in felul asta tu adaugai o durere in plus durerii lui. O astfel de discutie sincera am avut-o si noi inainte de a ne desparti atunci si, cu toate ca pe moment nu a rezolvat nimic, sunt convinsa ca in timp, ea a contat.
Poate ca n-ai cum sa eviti inevitabilul, poate ca el tot va vrea sa plece, e ca o lectie pe care va vrea el sa ti-o dea pentru cum te-ai purtat cu el, inconstient probabil ca vrea sa te faca sa suferi asa cum a suferit si el. Asa e, cum spunea si Adda, un om care incepe sa se simta neiubit se retrage, nu sta nimeni intr-un loc unde are impresia ca este in plus.
Diferenta intre exemplele noastre este ca noi atunci nu eram casatoriti. O despartire intr-o astfel de situatie este mult mai simpla, dar la fel si impacarea. In cazul unui divort/casatorii totul pare definitiv.
Daca crezi ca te pot ajuta cu ceva sau si numai pentru a avea pe cineva carui sa-i vorbesti, poti oricand sa ma contactezi pe privat, fie si numai pentru ca am trecut oarecum prin ceea ce ai trecut tu.
Sper din suflet sa reusiti sa rezolvati problema, sper din suflet ca el inca sa mai aiba suficienta determinare sa continue alaturi de tine.

"Tot ceea ce nu te doboara, te face mai puternic"

anatolia spune:

Nu-l respinge,dragaleste-l,caci nici un barbat normal nu poate reactiona urit la un comportament frumos din partea doamnei sale.....(aici probabil ca-mi dau si mie raspuns caci luata cu lopata de munca,il dragalesc din an in pasti)

anatolia