Copilul captiv

Salut, numele meu e A. si sunt un copil captiv...

mi-as dori un grup de suport. intr-un fel sau altul, toti suntem copii captivi pana la un moment dat, unii sunt mai puternici si mai intelepti si aleg sa se rupa de trecut si sa mearga mai departe. altii ne scaldam in postura de victime si, in loc sa acceptam faptul ca avem o copilarie de care nu suntem responsabili (adultii din viata noastra au fost responsabili de asta), lasam trecutul sa ne defineasca, sa ne modeleze obiceiurile, sa ne creeze o zona de confort formata din reflexe negative, eventual distructive sau auto-distructive. eu lucrez de ceva vreme la capitolul asta si am descoperit ca toate alegerile mele in viata post-copilarie s-au bazat pe doua directii fundamentale: 1. m-am bagat sa fiu "caretaker", cum zic americanii, de fiecare data, incercand sa "am grija" si "sa schimb" in bine, bineinteles, sa "salvez" persoana de langa mine, de fapt nedorind altceva decat sa-mi schimb parintii post-factum si sa primesc ce-mi doream in copilarie si ce doreste fiecare copil: dragoste, atentie, incredere. or asa ceva e imposibil, trecutul nu poate fi schimbat, persoanele se schimba singure daca vor, singurul control il avem asupra noastra. 2. increderea in oameni. partea asta este cea mai dureroasa. cu cheia de gat si de capul meu de la 5 ani, am dezvoltat ideea asta ca trebuie sa fac lucrurile iesite din comun ca sa primesc atentie si dragoste, de unde perfectionismul si credinta ca daca nu sunt perfecta, atunci nu merit dragostea. cand atitudinea sanatoasa este ca putem da tot ce-i mai bun in noi din responsabilitate si pentru ca suntem entuziasmati de incercari noi, provocati de limite, nu dintr-un motiv indirect si anume acela sa meritam dragostea. dragostea o meritam si daca nu suntem perfecti. recunoaste careva modelul asta ultim de comportament la propria persoana in relatia cu propriul copil atunci cand nu-i accepta nimic mai putin decat perfectiunea?

am invatat enorm in ultima perioada, incercand sa ma regasesc si sa ma re-descopar dupa un divort straniu, pentru ca am fost mereu convinsa ca am partea mea de vina. vina a stat in alegere, nu in cauza divortului. dar daca m-as fi eliberat din captivitatea patternurilor dezvoltate in copilarie inainte sa aleg, as fi ales diferit. alegerea asta diferita in mod sigur nu mi-ar fi garantat o familie pentru eternitate, dar cel putin lucrurile care mi-ar fi stat in control s-ar fi petrecut altfel.

spun ca am invatat enorm si de aceea as vrea sa impartasesc cu alti copii captivi, acum adulti, faptul ca exista o cale de iesire din captivitate. plus ca sunt o multime de psihologi pe forum care ar putea sa ne ajute. una dintre cerintele vindecarii este sa-i ajuti pe altii, ca o metoda de detasare de victimizarea proprie. mai stiu si ca dupa o vreme devine confortabil sa ramai in suferinta, este ceva cunoscut, la pachet cu dezamagirea anticipata si, dupa o vreme, premeditata de propriile fapte. dar scopul grupului astuia de suport nu este sa ne plangem durerile la nesfarsit, ci sa le identificam, sa le rezolvam si sa iesim din grup cat mai repede, copii liberi aka adulti.

desigur ca shrinkul este cea mai logica metoda, dar poate nu toti constientizam ca suntem copii captivi, iar grupul asta poate ajuta in acest sens, sau altii pur si simplu nu au acces, nu se impaca bine cu ideea de shrink. pe de alta parte, chiar shrinkul recomanda grupurile de suport.

importanta majora a acestui grup, pe langa aia sa ne ajutam reciproc, este insa sa nu perpetuam captivitatea asta la adresa propriilor copii. sa incetam sa repetam modele de comportament si reactie inradacinate in copilarie, fie acestea cauzate de abuz, molestare, abandon, neglijenta, violenta, divort, moarte, etc.

e randul tau acum.

EllaX spune:

Salut, numele meu e I si sunt copil captiv.

Si eu imi doresc un grup de suport. Deja suntem doi oameni la un loc, A. sau conchita, daca mai vine cineva facem grupul.

Acum mi-e prea somn ca sa mai pot fi coerenta. Revin maine. Am vrut doar sa imi declar aderarea la grupul copiilor captivi.

Mindy spune:

Salut, si eu sunt copil captiv. Big time.

ma regasesc in multe din ce ai scris tu, Conchita. mi-a trebuit ceva timp dupa ce am devenit parinte acum 3 ani ca sa ma redescopar pe mine.
cine sunt si ce vreau? m-am trezit dintr-o data adult, m-a luat asa pe nepregatite viata de 'om mare'.
sentimente de vinovatie, frustrari ca nu sunt un parinte suficient de bun, zguduieli in viata de cuplu, am trecut printr-o stare de depresie din care am reusit singura sa ies la suprafata.
am citit carti care m-au ajutat, am reusit sa imi iert parintii sa nu mai fiu furioasa pe ei, sa fac pace cu trecutul, sa nu mai fiu furioasa pe tata ca aproape ne-a abandonat in favoarea alcoolului si pe mama ca nu a fost mai puternica si ne-a tras dupa ea in nefericirea si neputinta ei.

vreau sa fiu un parinte bun, o mama puternica! sa nu transmit nimic din 'bubele' copilarie mele, copiilor mei.

recomand cartea asta: "I know I'm in there somewhere"
edit: am scos linkul (la mine nu latea pagina).

A_Iulia spune:

Mindy, linkul este foarte lung - si a latit pagina asa intr-un hal,incat mesajul initial al Conchitei nu se mai poate citi.
Poti face ceva sa editezi?

robotzica cucului spune:

Si eu sunt un copil captiv, uite ca ne adunam .

Nu am avut parte chiar de nefericiri, din noroc sau din intamplare (de-aia de obicei mi se pare ca mai bine tac si ii ascult pe altii), dar inca de cand mi-am inceput viata pe cont propriu mi-am dat seama ca sunt "in chingi", restrictionata de idei inoculate in familie sau in scoala.

Am mai taiat eu din chingile astea, dar tot mai sunt destule si semnificative. Si vreau sa cresc un copil "liber" si senin. Banuiesc ca n-o sa fac exact greselile parintilor mei, dar mi-e ca fac altele, ca sunt creativa de felul meu, si fiecare generatie vede captivitatea in felul ei...

inbox spune:

Imi venise idee unui blog acum cateva zile crezand ca ma va ajuta sa-mi amintesc de mine si de ce sunt cine sunt. Cel mai mult imi doresc sa-mi explic golul, golul acela imens pe care il simteam cand eram copil, cand as fi vrut sa plang si nu puteam ca era totul un gol. Nu pot sa explic sentimentul, dar era teribil.
Nu am fost crescuta cu cheia de gat, dar am fost crescuta cu reguli si responsabilitati legate de gat, care simt ca ma sugruma si azi.
Cea mai mare teama a mea, este, ca din dorinta de a nu-mi creste copilul cum am fost eu crescuta, sa fac greseli mai grave.



Mami de Maria (noiembrie 2006) si 13+!!

moonchild spune:

Hehe..hai ca vin si eu..numele meu este (tot) A si sunt in proces de a redeveni copil liber si adult functional...Am schimbat multe, am re-decis multe si din fericire am reusit sa nu transmit mai departe copilului meu multe "bube" (sau "cartofi fierbinti" cum li se mai zice)..dar mai am..

N-am mai facut niciodata parte dintr-un grup de suport...cum functioneaza?

Deus spune:

Conchitasi eu sunt un copil captiv.
Eu m-am tratat si ma tratez cu Eckarth Tolle sau Osho plus multe alte carti.Din fericire eu am un suport fantastic in sot, fratele meu in schimb sufera si sufera si nu reuseste sa iasa din cercul asta vicios.



devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

conchita spune:

de fapt, nu stiu. :-)) dar am citit ca e bine sa faci parte dintr-unul, pentru ca oameni care au trecut prin aceleasi experiente si se lupta cu aceiasi demoni pot intelege ce le spui si poti invata din metodele lor de a gestiona totul, de a se vindeca. din filme, am inteles ca iesim la vorbitor, ne spunem povestea (cu omisiuni sau nu), apoi primim feedback, idei, ajutor, sustinere. in mintea mea, listele ar fi bune, adica liste cu probleme si sa le bifam cand le rezolvam mental, cand intelegem ce se intampla cu noi si de ce ne comportam negativ.

apoi, exista puterea asta uriasa de regenerare care vine din faptul ca iesim din "eu" si ne schimbam focusul pe "tu", alt copil captiv, alt om in necaz. aducand bucurie sau o vorba buna in viata cuiva ne reaminteste ca da, avem un scop pe lume, avem putere sa facem binele, nu suntem chiar asa niste luzeri fara valoare, buni de abandonat, dispretuit, abuzat - asa cum ne-au facut sa credem adultii in copilarie.

o vreme am crezut ca am nevoie de "closure", acum nu mai cred deloc ca e benefica. nu ar face decat sa ma tina si mai mult legata de trecut, sa perpetueze durerea, sa adanceasca preocuparea fata de acel "eu=victima", cand centrul vietii este ce putem face pentru altii, ce putem oferi bun, nu ce putem primi si n-am primit in copilarie.

pe de alta parte, sunt constienta ca durerea asta pe care o au multi o sa stea cu noi intotdeauna. nu exista terapie minune, pastila miraculoasa, metoda magica sa stearga trecutul si suferintele noastre prezente. dar depinde de noi daca, in deciziile de astazi, ca adulti, dam glas victimei sau invingatorului. daca alegem sa vedem partea plina a paharului si sa multumim pentru ea sau alegem sa fim dominati de frica esecului, a durerii, a abandonului.

toata lumea sufera dintr-un motiv sau altul. toata lumea are de ales intre a risca pentru un scop bun si a-si asuma si esecul la pachet. nu e ca suntem noi speciali, pentru ca am fost copii captivi! deci ideea e sa iesim din pattern, sa ne asumam responsabilitatea pentru ce suntem astazi si pentru viata noastra. trauma a existat, nu o neaga nimeni, dar astazi cine e in control? tot parintii nostri? nu. in cazul meu, nu sigur, sunt morti.

nu ma bucur ca ne strangem. adica ma bucur ca avem curajul sa facem inca un pas spre vindecare. nu ma bucur, insa, pentru ca suntem atatia captivi.

Dorothee spune:

iertare, credinta in Dumnezeu si multa dragoste sa avem si mergem mai departe. numai bine!

andruskandu spune:

Salut!

Numele meu este Andreea, (tot A.) si sunt copil captiv... din pacate nu pot iesi din acest cerc vicios, cel putin gandurile mele tot catre amintiri urate din copilarie se indreapta... mai ales noaptea. Si de aici tot felul de scenarii cu ochii deschisi... imi bag singura cutitul in rani adanci si vechi si neintelese si neauzite...