Bb Gabriele e Inger .

Raspunsuri - Pagina 12

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns abramburika spune:

Multumesc, fete dragi, . Asa e .. si noua ni se pare totul ireal, parca e un vis urat.



Lacrimile sunt limbajul tacut al durerii.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns abramburika spune:

Sa continui, despre experienta celor 2 sapt. de spital ...

Dupa nastere eu am stat 3 zile in spital. M-am refacut surprinzator de repede. La fel, facand comparatie cu prima nastere, unde eram mai slabita si mi-am revenit mai lent.

Insa psihic, acum mi-a fost tare greu. Plangeam continuu, gandul meu era la Gabriele, la Silvia, nu vedeam nici o iesire din acest tunel. Terapia intensiva era cu un etaj mai jos fata de salonul meu ... ma duceam cat de des puteam, cat de des imi permiteau pt. ca aveau si ei orarele lor, controale, schimb de tura tec. Ce am vazut eu in aceasta sectie de terapie intensiva ... nu am gandit niciodata cata suferinta exista, cat de greu incercati sunt unii. Iar personalul de acolo (medici, infirmieri, asistenti etc.) face aceasta meserie cu daruire si dragoste. Nu sunt cuvinte mari, efectiv sunt inconjurati de dragoste de peste tot bietii copii de-acolo.
Si acum mi se deruleaza in minte imagini din cele 2 sapt. de spital. Ajungeam la incubatorul lui Gabriele ... il priveam cat de linsitit si frumos e, plangeam si apoi imi faceam forta sa incetez pt. ca mi-au spus ca ii pot transmite aceasta stare de neliniste si sa-l agit si pe el. Gabriele respira singur, bine, cand era linistit. Daca plangea sau se agita avea probleme, avea o respiratie profunda, ca un adult care urca pe scari, mi s-a spus. Si atunci ii puneau un tub (de marimea degetului mic) in gura, ca sa ii tina gura deschisa, sa respire si pe gura. Nu stiu ce il agita ... poate il durea ceva, nu stiu. L-am gasit de multe ori agitat, uneori se linistea in bratele mele, dar alteori nu il linistea nimic. Nu puteam sa concep sa nu am eu controlul asupra puiului meu, adica nu il pot tine in brate cand vreau, sa nu il pot schimba, sa nu ii pot da sa manance etc. Avand aceste probleme de respiratie, nici sa manance nu era usor. Asa ca era hranit cu sonda. La inceput cu laptele meu. Dar a avut un episod de reflux gastic si i-au intrerupt laptele. Atunci era hranit cu glucoza si alte nutrimente. Tot cu sonda. Si tratament cu Ranitidina, pt. reflux. Dupa ce au considerat ca e ok, i-au introdus iar laptele meu. De data asta l-a acceptat bine si ii mareau progresiv doza, incepuse sa ia si in greutate.
Pe zi ce trecea imi spuneau ca starea lui e stabila, ca alterneaza momente de liniste cu cele de agitarie, dar pe ansamblu e ok. Ceea ce ma facea sa sper. Insa in tot acest timp i se faceau fel si fel de controale, ecografii, analize ... era examinat fiecare organ in parte. Si ceea ce stiam eu pana atunci ca avea probleme la primele cai respiratorii, nu la nivel de forma, ci ca functionalitate si deglutitie. Iar celelalte "defecte" (urechile, gurita, putica) speram sa fie doar la nivel fizic, nu caracteristicile unei boli genetice. De altfel nici nu-mi trecuse prin minte de asa ceva, eram ferm convinsa ca amniocenteza ne daduse un raspuns clar, copilul nu sufera de nici o boala genetica. Insa mi s-a explicat apoi ca amnio depisteaza bolile cele mai comune (tip Down, autism etc.), nu zecile de boli genetice rare, care nu pot fi prevazute cu aceasta analiza.
Nu am ce sa reprosez personalului sanitar, de la cel mai mic la cel mai mare au data dovada de mare profesionalitate. Insa normal, atunci, imi doream sa se termine totul repede si bine, mi se parea ca sunt evazivi, ma agatam de oricine sa obtin o informatie. Si plageam continuu ... langa incubator, pe holuri, acasa ....
Am inceput terapira marsupiu ... adica sa imi tin puiul in brate, sa ma simta, sa ii vorbesc. Atat puteam face eu. Si mergeam la spital in fiecare si de la 2 la 6-7 seara ... stateam cu el, il mangaiam, ma rugam la D-zeu sa il faca bine, plangeam ...
Cand venea sotul sa ma ia, seara, ma miroseam continuu pe maini in masina, sa il mai simt aproape pe puiul meu. Au fost momente tare grele ...

Vineri dinaintea mortii lui Gabriele a venit pediatrul si ne-a anuntat ca luni vrea sa aiba o intalnire cu noi, ambii parinti, pt. ca au ajuns la un diagnostic si sa ni-l comunice. Nu am reusit sa il fac sa imi spuna mare lucru, vroia sa fim amandoi si sa discutam si ci alti medici specialisti care l-au tot vizitat pe Gabriele in aceste 2 sapt. Insa imi daduse impresia ca nu ar fi ff grav. Bine, probleme de sanatate erau, insa mintea mea de mama disperata a percepit ca se puteau rezolva in timp. Asa imi placea sa cred. Deja simteam ca imi explodeaza capul la cate scenarii si ipoteze ne-am facut referitor la acest diagnostic. Ne astepta un we de infern, toata aceasta asteptare.

Sambata am fost ca de obicei la spital, cele 3-4 ore cat am stat cu Gabriele era asa de linistit! Am spus ca l-am gasit de multe ori agitat, plangand. Ei, atunci nu a plans deloc, a dormit asa de frumos in bratele mele, radea prin somn, era tare senin. Chiar am intrebat infirmierele daca i-au administrat vreun sedativ (stiam ca o mai fac, atunci cand era extrem de agitat). Si mi-au spus ca nu, este el asa linistit. Asa ce ma bucuram!! Cu alimentatia era ok, el linistit ... Starea asta a lui mi-a facut un pic asteptarea mai usoara.

Sambata noaptea insa, pe la 2 jumate, am primit telefon de la spital (pe cel. sotului) sa venim imediat, ca starea lui Gabriele s-a inrautatit de vreo 2 ore si nu prea mai sunt sperante. Ba, i s-a spus sotului sa venim ca sa il mai gasim in viata. Ceea ce mie sotul mi-a spus dupa aia ... ca deja incepusem sa plang cand am auzit cine-i la tel. Si am plans si in masina, tot drumul. Cel mai lung drum.
Ajunsi la el, Gabriele era atacat la masinile alea de respirat, nu mai respira singur. Dr. de garda imi spunea ca plamanii lui nu au mai rezistat, ca nu mai sunt sanse pt. el. Mi l-au dat in brate, puiul meu drag!! A mai respirat un pic, a tresarit de vreo 3 ori (isi dadea sufletul) si gata!! Asta a fost scurta lui viata. Aparatele si monitoarele alea au inceput sa afiseze numai linii orizontale si sunau intr-una. L-am mai tinut in brate un pic, plangand, si l-am pupat pe frunte. Cu toata durerea de atunci, ma bucur ca a murit in bratele mele, ca m-a simtit aproape in acele ultime clipe, ca nu s-a simtit abandonat, parasit.

A urmat apoi discutia cu medicul, diagnosticul despre care am scris, ceea ce urma sa ni se spuna luni.

Am mai fost apoi si l-am vazut la camera mortuara, pt. ultima data. Era neschimbat, frumos, ca un ingeras. Nu mai era roziu la piele, ci alb, parea de ceara. Si apoi inmormantarea, dupa intocmirea tuturor formalitatilor.

Durerea e imensa, totul s-a desfasurat in viata noastra cu o viteza incredibila, travaliul, nasterea, zilele de spitalizare, inmormantarea ... o perioda extrem de neagra.

Odihneste-te in pace, pui mic, ne vom gandi mereu la tine!!

Ce mult as fi vrut sa scriu aceasta poveste la Nasterea unei stele si nu la Sufletul credintei!



Lacrimile sunt limbajul tacut al durerii.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns abramburika spune:

Vreau sa mai adaug ceva ...

Tin sa le multulmesc mult fetelor de la sb Italia, mi-au fost alaturi inca de la inceputul suferintei noastre, imi sunt inca alaturi cu o vorba buna, un umar pe care sa plang cand ma napadesc amitirile triste. Sunt o mana de fete inimoase .

Le mai multumesc si fetelor recent descoperite, de la sb. Mamici de ingeri. Pe cat de mare e suferinta ce transpare din postarile de-acolo, pe atat de mare e sufletul lor si intelegerea fata de durerea unei mamici de ingeras.

Ii multumesc Dariei pt. ca ne urmareste din umbra, pt. ca e mereu alaturi de persoanele in suferinta, chiar si numai cu o imbratisare virtuala si o vorba buna. Nu mai pune la suflet ce spun altii, ca esti un monstru care se hraneste cu suferinta altora. Stii ca nu e asa, fa ce iti dicteaza instinctul. Multumesc pt. acest subiect, pt. ca te-ai rugat si gandit la ingerasul meu .

Si nu in ultimul rand, multumesc tuturor celor ce au scris la acest sb., o rugaciune, o incurajare, o imbratisare. M-ati facut sa fiu un pic mai puternica.



Lacrimile sunt limbajul tacut al durerii.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Roxali spune:

Esti o mamica puternica si plina de viata
DD cred ca va pus la o mare incercare, dar sigur va rezerva si ceva minunat mai tarziu


Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns kemsy spune:

Abramburika, o poveste cutremuratoare!Sa va dea Domnul multa forta si sa va aline durerea.



Gianina, mamica fericita a unui pestisor de aur, Loris Stefan (02.10.2009)



Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns danangie spune:

PETRO




Suntem o familie super. Mami Dana si tati Alin cu 2 princhidei Alessio Michele (2 ani si 7 luni) si Mattia Gabriel(1 an si 3 luni). Ne pregatim cu mare entuziasm sa primim pe mezinul casei. O floricica care va aduce primavara nu numai ca anotimp....dar si in sufletele noastre, in viata noastra. Pe scurt......o adiere proaspata de primavara!! .

Pozici cu noi

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns szivarvany spune:

Somn usor, bbGabriele, alaturi de ceilalti ingerasi.


Abrambu, iti doresc multa, multa putere.

Daria & felina fioroasaGIULIA(2004 08 16) cu Sela
_"Meglio sole, che mall`accompagnate !"

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Happiness_4_us spune:

Condoleante!
Drum lin, ingeras mic!


Abramburika, o imbratisare stransa de la noi iar Dumnezeu sa va dea putere sa treceti peste durerea asta crunta!


Mamica fluturasului Andrei si 36+ Maria

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns yoanag spune:

Abramburika-sa ai putere sa poti trai cu aceasta durere
v-ati trezit intr-un adevarat cosmar....
sa fiti uniti,sa fii tare pt S si sa va vegheze ingerasul vostru
e tare greu.....
te imbratisez cu drag si as vrea atit cit pot sa-ti alin putin din suferinta macar cu citeva cuvinte




Vivi e lascia vivere!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns mychydutza spune:

nu stiu ce sa spun...o poveste trista. sa-ti dea DD putere sa mergi mai departe

d'ale lui Andrei: "mancarea care vorbeste nu se mananca!!!!"

Mergi la inceput