Cartile lui Michael - Moonwalk & Dancing the Dream

Aici putem aduce textele celor doua carti scrise de Michael, precum si discutiile pe marginea acestora.

motanik spune:

Moonwalk

Capitolul 1 - Eram doar niste copii care viseaza


Mi-am dorit intotdeauna sa fiu in stare sa spun povesti, stiti, povesti care izvorau din sufletul meu. Mi-ar placea sa stau asezat langa un foc si sa le spun oamenilor povesti - sa-i fac sa "vada" ce le zic, sa-i fac sa planga si sa rada, sa-i plimb afectiv oriunde pe aripile unor aparente simple si atat de inselatoare precum cuvintele. Mi-ar placea sa le spun basme ca sa le induiosex sufletele si sa le transform. Am vrut intotdeauna sa fiu in stare de asa ceva. Imaginati-va ce trebuie sa simta marii scriitori, stiind ca au acest har. Uneori simt ca as putea si eu. Este ceva ce-as dori sa dezvalui. Intr-un fel, compozitia melodica intrebuinteaza aceleasi mijloace, creeaza urcusurile si coborasurile emotionale, dar povestea este o schita. Este ca un argint viu. Exista foarte putine carti scrise despre arta de a povesti, despre cum sa captezi atentia cititorilor, cum sa strangi la un loc un grup de oameni si sa-i farmeci. Fara costumatie, fara machiaj, fara nimic, doar voi si vocea voastra, precum si marea voastra abilitate de a-i duce oriunde, de a le inrauri vietile, chiar si numai pt cateva clipe.

Deoarece incep sa va spun povestea mea, vreau sa repet ceea ce obisnuiesc sa spun tuturora cand ma intreaba despre inceputurile mele cu Jackson 5: eram atat de mic cand am inceput sa lucram la muzica noastra, incat chiar ca nu-mi amintesc mare lucru despre asta. Multi semeni isi incep cariera la o varsta cand stiu exact ceea ce fac si de ce fac; ceea ce, cu siguranta nu este si cazul meu. Ei isi amintesc tot ce li s-a intamplat. pe cand eu, pus sa reconstitui zilele care au fost, nu pot face abstractie de faptul ca, la inceputul inceputului, nu aveam decat cinci ani. Cand esti un copil de pe urma caruia se castiga bani din spectacole, chiar ca nu intelegi mare lucru din ceea ce se intampla in jurul tau. Oamenii mari sunt aceia care iau o multime de hotarari in legatura cu tine, mai ales cand nu esti de fata. Deci iata ce-mi amintesc.

Imi amintesc cum cantam cat ma tineau puterile si cum dansam cu nespusa bucurie, cum munceam, pana la istovire, poate prea mult pt un copil. Cu siguranta, vor fi destule amanunte de care nu-mi amintesc deloc. Imi amintesc insa de Jackson 5 cum s-a lansat pe cand aveam doar opt sau noua ani.

M-am nascut la Gary, statul Indiana, intr-o noapte de vara tarzie a anului 1958, fiind al saptelea din cei noua copii ai parintilor mei. Tatl meu, Joe Jackson, s-a nascut in Arkansas, iar in 1949 s-a casatorit cu mama, Katherine Scruse, ai carei parinti venisera din Alabama. Sora mea, Maureen, s-a nascut in anul urmator si a avut nesansa de a fi cea mai mare dintre toti copiii; Kackie, Tito, Jermaine, LaToya si Marlon au urmat cu totii in aceasta ordine. Randy si Janet au venit dupa mine.

O parte din amintirile mele cele mai indepartate se refera la meseria tatalui meu, muncitor la otelarie. Era o munca dura, abrutizanta, si el, ca sa evadeze din realitate, canta la un instrument. In acelasi timp, mama lucra intr-un magazin universal. Multumita tatalui meu, ca de altfel si datorita dragostei pt muzica a mamei, acasa ascultam muzica tot timpul. Tatal meu si fratele lui aveau o formatie pe nume The Falcons care era de fapt orchestra locala R&B. Tata canta la chitara, ca si fratele lui. Ei au interpretat cateva din primele cantece rock'n'roll si blues, compuse de Chuck Berry, Little Richard, Otis Redding, citati intre altii. Toate aceste stiluri erau uluitoare si fiecare avea o anumita influenta asupra lui Joe, ca si a noastra, desi atunci eram prea mici ca sa ne dam seama.

The Falcons repetau in camera de zi a casei noastre din Gary, asa ca prin forta imprejurarilor am crescut in sunetele orchestrei R&B. Deoarece eram noua copii, iar fratele tatalui meu avea si el opt, parintii, fratii si verii formau o familie uriasa. Faceam muzica din placere, iar acele vremuri ne-au ajutat sa fim uniti si l-au incurajat intr-un fel pe tatal meu sa fie un bun familist. Jackson 5 s-a nascut din aceasta traditie - mai tarziu am devenit trupa Jackson - si datorita acestei pregatiri si a traditiei muzicale, am parasit formatia de unul singur si am adoptat un sunet care este al meu.

Imi amintesc ca in copilarie munceam excesiv, chiar daca mie imi placea sa cant. Nu eram fortat sa fac asa ceva de catre parinti absurzi, asa cum a fost cazul cu Judy Garland. Am facut-o pt ca mi-a placut si pt ca mi se parea cat se poate de natural, ca si respiratia. Am facut-o pt ca am fost silit s-o fac, nu de catre parinti sau alti membri ai familiei, ci de catre propria-mi viata interioara, de chemarea muzicii.

Au fost situatii, as dori sa clarific acest lucru, cand abia intors de la scoala, lasam cartile, ca sa ma duc la repetitii. Odata ajuns la studio, cantam pana noaptea tarziu, depasind cu mult chiar si ora de culcare.

Peste drum de studioul Motown se afla un parc si-mi amintesc cum ii priveam pe copiii care se jucau. Ma holbam la ei cuprins de mirare - nu-mi puteam imagina atata libertate, o viata lipsita de griji - si-mi doream mai presus de orice sa am si eu parte de aceeasi joaca, sa ma pot plimba, sa fiu ca ei. Deci au existat si momente triste in copilaria mea. Este valabil pt orice copil minune. Elizabeth Taylor imi spunea ca si ea s-a simtit la fel. Cand esti tanar si muncesti, lumea iti poate parea ingrozitor de nedreapta. Desigur, nu eram fortat sa fiu micul Michael, cel dintai cantaret, am facut-o si mi-a placut, dar munca era dura. Adesea fugeam de la scoala direct la studio, fara ca macar sa imbuc ceva la iuteala. Uneori chiar ca nu era timp. Veneam acasa extenuat si putea sa treaca de 11 sau 12 noaptea pana sa ma duc la culcare.

Deci am identific foarte mult cu oricine a fost nevoit sa munceasca inca din anii copilariei. Stiu cate eforturi se cer, cate sacrificii se impun. Stiu, de asemenea, cate lucruri se invata. Eu am invatat ca trebuie sa fii mereu in competitie cu tine insuti, pe masura trecerii timpului. In anumite privinte, ma simt batran. Chiar ca ma simt un suflet batran, un om care a vazut multe si a trecut prin multe. Fiindca, in ciuda putinilor ani pe care i-am strans, imi este greu sa accept ca am numai 29. Lucrez de 24 de ani. Cateodata simt ca ma aflu la apusul vietii, catre 80 de ani, iar oamenii ma bat usor pe spate. Asta din pricina ca am inceput atat de tanar.

Cand am cantat cu fratii mei pt prima data, eram cunoscuti drept fratii Jackson. Mai tarziu am devenit Jackson 5. Dupa aceea, dupa ce am parasit studioul Motown, am cerut inapoi numele de Jackson.

Toate albumele mele, sau albumele grupului, au fost dedicate mamei noastre, Katherine Jackson, de cand am devenit noi insine, realizand propria noastra muzica. Primele mele amintiri sunt cu ea tinandu-ma in brate si cantand melodii ca You Are My Sunshine si Cotton Fields. Ea imi canta mie adeseori, dar si fratilor si surorilor mele. Chiar daca a trait un timp in Indiana, mama a crescut si s-a format in Alabama, iar in acea parte a tarii era tot atat de normal ca negrii sa fie crescuti cu muzica western si country la radio pe cat de firesc era sa asculte cantece religioase la biserica. Ii place pana in ziua de azi cum canta Willie Nelson.

Am avut intotdeauna o voce frumoasa si presupun ca talentul de a canta il mostenesc de la mama si, bineinteles, de la Dumnezeu.

Mama canta la clarinet si la pian si a invatat-o sa cante si pe sora mea cea mare, Maureen, careia noi ii spunem Rebbie; apoi a invatat-o si pe cealalta sora mai mare, LaToya. Mama stia, de la o varsta frageda, ca nu va interpreta niciodata in fata altora muzica pe care o iubea; nu pt ca nu avea talent sau inclinatie, ci pt ca fusese mutilata de poliomielita inca din copilarie. A reusit sa treaca peste boala dar a ramas cu un schiopatat permanent. A lipsit multa vreme de la scoala in scopilarie dar ne-a spus ca a avut norocul sa se vindece la o varsta la care multi copii mureau din cauza acestei boli. Imi amintesc cat era de important pt ea sa luam vaccinul in forma de zahar cubic. Din cauza lui odata ne-a facut chiar sa lipsim de la un spectacol pt tineret, intr-o sambata dupa-amiaza, motivand cat era de vital pt familia noastra.

Mama stia ca poliomielita ei nu era un blestem ci o incercare la care a supus-o Dumnezeu, inoculandu-mi o iubire pt El pe care o voi avea mereu. Ea m-a invatat ca talentul meu la cantat si dansat era tot atat de mult o creatie a lui Dumnezeu, pe cat este un splendid apus de soare sau o furtuna. Desi repetitiile si calatoriile ne luau mai tot timpul, mama gasea vreme sa ma duca la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova, de obicei cu Rebbie si LaToya.

Dupa ani de zile, cand am plecat din Gary, am cantat in The Ed Sullivan Show, spectacol nocturn de vaietati duminicale la care America a vazut pe viu pt prima data pe The Beatles, Elvis, Sly si Familia STone. Dupa spectacol, domnul Sullivan ne-a complimentat si ne-a multumit tuturor; dar eu ma gandeam la ce-mi spusese inainte de spectacol. Ma tot invarteam in culise, precum pustiul din reclama cu Pepsi Cola si am dat peste domnul Sullivan. Parea bucuros sa ma vada si a dat mana cu mine, dar inainte de a pleca mi-a spus ca are sa-mi transmita un mesaj special. Era in anul 1970, cand unii dintre cei mai buni interpreti ai muzicii rock isi pierdeau viata din cauza drogurilor si a alcoolului. O generatie mai varstnica, mai inteleapta in lumea spectacolelor, nu era pregatita sa-i piarda pe cei tineri. Unii spusesera deja ca eu le reaminteam de Frankie Lymon, un tanar cantaret de valoare din anii '50, care si-a pierdut viata astfel.

Este posibil ca Ed Sullivan sa se fi gandit la toate acestea cand mi-a spus: "Niciodata sa nu uiti de unde vine talentul tau, ca talentul tau este un dar de la Dumnezeu".

Ii eram recunoscator pt bunatate, dar i-as fi putut spune ca mama nu m-ar fi lasat niciodata sa uit.

N-am avut nici unul poliomielita, un lucru ingrozitor la care se poate gandi un dansator, dar stiam ca Dumnezeu ma incercase pe mine, ca si pe fratii si surorile mele, in alte feluri - familai noastra numeroasa, casa noastra micuta, sumele mici de bani cu care trebuia s-o scoatem la capat, chiar si pustii invidiosi din vecinatate care ne aruncau cu pietre in geamuri in timp ce repetam, zbierand ca n-o sa reusim niciodata. Cand ma gandesc la mama si la primii nostri ani, va pot spune ca exista recompense care depasesc cu mult banii, ovatiile publicului si premiile.

Mama era un suflet generos. Daca afla ca pe unul dintre noi il interesa ceva, il incuraja in aceasta privinta prin toate mijloacele posibile. Daca eu doream sa-mi satisfac interesul pt staruri de cinema, de exemplu, ea venea acasa cu un brat de carti despre staruri celebre. Chiar daca avea noua copii, se purta cu fiecare dintre noi ca si cum ar fi fost unicul ei copil.

Nu exista vreunul dintre noi care sa fi uitat vreodata cat de muncitoare era si ce suflet mare avea. Aceasta este o poveste veche. Fiecare copil crede ca mama lui este cea mai buna mama din lume, iar copiii Jackson nu si-au pierdut niciodata acest sentiment. Datorita bunatatii, caldurii si atentiei cu care ne-a inconjurat Katherine, nu-mi pot inchipui cum poti creste fara dragoste materna.

Un lucru pe care-l stiu despre copii este ca daca nu primesc dragostea de care au nevoie de la parintii lor, o vor primi de la altcineva si se vor agata de acea persoana, de unul dintre bunici, de oricine. Niciodata n-a trebuit sa cautam pe altcineva, avand-o pe mama in preajma. Lectiile pe care le-am invatat de la ea au avut o valoare inestimabila. Bunatatea, iubirea si consideratia pt aproape se aflau in capul listei. Sa nu-i jignesti pe oameni. Sa nu cersesti niciodata. Sa nu ceri nimic fara plata. Acestea erau considerate adevarate pacate la noi in casa. Intotdeauna voia sa ne dea ceva, dar niciodata n-a vrut sa cerem sau sa cersim. Asa este ea croita.

Imi amintesc o poveste autentica despre mama, poveste care-i ilustreaza caracterul. Intr-o zi, la Gary, cand eram foarte mic, un barbat batuse pe la usile tuturor dis de dimineata. Sangera abundent si nimeni nu voise sa-l primeasca in casa. In cele din urma a ajuns si la usa noastra si a inceput sa loveasca in ea cu putere. Mama l-a lasat sa intre imediat. Desigur, multor oameni le-ar fi fost frica sa faca asa ceva, dar asa e mama. Imi amintesc ca m-am sculat si am gasit sange pe podea. As dori sa fim cu totii ca mama.

Primele amintiri pe care le am despre tatal meu sunt acelea in care il vad venind acasa de la otelarie cu o plasa mare cu gogosi pt noi toti. Eu si fratii mei le mancam imediat pe toate, iar plasa disparea cat ai bate din palme. Ne ducea pe toti sa ne dam in caluseii din parc, dar eu eram prea mic si nu-mi amintesc prea bine.

Tatl meu a fost intotdeauna invaluit intr-un fel de mister in mintea mea, iar el o stie. Unul dintre putinele lucruri pe care le regret cel mai mult este ca n-am reusit niciodata sa ma apropii cu adevarat de el. Cu vremea s-a invelit intr-o carapace si, de indata ce a incetat sa mai vorbeasca despre treburile familiei, i s-a parut dificil sa ni le relateze noua. Daca noi ne strangeam cu totii la un loc, el parasea incaperea. Chiar si astazi ii este greu sa abordeze o discutie de la tata la fiu, simtindu-se stanjenit. Cand il vad asa, devin si eu la el.

Tatal meu ne-a protejat cu adevarat intotdeauna, iar asta inseamna mare lucru. Intotdeauna a cautat sa se convinga ca oamenii nu ne inseala. A avut grija de interesele noastre in cel mai bun mod cu putinta. Este posibil sa fi facut si el cateva greseli in tot acest rastimp, dar a avut mereu convingerea ca ceea ce face este cel mai util pt familia lui. Si, cu siguranta, mult din ceea ce a facut tatal meu, ca sa ne ajute sa devenim oameni, a fost minunat si unic, mai ales in privinta legaturilor noastre cu persoane si societati din lumea afacerilor. As spune ca am fost printre putinii artisti norocosi, care am pasit brusc din copilarie in lumea afacerilor cu ceva substantial - bani, avere, imobila, alte investitii. Tatal meu a pregatit toate acestea pt noi. A urmarit atat interesele noastre cat si pe ale lui. Ii sunt foarte recunoscator pana in ziua de azi ca n-a incercat sa ne ia toti banii pt el, asa cum fac atat de multi parinti ai copiilor minune. Imaginati-va ca furati de la proprii dumneavoastra copii. Tatal meu n-a facut niciodata asa ceva. Dar eu inca nu-l cunosc si asta e trist pt un fiu care simte dorinta arzatoare de a-si intelege propriul tata. Este inca un om misterios pt mine si poate ca asa va fi mereu.

Ceea ce am luat de la tatal meu n-a fost neaparat daruit de la Dumnezeu, desi Biblia spune ca omul culege ceea ce a semanat. Cane mergeam impreuna, tata ne spunea asta intr-un alt mod dar mesajul era cat se poate de clar: poti avea tot talentul din lume, daca daca nu te pregatesti cu asiduitate, nu-ti va folosi la nimic.

Joe Jackson a iubit intotdeauna cantatul si muzica la fel de mult ca si mama, dar el mai stia ca exista o lume dincolo de Jackson Street. Nu eram destul de mare ca sa-mi amintesc de orchestra lui, The Falcons, dar membrii acesteia veneau cu totii acasa la noi, ca sa repete, la sfarsit de saptamana. Muzica ii purta pe aripile sale dincolo de ceea ce faceau ei la otelarie, unde tata era sofer pe o macara. The Falcons au cantat peste tot in oras, precum si in cluburi si in colegii din Indiana de Nord si Chicago. La repetitiile de la noi de acasa, tata isi scotea chitara si apoi o baga in priza. Toti se pregateau si muzica putea incepe. I-au placut intotdeauan ritmul si bluesul iar acea chitara era mandria si bucuria lui.

Incaperea unde tinea chitara era considerata un loc aproape sacru. Inutil sa mai spun ca acolo era oprita intrarea pt noi copiii. Tata nu ne insotea la Sala Regatului dar atat mama cat si tata stiau ca muzica reprezinta un mod de a ne tine familia unita, intr-un cartier unde gangsterii recrutau copii de varsta fratilor mei. Cei trei baieti mai mari aveau mereu un motiv de a fi acolo, atunci cand veneau la noi The Falcons. Tata i-a lasat sa creada ca li se acorda un tratament special fiind lasati sa asculte, dar de fapt el dorea sa-i aiba sub ochi.

Tito urmarea ce se intampla cu cel mai mare interes. Invata sa cante la saxofon la scoala dar spunea ca mainile sale sunt suficient de mari ca sa cuprinda acordurile si sa dezlege frazele muzicii de jaz pe care o canta tata. Era evident ca va reusi, deoarece Tito semana atat de mult cu tatal meu incat noi speram cu totii ca-i va mosteni talentul. Asemanarea dintre ei devenea izbitoare pe masura ce se maturiza. Poate ca tatal meu a observat zelul lui Tito, deoarece a dat indicatii clare tuturor fratilor mei: nimeni sa nu se atinga de chitara cand lipsea el de acasa! Punct.

Cu toate acestea, Jackie, Tito si Jermaine pandeau momentul cand mama se afla in bucatarie ca sa imprumute chitara. De asemenea, erau atenti sa nu faca zgomot cand o luau de la locul ei. Apoi se intorceau in camera noastra si dadeau drumul la radio sau la un mic patefon portabil, astfel incat sa poata canta si ei. Tito isi ridica chitara pe burta, pe cand statea asezat pe pat, si apoi o proptea mai sus. Dupa aceea, facea cu schimbul cu Jackie si Jermaine, incercand cu totii gamele pe care le invatau la scoala si, de asemenea, incercand sa-si inchipuie cum se canta piesa Green Onions, pe care o ascultau la radio.

De acum eram destul de mare ca sa-i parasc si ma urmareau daca imi respectam promisiunea facuta de a nu-i spune. Intr-o zi mama i-a prins in cele din urma iar noi eram foarte ingrijorati in aceasta privinta. I-a dojenit pe baieti dar a zis ca n-o sa-i spuna tatalui nostru atata timp cat vom fi atenti. Ea stia ca acea chitara ii impedica sa fuga cu liota de copii rai, riscand poate si sa fie batuti mar, asa ca nu voia sa le ia nimic din ceea ce ii tinea sub aripa ei protectoare.

Bineinteles ca ceva trebuia sa se intample, mai devreme sau mai tarziu si intr-o buna zi o coarda s-a rupt. Fratii mei au intrat in panica. Nu era destul timp s-o inlocuiasca pana la intoarcerea tatei iar pe de alta parte nici unul dintre noi nu se pricepea s-o repare. Fratii mei n-au stiut ce sa faca deci au pus chitara la loc in camera ei si au sperat din toata inima ca tatal meu va crede ca s-a rupt singura. Bineinteles ca tata nu si-a inchipuit asa ceva si s-a infuriat. Surorile mele mi-au spus sa nu ma bag si sa-mi iau o figura grava. Dupa ce tata a aflat, l-am auzit pe Tito plangand si bineinteles m-am dus sa vad despre ce este vorba.

Tito statea plangand pe patul lui cand tata s-a intors iar eu i-am facut semn sa se scoale. Tito era speriat dar tatal meu statea pur si simplu acolo, cu chitara in brate. I-a aruncat lui Tito o privire dura, patrunzatoare si a spus: "Ia sa vad de ce esti in stare".

Fratele meu s-a impacat cu sine si a inceput sa cante la chitara cateva melodii compuse de el. Cand tatal meu a vazut cat de bine stie Tito sa cante la chitara, si-a dat seama ca acesta exersase cu asiduitate si ca atat Tito cat si noi ceilalti nu ne-am purtat cu chitara lui preferata ca si cum ar fi fost o jucarie. Era clar pt el ca tot ce se intamplase nu fusese decat un accident.

In acest moment, mama a intrat in camera si si-a exprimat entuziasmul pt aptitudinile noastre muzicale. Ea i-a spus tatalui nostru ca noi baietii avem talent si ca trebuie sa ne asculte. Atata l-a batut la cap in privinta noastra incat intr-o zi el a inceput sa ne asculte si i-a placut ceea ce a auzit. Tito, Jackie si Jermaine au inceput sa repete impreuna cu toata seriozitatea. Doi ani mai tarziu, cand aveam vreo cinci ani, mama i-a atras atentia tatalui meu asupra faptului ca sunt un bun solist vocal si ca stiu sa cant bongo. Si astfel am devenit membru al formatiei.

Cam pe atunci tatal meu s-a lamurit ca ceea ce se intampla in familia lui este treaba serioasa. Incetul cu incetul a inceput sa-si petreaca tot mai putin timp cu The Falcons si mai mult cu noi. Abia ne adunam cu totii ca si incepea sa ne dea sfaturi si sa ne invete procedee tehnice privind cantatul la chitara. Eu si Marlon nu eram destul de mari pt asta, dar ne uitam si noi cand tata repeta cu baietii mai mari si invatam din ochi. Noua ne era interzis si acum sa folosim chitara tatalui cand era plecat dar fratilor mei le placea s-o foloseasca ori de cate ori puteau. Casa de pe Jackson Street rasuna de-atata muzica.

Tata si mama platisera lectii de muzica pt Rebbie si Jackie cand erau foarte mici, deci aveau cunostinte temeinice. Noi ceilalti am avut ore de muzica si orchestra la scolile din Gary, dar oricat de mult am fi studiat, nu ne-am fi putut consuma energia.

The Falcons castigau inca bani desi spectacolele lor erau ocazionale dar aceste venituri suplimentare erau importante pt noi. Erau suficiente sa aduca mancarea pe masa unei familii numeroase, dar nu si pt alte lucruri necesare. Mama lucra ca ziliera la Sears, tata lucra tot la otelarie si nimeni nu murea de foame, dar privind retrospectiv, eu cred ca totul parea sa fie in impas.

Intr-o zi tata s-a intors de la serviciu cu intarziere iar mama incepuse sa fie ingrijorata. Pana la sosirea lui, mama era hotarata sa-l mustruluiasca, ceea ce noua baietilor nu ne displacea din cand in cand pt ca voiam sa-l vedem pe unde scoate camasa. Dar cand tata si-a bagat capul pe usa, avea intiparita pe fata o privire sireata si ascundea ceva la spate.

Am fost cu totii socati cand ne-a aratat o chitara de un rosu aprins, putin mai mica decat cea din camara. Speram cu totii ca asta putea sa insemne ca o vom primi pe cea veche. Dar tata a spus ca noua chitara era pt Tito. Ne-am strans in jurul ei s-o admiram, in timp ce tata i-a spus lui Tito ca trebuie s-o imparta cu oricare dintre noi dispus sa studieze. N-aveam voie s-o luam la scoala ca s-o aratam. Acesta era un cadou costisitor, iar acea zi a devenit memorabila in familia Jackson.

Mama era bucuroasa pt noi dar isi cunostea sotul. Era mult mai constienta decat noi de marile ambitii si planuri pe care el le avea in privinta noastra. El ii vorbea noaptea, dupa ce noi copiii adormeam. Avea visuri, iar aceste visuri nu se opreau doar la o chitara. Foarte curand aveam la dispozitie aparatura nu numai simple daruri. Jermaine a primit o chitara bas si un amplificator, Jackie o baterie. Dormitorul nostru, ca si camera de zi, incepeau sa semene cu un magazin de instrumente muzicale. Uneori ii auzeam pe mama si pe tata certandu-se cand discutia ajungea la bani, deoarece toate aceste instrumente si accesorii ne privau de o parte din putinul pe care-l aveam. Cu toate acestea, tata era convingator, recurgand la tot felul de justificari

Aveam chiar si microfoane in casa. Pareau un lux prea mare pt acele vremuri, mai ales pt o femeie care incerca sa chiverniseasca putinii bani de care dispuneam, dar mi-am dat seama ca existenta acelor microfoane in casa nu era doar o incercare de-a fi in pas cu familia Jones, sau cu oricine altcineva, in competitiile nocturne de amatori. Microfoanele ne ajutau sa ne pregatim. Am vazut cum formatii talentate clacau in fata microfonului, in timpul spectacolelor, desi probabil sunau grozav acasa. Altii incepeau sa cante zbierand, ca si cand ar fi vrut sa demonstreze ca n-au nevoie de microfoane. Ei n-au avut avantajul pe care l-am avut noi - un avantaj pe care numai experienta ti-l poate da. Credem ca i-am facut invidiosi pe altii, probabil, pt ca ei au spus ca experienta noastra in fata microfonului a constituit un avantaj. Chiar daca asa ceva a fost adevarat, noi am facut atatea sacrificii, - in privinta timpului liber, a scolii si a prietenilor -, incat nimeni n-avea dreptul sa ne invidieze. Noi deveneam din ce in ce mai buni, dar munceam ca oamenii mari.

In timp ce-i urmaream pe fratii mei mai mari, inclusiv pe Marlon, la tobele bongo, tata a adus doi baieti tineri, Johnny Jackson si Randy Rancifer, care cantau la toba si la orga. Motown va pretinde mai tarziu ca ei erau verisorii nostri, dar aceasta versiune se datora si publicului care voia sa parem o familie numeroasa. Deveniseram o adevarata orchestra!

Eu eram ca un burete, ii urmaream pe toti si incercam sa invat tot ce se poate. Eram absorbit intru totul cand fratii mei repetau sau cantau la spectacole de binefacere sau in magazine. Eram fascinat cand il urmaream pe Jermaine, pt ca el era solistul vocal pe atunci si, in plus, fratele meu mai mare; Marlon era prea aproape de varsta mea pt a-l putea admira. Jermaine era cel care ma ducea la scoala si ale carui haine le purtam cand lui nu-i mai veneau bine. Cand facea ceva, incercam sa-l imit. Cand reuseam in aceasta privinta, fratii mei si tata radeau, dar cand am inceput sa cant, ascultau. Candtam cu voce de copil pe atunci si doar imitam sunetele auzite. Eram atat de mic incat nu cunosteam sensul multor cuvinte, dar cu cat cantam mai mult, cu atat era mai bine pt mine.

Intotdeauna am stiut cum sa dansez. Urmaream miscarile lui Marlon, deoarece Jermaine trebuia sa care chitara bass cea mare, dar si pt ca puteam tine pasul cu Marlon, care era numai cu un an mai mare decat mine. Curand, cantam mai ales acasa si ma pregateam sa apar alaturi de fratii mei in public. In timpul repetitiilor noastre, am devenit cu totii constienti de atuurile si slabiciunile noastre ca membri ai formatiei si ne stiam responsabilitatile pe care le aveam in mod firesc.

Casa familiei noastre din Gary era micuta, avea doar trei camere, dar atunci mi se parea mult mai mare. Cand esti copil, lumea intreaga ti se pare uriasa, incat o camaruta iti poate parea de patru ori mai mare decat in realitate. Dupa ani, cand ne-am intors la Gary, am fost surprinsi cu toii vazand cat de mica este casa. Eu imi aminteam ca era mare, dar nu puteai face decat cinci pasi de la usa din fata pana la ultimul perete, dupa care trebuia sa te opresti. Intr-adevar nu era mai mare decat un garaj dar noua, copiilor, ni se parea grozava cand locuiam acolo. Cand esti tanar vezi lucrurile dintr-o cu totul alta perspectiva.

Anii de scoala din Gary sunt invaluiti in ceata in mintea mea. Imi amintesc vag cum am fost lasat la poarta, in prima zi de scoala, dar imi amintesc cat se poate de limpede ca nu-mi placea deloc. Fireste, nu voiam ca mama sa ma paraseasca, dar nici nu voiam sa raman acolo.

Cu timpul m-am acomodat, asa cum fac toti copiii si mi-am iubit profesorii, mai ales profesoarele. Ele se purtau intotdeauna foarte frumos cu noi iar pe mine ma iubeau pur si simplu. Aceste profesoare erau minunate; cand terminam o clasa si treceam in urmatoarea, plangeau si ma imbratisau toate, spunandu-mi cat le parea de rau cand ma vedeau plecand din clasa lor. Imi iubeam atat de mult profesoarele incat sterpeleam bijuteriile mamei si le faceam lor cadou. Ele erau foarte impresionate de gestul meu dar pana la urma mama a aflat si a pus capat generozitatii mele. Asta a insemnat ca a trebuit sa le dau altceva in schimb, ca expresie a iubirii mele nemasurate pt ele si pt scoala.

Intr-o zi eram in clasa intai si am participat la un program artistic pregatit de toata scoala. Toti elevii din toate clasele trebuiau sa faca ceva, deci m-am dus acasa si am discutat despre asta cu parintii mei. Am hotarat cu totii sa ma imbrac in pantaloni negri si camasa alba si sa cant Climb Ev'ry Mountain din Sunetul Muzicii. Cand am terminat de cantat, reactia spectatorilor m-a coplesit. Aplauzele erau furtunoase si oamenii zambeau; unii dintre ei se ridicasera in picioare. Profesoarele mele plangeau iar mie tot nu-mi venea sa cred. Ii facusem fericiti pe toti. Eram foarte emotionat. Ma simteam si putin stanjenit, pt ca nu credeam sa fi facut ceva deosebit. Cantam numai, asa cum o faceam acasa in fiecare seara. Cand canti, nu-ti dai seama cum suna sau ce impact are cantecul asupra celorlalti. Doar deschizi gura si canti.

Curand tata ne-a pregatit pt concursuri. Era foarte priceput in domeniu; a cheltuit multi bani si a petrecut mult timp lucrand cu noi. Talentul este ceea ce Dumnezeu da cuiva, dar tatal nostru ne-a invatat cum sa-l cultivam. Cred ca aveam si anumite inclinatii pt lumea spectacolelor. Ne placea sa cantam si dadeam tot ce aveam pt asta. El statea acasa cu noi in fiecare zi dupa ce veneam de la scoala si repetam impreuna. Apoi noi cantam si el ne critica. Daca greseam, primeam bataie, uneori cu o curea, alteori cu un bat. Tatal meu era foarte exigent cu noi, foarte pretentios. Marlon era cel cu care avea de furca tot timpul. Pe de alta parte, pe mine ma batea din cauza unor probleme care se iveau de obicei in afara repetitiei. Tata se infuria si ma lovea atat de tare incat incercam sa ripostez si atunci o incasam in plus. Aruncam in el cu un pantof sau imi inclestam pumnii provocandu-l la bataie. De aceea primeam mai multe scatoalce decat toti fratii mei la un loc. Eu il provocam iar tata ma snopea in bataie pur si simplu. Mama imi spunea ca il provocam inca de pe cand eram foarte mic, dar eu nu-mi mai aduc aminte. Insa imi amintesc cum alergam pe sub mese ca sa scap de el si asta il infuria si mai tare. Relatiile noastre au fost tensionate.

Cu toate acestea, majoritatea timpului repetam. Intotdeauna repetam. Uneori, noaptea tarziu, aveam timp sa ne jucam intre noi, sau cu jucarii. Cred ca ne jucam de-a v-ati ascunselea sau saream coarda dar cam asta era tot. Ne petreceam majoritatea timpului lucrand. Imi amintesc cat se poate de bine cum dadeam buzna in casa impreuna cu fratii mei cand tatal meu venea acasa, deoarece am fi dat de dracu' daca nu eram gata sa incepem repetitiile la timp.

Desi treceam prin atatea, mama ne-a sprijinit mereu. Ea fusese prima persoana care ne-a recunoscut talentul si a continuat sa ne ajute sa ne realizam. Este greu de imaginat ca am fi ajuns acolo unde am ajuns fara dragostea si buna dispozitie caracteristice mamei noastre. Se ingrijora de tensiunea la care eram supusi in timpul orelor de repetitie dar noi vroiam sa fim cat se poate de buni, iar muzica ne placea peste masura.

Muzica era importanta la Gary. Aveam propriile noastre statii de radio si cluburi de noapte, iar concurenta era in toi. Sambata dupa amiaza, dupa ce se terminau repetitiile noastre, tata mergea sa vada un spectacol local sau chiar mergea cu masina pana la Chicago sa vada pe cineva concertand. Urmarea intotdeauna orice ne putea ajuta in cariera. Venea acasa si ne spunea ce vazuse si cine ce facuse. Era la curent cu toate, fie ca era vorba de teatrul local, unde aveau loc concursuri, la care puteam intra si noi, fie de concerte de tipul Cavalcada Starurilor, spectacole de mare rasunet, ale caror haine si miscari le puteam adapta. Uneori nu-l vedeam pe tata pana nu ma intorceam de la Sala Regatului, duminica, dar de indata ce intram in casa el imi spunea ce vazuse noaptea precedenta. Ma asigura ca as putea dansa intr-un picior ca James Brown, numai daca as face acest pas. Si iata-ma, proaspat iesit de la biserica, gata sa intru in lumea spectacolelor.

Am inceput sa adunam trofee cu spectacolele noastre cand abia implinisem sase ani. Asezarea in formatie era stabilita; eu eram al doilea din stanga, cu fata la public, Jermaine era in flanc cu mine iar Jackie in dreapta mea. Tito si chitara lui stateau in dreapta scenei, cu Marlon alaturi de el. Jackie crestea tot mai mult si se inalta peste mine si Marlon. Am pastrat aceasta asezare, concurs dupa concurs, si totul a mers bine.

In timp ce membrii altor formatii pe care le-am intalnit se certau intre ei si se desparteau, noi deveneam tot mai cizelati si mai experimentati. Locuitorii din Gary care veneau cu regularitate sa vada spectacolele tinerelor talente au ajuns sa ne cunoasca, noi incercand sa ne autodepasim ca sa le facem o surpriza. Nu voiam sa-i plictisim cu spectacolele noastre. Stiam ca schimbarea era intotdeauna bine venita, ca ne-a ajutat sa ne maturizam; de aceea niciodata nu ne-a fost frica de ea.

Castigarea unui spectacol al tinerelor talente cu doua melodii cantate in zece minute m-a costat tot atata energie cat un concert de 90 de minute. Sunt convins ca, neavand voie sa faci greseli, concentrarea te mistuie mai mult atunci cand ai de cantata una-doua melodii decat daca ai beneficia de luxul unui numar de 12 sau 15. Aceste spectacole au constituit educatia noastra de specialitate. Uneori mergeam cu masina sute de mile pt a canta una-doua melodii si speram ca publicul sa nu ne fie ostil pt ca nu eram talente locale. Intram in competitie cu oameni de toate varstele si nivelurile, de la formatii de proba si cabotine pana la alti cantareti si dansatori ca noi. Trebuia sa subjugam publicul si sa-l mentinem asa. Nimic nu era lasat la voia intamplariil; deci hainele, incaltamnitea, parul, totul trebuia sa fie asa cum le gandise tata. Dupa toate aceste preparative, interpretam cantecele exact cum le repetasem, iar premiile aveau sa-si urmeze calea nestingherite. Asta se intampla chiar si atunci cand ne aflam in cealalta parte a orasului, in Wallace High, unde locuitorii isi aveau interpretii proprii si starile sufletesti specifice, iar noi le faceam concurenta chiar in gradina lor. Evident, interpretii locali aveau sustinatorii lor foarte fideli; de aceea era o situatie delicata ori de cate ori ii intreceam. Cand prezentatorul isi inalta mana deasupra capetelor noastre pt masuratoarea aplauzelor, voiam ca publicul sa fie convins ca noi am fost mai buni decat ceilalti.

Ca instrumentisti, Jermaine, Tito si noi ceilalti eram sub o presiune fantastica. Impresarul nostru era genul de om care ne reamintea mereu ca James Brown nu va mai fi aplaudat daca publicul va sesiza cea mai mica greseala de interpretare. Ca solist vocal de frunte, simteam - mai mult decat ceilalti - ca nu-mi pot permite un esec. Imi amintesc ca urcasem pe scena intr-o seara, dupa ce zacusem bolnav in pat toata ziua. Imi era greu sa ma concentrez in asemenea stare, totusi eu si fratii mei stiam ce avem de factu atat de bine incat as fi putut canta si in somn. In atare conditii, trebuia sa-mi amintesc mie insumi ca n-am voie sa-mi arunc privirea catre cineva cunoscut din public sau catre prezentator, ambii putand distrage atentia unui tanar interpret. Cantam melodii pe care oamenii le stiau de la radio sau melodii despre care tatal meu stia ca sunt deja clasice. Daca te incurcai, auzeai reactia publicului pt ca spectatorii cunosc aceste cantece si stiu cum trebuie sa sune. Daca aveai de gand sa schimbi un aranjament muzical, trebuia sa sune mai bine decat originalul.

Am castigat spectacolul orasenesc al tinerelor talente cand aveam opt ani, cu versiunea noastra a melodiei My Girl, apartinand grupului The Temptations. Concursul s-a tinut doar la cateva blocuri mai departe de noi, la Liceul Roosevelt. De la notele de inceput, cantate de chitara bas a lui Jermaine si acordurile cantate de chitara solo a lui Tito pana la noi, cei cinco coristi, publicul a stat in picioare pe toata durata cantecului. Eu si Jermaine cantam pe rand versurile, in timp ce Marlon si Jackie dansau si se invarteau ca niste sfarleze. Am fost foarte emotionati cand treceam trofeul, cel mai mare de pana atunci, din mana in mana. In cele din urma, a fost asezat in masina pe locul din fata, ca un copil; iar in timp ce ne intorceam acasa, tata ne-a spus: "Cand cantati asa cum ati facut-o in seara asta, nu se poate sa nu vi-l dea".

Acum eram campionii orasului Gary si urmatoarea noastra tinta era Chicago, deoarece era zona care ne oferea piatra de incercare pe o distanta de multe mile. Am inceput sa ne planificam strategia cu toata seriozitatea. Formatia tatalui meu cantase coloana sonora a filmelor Muddy Waters si Howlin' Wolf la Chicago, dar el era suficient de receptiv ca sa-si dea seama ca suntele acute care ne atrageau atat de mult pe noi, copiii, puteau constitui punctul nostru forte. Am fost norocosi, pt ca putini oameni de varsta lui aveau un asemenea fler. De fapt, noi stiam muzicieni care credeau ca sunetul anilor saizeci era inferior varstei acestor oameni, dar nu si tata. El ii recunostea pe marii solisti vocali cand ii auzea, spunandu-ne chiar ca a vazut celebra formatie doo-wop din Gary, The Spaniels, cand erau tot de varsta noastra. Cand Smokey Robinson din formatia The Miracles canta o melodie ca Tracks of My Tears sau Oh baby Baby, il asculta cu aceeasi concentrare ca si noi.

Anii saizeci au insemnat ceva pe taram muzical pt Chicago. Mari solisti vocali din The Impressions, cu Curtis Mayfield, Jerry Butler, Major Lance si Tyrone Davis cantau prin oras in aceleasi locuri ca si noi. In aceasta perioada, tatal meu se ocupa de pregatirea noastra tot timpul, cu exceptia orelor petrecute la otelarie. Mama avea cateva indoieli refeitoare la justetea acestei hotarari, nu fiinca n-ar fi crezut ca suntem buni, ci pt ca nu mai stia pe altcineva care sa-si petreaca majoritatea timpului incercand sa-si transforme copiii in muzicanti profesionisti. Ea a fost prea putin incantata cand tata i-a spus ca ne-a angajat sa dam concerte permanent, noaptea, la Lucky's. Eram siliti sa ne petrecem sfarsiturile de saptamana la Chicago si in alte locuri incercand sa castigam un numar tot mai mare de spectacole pt amatori, iar aceste calatorii erau scumpe, deci slujba de la Lucky's era un mod de-a face ca totul sa fie posibil.

Mama era surprinsa de succesul pe care-l aveam si era foarte incantata de premiile obtinute si de atentia ce ni se acorda, dar isi facea multe griji din pricina noastra. Se ingrijora in privinta mea din cauza varstei: "Asta e viata pt un copil de 9 ani?" spunea, fixandu-l cu privirea pe tata.

Nu stiu la ce ne-am asteptat eu si fratii mei, dar angajatii cluburilor de noapte nu erau la fel cu angajatii de la Roosevelt High. Cantam printre actori prosti, pianisti de duzina si femei care faceau striptease. Participand activ la educatia mea, mama era ingrijorata ca ma expuneam alaturi de toate ciurucurile si ca eram initiat in lucruri pe care ar fi fost mai bine sa le invat mai tarziu in viata. N-avea motive de ingrijorare; doar o privire aruncata acelor femei care faceau striptease nu era de ajuns ca sa-mi atraga atentia la modul serios - si cu siguranta nu la 9 ani! Era un mod de viata ingrozitor, totusi, iar noi eram tot mai hotarati sa ne indepartam pe cat posibil de asemenea mediu.

Faptul ca ne aflam la Lucky's insemna ca pt prima oara in viata faceam un spectacol singuri - cinci spectacole pe noapte, sase nopti pe saptamana - si daca tata putea sa ne aduca ceva din oras in cea de-a sasea noapte, o facea cu siguranta. Munceam din greu dar angajatii barului nu se purtau urat cu noi. Le placea de James Brown, Sam si Dave tot atat de mult ca si noua si, in plus, noi eram ceva suplimentar, care venea pe gratis impreuna cu bautura si strengariile, deci erau placut surprinsi si veseli.

O data chiar ne-am distrat impreuna la un numar, cantecul lui Joe Tex Skinny Legs and All. Incepeam cantecul si undeva, pe la mijloc, eu ma duceam in sala, ma taram pe sub mese si ridicam fustele doamnelor ca sa ma uit ce se vede. Oamenii imi aruncau bani cand o luam la fuga, iar cand incepeam sa dansez strangeam toti banii care fusesera aruncati pe jos mai inainte si-i infundam in buzunarul de la haina.

Nu eram prea emotionat cand am inceput sa cantam in baruri de noapte, datorita experientei acumulate la concursurile si spectacolele de pana atunci. Eram mereu gata sa fiu pe faza si sa cant, stiti, sa fac asa - sa cant, sa dansez si sa ma distrez nitel. Am cantat pe atunci in mai multe baruri de noapte in care femei faceau striptease. Obisnuiam sa stau in culisele unui asemenea stabiliment din Chicago si sa urmaresc cu privirea o femeie al carei nume era Mary Rose. Trebuie sa ma fi uitat de 9-10 ori. Aceasta fata isi scotea hainele si chilotii iar apoi le arunca publicului. Barbatii le luau de jos, le miroseau si urlau. Eu si fratii mei vedeam toate astea, intelegeam, dar tatal meu nu se supara. Eram expusi la multe lucruri intr-un asemenea circuit. Intr-un local au facut o gaurica din garderoba muzicienilor prin perete care intamplator despartea aceasta incapere de toaleta pt femei. Te puteai chori prin aceasta gaura si am vazut "marfa" ce nu se poate uita. Tipii care faceau circuitul erau atat de salbatici, incat gaureau mereu toti peretii de la toaletele pt femei. Desigur ca eu si fratii mei ne bateam care sa ajunga mai repede sa se uite prin gaura: "Cara-te de aici, e randul meu!" Ne impingeam unul pe altul ca sa ne facem loc.

Mai tarziu, cand am fost la teatrul Apollo din New York, am vazut ceva ce m-a uimit foarte mult, pt ca nu stiam ca exista si asemenea lucruri. Vazusem cateva femei care faceau striptease, dar in acea noapte a iesit sa-si faca numarul o fata cu gene splendide. A facut un rol mare. Brusc, la sfarsit, si-a scos peruca, a scos doua portocale mari din sutien si am vazut ca era vorba de un individ urat, desi machiat din belsug. Asta m-a uluit. Eram doar un copil si nu puteam concepe cu nici un chip asa ceva. Dar m-am uitat la spectatorii din sala, iar lor le placea, aplaudand zgomotos si inveselindu-se. Eu eram doar un pusti care statea in culise, privind la toate aiurelile astea.

Eram uluit.

Dupa cum am mai spus, am primit o buna educatie in copilarie. Chiar mai mult decat atat. Poate ca asta m-a si determinat sa ma concentrez asupra altor aspecte ale vietii cand am devenit adult.

Intr-o zi, dupa ce ne-am facut programul cu succes in barurile de noapte din Chicago, tata a adus acasa o caseta cu cateva cantece pe care nu le-am mai auzit pana atunci. Eram obisnuiti sa cantam melodii cunoscute de la radio, deci eram curiosi de ce punea mereu aceste cantece, cu un tip cantand nu prea grozav si avand ca fundal sonor cateva acorduri de chitara. Tata ne-a spus ca solistul de pe banda nu era chiar un interpret ci un compozitor care poseda un studio de inregistrari la Gary. Se numea domnul Keith si ne-a dat un ragaz de o saptamana sa-i exersam cantecele ca sa vada daca am putea face un disc cu ele. Fireste, eram emotionati. Voiam sa facem un disc, orice disc.

Am lucrat exclusiv cu sunetul, ignorand miscarile de dans, pe care de regula ne straduiam sa le facem cat mai atractive cand pregateam un cantec nou. Nu era prea amuzant sa faci un cantec pe care nici unul dintre noi nu-l stia, dar eram deja niste profesionisti si stiam sa ne ascundem dezamagirea dand din noi tot ce puteam. Cand am fost gata si am considerat ca am facut tot ce era cu putinta din aceste cantece, tata ne-a inregistrat pe banda, dupa cateva porniri gresite, urmate de multe discutii aprinse. Dupa vreo 2 zile, timp in care incercam sa ne inchipuim daca domnului Keith o sa-i placa banda inregistrata de noi pt el, tata a venit deodata cu mai multe din cantecele acestuia, ca sa le invatam pt prima noastra sedinta de inregistrari.

Domnul Keith, ca si tata, era un muncitor caruia ii placea la nebunie muzica numai ca se baga mai mult in chestiunile refeiroare la inregistrari si in afaceri de pe urma muzicii. Studioul sau si eticheta sub care apareau discurile se numeau Steeltown. Privind inapoi la toate acestea, imi dau seama ca domnul Keith era tot atat de emotionat ca si noi. Studioul sau era in centrul orasului iar noi ne-am dus acolo intr-o sambata dimineata, inainte de The Road Runner Show, spectacolul meu preferat de atunci. Domnul Keith ne-a intampinat in prag si a deschis studioul. Ne-a aratat o cabina mica de sticla cu tot felul de aparatura muzicala si ne-a informat ce afcea fiecare obiect din dotare. Nu parea sa avem de-a face cu prea multe magnetofoane, cel putin nu in acest studiou. Mi-am pus niste casti mari de metal, care-mi atarnau de gat, si am incercat sa ma pregatesc pt ce avea sa urmeze.

Pe cand fratii mei se pregateau sa gaseasca o pozitie cat mai convenabila pt ei si instrumentele lor, au sosit alti solisti vocali si o formatie de suflatori. La inceput am banuit ca au venit si ei sa faca un disc dupa noi. Am fost incantati si surprinsi cand am aflat ca au venit sa inregistreze cu noi. Ne-am uitat pe ascuns la tata, dar acesta era impasibil. Cu siguranta ca stia ce se intampla si era de acord. Inca de pe atunci nimeni nu putea sa-l ia prin surprindere pe tata. Ni s-a spus sa-l ascultam pe domnul Keith care ne va instrui in timp ce vom fi in studioul de inregistrari. Daca vom respecta indicatiile lui, inregistrarea discului va merge de la sine.

Dupa cateva ore, am terminat prima melodie a domnului Keith. Cativa dintre ceilalti solisti si suflatori nu mai facusera nici ei discuri si li se parea dificil; in plus, neavand un impresar bun, nu stiau sa lucreze ca noi. In asemenea situatii ne-am dat seama cat de mult a muncit tata ca sa faca din noi profesionisti desavarsiti. Ne-am intors de cateva ori sambata, reptand melodiile cu asiduitate in timpul saptamanii si ducand acasa, de fiecare data, o noua banda a domnului Keith. Intr-o sambata tata si-a adus propria-i chitara ca sa cante cu noi. A fost pt prima si ultima data cand a inregistrat cu noi. Dupa ce discurile au fost imprimate, domnul Keith ne-a dat cateva exemplare ca sa le putem vinde dupa spectacole. Stiam ca marile formatii nu procedeaza asa dar fiecare trebuie sa inceapa de undeva, iar in acele zile faptul ca aveam un disc cu numele formatiei noastre nu era de colea. Eram foarte norocosi.

Primul disc single inregistrat la firma Steeltown, Big Boy, avea un acompaniament suav, realizat de chitara bas. Era o melodie draguta despre un copil care voia sa se indragosteasca de o fata. Desigur, pt a avea o vedere de ansamblu. trebuie sa va imaginati un copil slab, in varsta de 9 ani, cum canta acest cantec. Cuvintele pe care le spuneam m-au facut sa nu-mi mai placa basmele dar tot atat de adevarat este ca eram mult prea mic pt a patrunde intelesul cuvintelor din aceste cantece. Eu doar cantam ceea ce mi se dadea.

Cand acel cantec cu extraordinarul acompaniament de chitara bas a inceput sa fie dat la postul de radio din Gary, am devenit cu totii persoane importante in cartierul nostru. Nimeni nu credea ca avem propriul disc. De altfel, nici noua nu ne prea venea sa credem.

Dupa acel prims disc realizat la Steeltown, am inceput sa nazuim spre toate marile spectacole pt tinere talente de la Chicago. De obicei, celelate spectacole nu ma interesau, poate si datorita varstei mele fragede. Intr-o zi, Jackie a izbucnit in ras, de parca cineva i-ar fi spus cea mai amuzanta gluma ce poate exista. Nu era semn bun inainte de spectacol si marturisesc ca tata era ingrijorat ca Jackie isi va da in petec pe scena. Tata s-a dus sa-i spuna cateva cuvinte dar Jackie i-a soptit ceva la ureche si mediat tata a izbucnit si el in ras, tinandu-i tovarasie. In sfarsit tata ne-a spus cu mandrie ca Jackie auzise din intamplare o discutie intre organizatorii spectacolului. Unul dintre ei a spus "Ar fi bine sa nu-i lasam sa cante pe astia diseara din cauza piticului din formatie".

M-am suparat in primul rand pt ca orgoliul meu fusese ranit. Mi-am spus ca sunt oameni rai. N-aveam nici o vina ca eu eram cel mai mic; dar imediat dupa asta si ceilalti frati au izbucnit in ras. Tata mi-a explicat ca nu radeau de mine. Mi-a spus sa fiu mandru, ca acei oameni vrobeau verzi si uscate pt ca-si inchipuiau ca eu sunt om mare deghizat in copil asemenea omuletilor din Vrajitorul din Oz. Tata a spus ca daca indivizii aceia smecheri vorbeau despre mine ca si copiii din cartierul nostru care ne dadeau de furca la Gary, atunci Chicago va fi la picioarele noastre.

A trebuit totusi sa alergam nitel. Dupa ce am cantat in cateva cluburi de noapte dragute din Chicago, tata ne-a inscris la concursul de amatori din oras, ce urma sa aiba loc seara la Teatrul Regal. Se dusese sa-l vada pe BB King la teatru, in seara cand inregistrase pe viu celebrul sau album. Cand tata i-a dat lui Tito acea chitara rosie stridenta, cu ani in urma, noi l-am tachinat gandindu-ne la numele de fete cu care si-ar putea boteza chitara, cum ar fi Lucille, prietena lui BB King.

Am castigat acel spectacol timp de 3 saptamani, cantand o noua melodie in fiecare saptamana pt a-i mentine in priza pe spectatorii ferventi. Cativa dintre ceilalti interpreti spuneau ca suntem lacomi si de aceea ne tot intoarcem, dar si ei tinteau acelasi lucru ca si noi. Era stabilit ca daca reusesti sa castigi un concurs de amatori timp de 3 saptamani, erai invitat sa faci un spectacol platit in fata a mii de oameni, nu in fata catorva zeci, asa cum stateau lucrurile in barurile de noapte. Am avut aceasta sansa iar spectacolul a fost onorat de prezenta unor celebritati precum Gladys Knight si The Pips, care au venit cu un cantec nou pe care nu-l stia nimeni, intitulat I Heard It Through the Grapevine. A fost o seara ametitoare.

Dupa Chicago, a urmat un spectacol mare de amatori pe care am simtit cu adevarat nevoia sa-l castigam: cel de la Teatrul Apollo din New York. Multi locuitori din Chicago credeau ca o victorie la Apolli era doar un lucru minor si nimic mai mult, dar tata avea o cu totul alta parere. El stia ca la New York sunt mai multe talente de mare calibru decat la Chicago si mai stia ca exista multe case de discuri si mai multi muzicieni profesionisti decat la Chicago. Daca reuseam la New York, atunci puteam reusi oriunde. Asta insemna pt noi o victorie la Apollo.

De la Chicago fusese trimis un raport de recunoastere in privinta noastra la New York iar reputatia dobandita era atat de mare incat organizatorii concursului de la Apollo ne-au introdus direct in marea finala, chiar daca nu participaseram la nici o competitie preliminara. Pana acum, Gladys Knight vorbise deja cu noi ca sa venim la Motown; la fel si Bobby Taylor, membru al formatiei The Vancouvers, cu care tatal meu se imprietenise. Tata le spusese ca noi vom fi fericiti sa facem o auditie la Motown, dar asta mai tarziu.

Ne-am dus la Apollo, pe Strada 125, suficient de devreme ca sa facem un tur de recunoastere. Ne-am plimbat prin teatru si am examinat toate fotografiile starurilor care cantasera sau jucasera acolo, indiferent de culoarea pielii. Directorul ne-a aratat in sfarsit cabina artistilor dar pana atunci gasisem deja fotografiile tuturor idolilor mei.

In timp ce salutam publicul impreuna cu fratii mei, priveam cu atentie la toate starurile, deoarece voiam sa aflu cat mai multe despre ele. Le priveam indelung picioarele, felul cum isi tin bratele, felul cum apuca microfonul, incercand sa descifrez ce fac si cum fac. Dupa ce am invatat tot ce se putea de la James Brown, stiam fiecare pas, fiecare mormait, fiecare rotatie si miscare. Trebuie sa spun ca interpretarea lui te epuiza, te obosea peste masura pe plan afectiv. Intreaga lui prezenta fizica, flacarile care-i ieseau prin toti porii, totul era fenomenal. Simteai fiecare picatura de sudoare de pe fata lui si stiai prin ce trece. N-am vazut pe nimeni care sa interpreteze ca el. De necrezut, intr-adevar. Cand urmaream pe cineva de care-mi placea, ma identificam cu acea persoana. James Brown, Jackie Wilson, Sam si Dave, The O'Jays - toti acestia modeleaza intr-adevar publicul. Cred ca am invatat mai multe doar uitandu-ma la Jackie Wilson decat la oricine altcineva. Toate acestea au reprezentat foarte mult ine ducatia mea.

Stateam in spatele scenei, in culise si ne uitam la toti cei care veneau dupa ce-si facusera numarul si toti erau draguti. Stateam pur si simplu la o parte cu teama respectuoasa si ma uitam la ei cum treceau. Si toti erau incaltati cu acei frumosi pantofi de lac. Imi amintesc ca eram distrus pt ca nu existau si masuri pt copii. Mergeam dintr-un magazin intr-altul cautand pantofi de lac si mereu auzeam: "Nu se fabrica numere atat de mici". Eram foarte abatutu, deoarece imi doream sa am pantofi care sa arate ca acei pantofi de scena, lustruiti, stralucitori, cu nuante rosii si portocalii cand intrau in contact cu luminca. Oh, cat de mult imi doream niste pantofi de lac, ca aceia pe care-i purta Jackie Wilson.

Majoritatea timpului stateam singur in culise. Fratii mei asteptau sus mancand si discutand, iar eu eram jos in culise, tarandu-ma pe podea, tinandu-ma de cortina prafuita, rau mirositoare si urmarind spectacolul. Vorbesc serios, chiar ca urmaream fiecare pas, fiecare miscare, fiecare, rasucire, fiecare intoarcere, fiecare mormait, fiecare emotie, fiecare lumina miscandu-se. Asta era educatia si odihna mea. Intotdeauna eram acolo cand aveam timp liber. Tatl meu, fratii mei, alti muzicieni, toti stiau unde sa ma gaseasca. Ma tachinau mereu, dar eu eram atat de absorbit de ceea ce vedeam sau amintindu-mi ceea ce tocmai vazusem incat nu-mi pasa. Imi aduc aminte de toate acele teatre: Regal, Uptown, Apollo - prea multe pt a le enumera. Talentul izvorat din acele locuri are proportii mitice. Cea mai buna educatie din lume este sa-i urmaresti pe maestri la lucru. N-ati putea invata pe cineva atat cat am invatat eu doar stand si privind. Unii muzicieni - Springsteen si U2 de ex, pot avea sentimentul ca au fost educati pe strada. Eu interpretez cu inima. Eu am fost educat pe scena.

Jackie Wilson era pe un perete la Apollo. Fotograful l-a surprins cu un picior ridicat, indoit, tinand in mana microfonul pe care-l invartise tot timpul. Poate ca tocmai canta o melodie trista ca Lonely Teardrops si totusi publicul era atat de innebunit de dansul sau incat nimeni nu se simtea trist sau insingurat.

Fotografia cu Sam si Dave era in josul coridorului, langa o poza veche cu o formatie muzicala mare. Tata se imprietenise cu Sam Moore. Imi amintesc cat de tare m-am amuzat cand am vazut ce frumos se purta cu mine atunci cand ne-am vazut prima oara. Ii cantam melodiile de atata timp incat am crezut ca o sa ma traga de urechi. Si nu departe de ei era Regele Lor, al Tuturor, Domnul Dinamita, Domnul Cum Va Place, James Brown. Inaintea lui cantaretul era cantaret, iar dansatorul era dansator. Era posibil ca un cantaret sa danseze si ca un dansator sa cante, dar daca nu erai Fred Astaire sau Gene Kelly, probabil ca faceai una mai bine decat alta, mai ales intr-un spectacol. Dar el a schimbat totul. Nici un reflector nu-l putea urmari cand aluneca de colo-colo pe scena - trebuia sa zbori. Voiam sa fiu si eu tot atat de bun.

Am castigat concursul de amatori de la Apollo, iar eu am simtit nevoia sa ma intorc la acele fotografii de pe pereti si sa le multumesc profesorilor mei. Tata era atat de fericit incat spunea ca ar fi putut sa zboare inapoi la Gary in aceeasi seara. Toata lumea era a lui. Eram cu totii in culmea fericirii. Eu si fratii mei am fost in cea mai buna forma si speram sa reusim sa mai trecem peste o treapta. Simteam cu siguranta ca n-o sa mai cantam in spectacole pt tinere talente si nici n-o sa mai aparem in numere cu striptease.

In vara anului 1968 am facut cunostinta cu muzica unei formatii care avea sa ne schimbe stilul si viata. Nu aveau cu totii acelasi nume de familie, erau albi si negri, barbati si femei si li se spunea Sly si Familia Sttone. Au avut cateva melodii de mare succes, in decursul anilor, precum Dance to the Music, Stand si Hot Fun in the Summertime. Fratii mei ma aratau cu degetul cand isi aminteau de gluma cu piticul care eram eu, dar intrucat incepusem sa cresc, ma distra si pe mine acum. Am ascultat aceste cantece de nenumarate ori, chiar si pe programele rock. Au avut o influenta covarsitoare asupra noastra, iar noi le datoram mult.

Dupa concursul de la Apollo, am continuat sa cantam, fiind foarte atenti la harta si la telefon. Mama si tata obisnuiau sa nu vorbeasca mai mult de 5 minute la telefon, dar cand ne-am intors de la Apollo, chiar 5 minute insemnau foarte mult. Trebuia sa nu vorbim la telefon pt ca am fi putut fi sunati de cineva de la vreo casa de discuri. Traiam cu frica de a nu primi cumva telefon cand linia era ocupata. Speram sa primim vesti mai ales de la un studio de inregistrari, iar daca ei sunau, noi voiam sa fim pe faza.

In timp ce asteptam, am aflat ca cineva care ne vazuse la Apollo ne recomandase pt spectacolul David Frost de la New York. Urma sa aparem la televizor! A fost cea mai mare emotie pe care am resimtit-o vreodata. Le-am spus tututor de la scoala, iar celor care nu ma credeau, de doua ori. Trebuia sa plecam cu masina acolo peste cateva zile. Numaram orele care ne desparteau. Imi prefigurasem intreaga calatorie, incercand sa-mi imaginez cum va fi studioul si cum voi arata in fata unui aparat de filmat pt televiziune.

Am venit acasa cu temele pe care invatatoarea mi le daduse anticipat. Mai aveam de facut o singura repetitie si apoi trebuia sa facem o selectie finala a cantecelor. Ma intrebam ce melodii vom canta.

Dar in dupa amiaza aceea, tata ne-a spus ca excursia la New York a fost contramandata. Ne-am oprit cu totii din repetitie si ne-am holbat la el.

Eram socati. Eu eram gata sa plang. Ne pregateam cu totii pt lupta cea mare. Cum ne-au putut face asa ceva? Ce se intamplase? De ce se razgandise domnul Frost? Incepusem sa ametesc si cred ca si cu ceilalti se intampla acelasi lucru. "Eu am contramandat-o", ne-a anuntat calm tata. Ne-am holbat iarasi la el, incapabili sa vorbim. "Mi s-a telefonat de la Motown". M-au trecut fiorii.

Imi amintesc de zilele premergatoare acelei excursii cu o claritate aproape perfecta. Ma vad asteptandu-l pe Randy sa iasa din clasa; era in clasa intai. Era randul lui Marlon sa-l duca acasa; dar astazi schimbaseram rolurile.

Invatatoarea lui Randy mi-a urat noroc la Detroit, pt ca Randy ii spusese ca mergem la o auditie la Motown. Era atat de emotionat incat a trebuit sa-mi reamintesc faptul ca el nu stia de fapt ce este Detroit. Toti membrii familiei vorbeau numai despre Motown, iar Randy nu stia nici macar ce este acela un oras. Invatatoarea mi-a spus ca a cautat Motown pe globul pamantesc din clasa. Mi-a mai spus ca dupa parerea ei trebuie sa cantam You Don't Know Like I Know, asa cum ne-a vazut la Regal la Chicago, cand mai multi profesori au fost acolo cu masina, sa ne vada. L-am ajutat pe Randy sa-si imbrace paltonul si am raspuns politicos ca o sa retin asta - stiind ca nu puteam canta o melodie de-a lui Sam si Dave la auditia de la Motown, deoarece ei sunt la Stax, o firma rivala. Tata ne-a spus ca studiourile privesc cu seriozitate aceste lucruri, deci dorea sa fie sigur ca nu se va intampla nici o incurcatura cand vom ajunge acolo. M-a privit si a spus ca ar vrea sa-l vada pe cantaretul lui de zece ani cum canta ca unul de unsprezece.

Am parasit cladirea Scolii Elementare Garrett si am pornit-o spre casa, dar trebuia sa ne grabim. Imi amintesc cat de nerabdatori eram sa ajungem acasa, dar masinile treceau cu viteza, una dupa alta. Randy m-a luat de mana si ne-am grabit sa traversam. Stiam ca LaToya va merge sa-l duca pe Randy la scoala a doua zi deoarece eu si Marlon urma sa fim la Detroit impreuna cu ceilalti.

Ultima data cand am cantat la teatrul Fox din Detroit, am plecat imediat dupa spectacol si am ajuns la Gary la ora 5 dimineata. Am dormit in masina majoritatea drumului deci in acea dimineata nu-mi era chiar atat de greu sa merg la scoala. Dar inainte de repetitia de la ora trei dupa amiaza, abia ma mai tineam pe picioare de oboseala, de parca cineva mi-ar fi legat greutati de picioare.

In seara aceea, am fi putut pleca imediat dupa recitalul nostru, deoarece eram in pozitia a treia pe lista, dar asta ar fi insemnat sa-l pierdem pe Jackie Wilson, vedeta spectacolului. Il mai vazusem si pe alte scene dar la Fox el si orchestra lui erau pe o scena care se inalta de indata ce-si incepea spectacolul. Intrucat a doua zi eram obosit cand m-am intors de la scoala, imi amintesc ca am incercat cateva din miscarile acestea la repetitie, dupa ce exersasem in fata unei oglinzi lungi la scoala, la toaleta, pe cand ceilalti copii ma priveau. Tatal meu a fost incantat si am adaugat acesti pasi la repertoriul meu.

Chiar inainte ca eu si Randy sa luam coltul spre strada Jackson, am zarit o baltoaca. M-am uitat sa nu treaca vreo masina, dar nu era nici una. L-am lasat din mana pe Randy si-am sarit peste baltoaca, rasucindu-mi calcaiele astfel incat sa nu-mi murdaresc pantalonii de catifea reiata. M-am uitat inapoi la Randy, stiind ca vrea sa faca intotdeauna ca mine. A facut un pas inapoi ca sa-si ia avant dar mi-am dat seama ca baltoaca era mare, chiar prea mare pt ca el s-o sara fara sa se ude. Fiind fratele lui mai mare si, in plus, profesorul lui de dans, l-am prins inainte de a ateriza in baltoaca si de-a se uda.

Peste drum, copiii din cartier cumparau bomboane; cativa dintre ei, care nu ma lasau in pace la scoala, ma intrebau cand meregm la Motown. Le-am raspuns si am cumparat bomboane pt ei si pt Randy, din proprie initiativa. Nu voiam sa ii para rau lui Randy din pricina ca trebuia sa plec.

In timp ce ne apropiam de casa, l-am auzit pe Marlon strigand "Sa inchida cineva usa!". Usa microbuzului nostru era larg deschisa iar eu ma infoiram, gandindu-ma cat de frig o sa fie in timpul indelungatei calatorii, pana la Detroit. Marlon ne tinuse locul acasa, iar acum il ajuta pe Jackie sa incarce microbuzul cu lucrurile noastre. Jackie si Tito ajunsesera si ei la timp acasa: urmau sa plece la antrenament la baschet dar noi eram nerabdatori sa pornim cat mai repede. In acel an, Jackie era in echipa de baschet a liceului, iar tatalui nostru ii placea sa spuna ca data viitoare cand vom merge sa cantam la Indianapolis va fi cand Roosevelt va merge la campionatele statului. Jackson 5 va canta intre jocurile de seara si cele de dimineata iar Jackie va lupta din rasputeri pt titlu. Tatalui nostru ii placea sa ne tachineze dar niciodata nu puteai sti ce se poate intampla cu fratii Jackson. Voia sa ne pricepem la multe lucruri, nu doar la muzica. Cred ca a capatat acest impuls de la bunicul, care a predat la scoala. Niciodata profesorii nostri n-au fost atat de pretentiosi asa cum era el, desi erau platiti sa fie aspri si exigenti.

Mama a venit la usa si ne-a dat termosul si sandvisurile pe care le impachetase. Imi amintesc ca mi-a spus sa nu rup camasa pe care mi-o impachetase, dupa ce o cususe in seara precedenta. Eu si randy am ajutata punand cateva lucruri in microbuz si apoi ne-am intors la bucatarie unde Rebbie supraveghea cu un ochi cina tatalui iar cu celalalt pe micuta Janet, care statea pe scaunel.

Viata Rebbiei n-a fost nicicand usoara, ea fiind cea mai mare dintre noi. Stiam ca dupa terminarea auditiei de la Motown, vom afla daca va trebui sa ne mutam sau nu. Daca da, atunci ea se va muta in Sud cu logodnicul ei. Ea se ingrijea de toate, acnd mama mergea la scoala seara, ca sa-si termine liceul pe care nu-l putuse frecventa din cauza bolii. Nu mi-a venit sa cred cand mama ne-a spus ca va obtine diploma de liceu. Imi amintesc cum ne faceam probleme ca trebuie sa mearga la scoala cu copii de varsta lui Jackie sau Tito si ca or sa rada de ea. Imi amintesc cum radea cand ii spuneam toate astea. Si cu cata rabdare imi zicea ca vor fi si alti oameni mari care vor gandi la fel. Era interesant sa ai o mama care isi face temele ca si noi ceilalti.

Incarcatul microbuzului a fost mai usor decat in alte dati. In mod normal, Ronnie si Johnny ar fi venit si eu cu noi dar de data aceasta erama companiati de muzicienii de la Motown deci trebuia sa mergem singuri. Jermaine era in camera noastra terminand ultimele pregatiri cand eu am intrat in odaie. Stiam ca nu-i placeau aceste pregatiri de drum. Mi-a spus ca ar trebui sa plecam al Motown singuri si sa-l lasam pe tata deoarece Jackie isi luase carnet de conducere si era in posesia unui rand de chei. Am ras amandoi dar in strafundul sufletului nu-mi puteam imagina sa plecam fara tata. Chiar cand mama conducea repetitiile noastre, pt ca tata nu venise acasa din schimb la timp, era ca si cum el ar fi fost cu noi pt ca ea se comporta exact ca si dansul. Ea stia intotdeauna ce fusese bine la repetitia precedenta si ce nu emrgea acum. tata continua din clipa cand sosea. Mi se parea ca ei comunica prin telepatie sau ceva asemanator, caci tata stia intotdeauna daca am cantat cum trebuie sau nu.

Nu ne-am luat ramas bun la usa cand am plecat la Motown. Mama era obisnuita sa nu ne vada zile de-a randul, ca si in timpul vacantelor scolare. LaToya s-a bosumblat nitel pt ca voia sa mearga si ea. Ne vazuse doar la Chicago iar noi n-am putut sta nicicand prea mult in orase ca Boston sau Phoenix de unde sa-i aducem ceva. Cred ca existenta noastra trebuie sa-i fi parut destul de fascinanta, deoarece ea trebuia sa stea acasa si sa mearga la scoala. Rebbie avea mainile ocupate incercand s-o adoarma pe Janet dar a spus la revedere si ne-a facut semn cu mana. L-am mai mangaiat o data pe cap pe Randy si am plecat.

Tata si Jackie s-au mai uitat pe harta in timpul calatoriei, mai mult din obisnuinta, pt ca desigur mai fuseseram la Detroit. Am trecut de studioul de inregistrari al domnului Keith care se afla in centrul orasului. Facuseram cateva probe in studiou, pe care tata le-a trimis la Motown dupa discul Steeltown. Soarele se indrepta spre apus, cand am ajuns pe autostrada. Marlon ne-a anuntat ca daca vom auzi una dintre inregistrarile noastre la postul de radio WVON, asta ne va purta noroc. Am dat din cap cu totii. Tata ne-a intrebat daca ne mai aducem aminte ce semnificatie are WVON, in timp ce-l inghiontea pe Jackie ca sa stea cuminte. Eu continuam sa ma uit pe fereastra, gandindu-ma la posibilitatile de a raspunde dar Jermaine a intervenit. Vocea negrului, a spus el. Curand am intrat si noi in joc, dandu-ne cu parerea. WGN - World's Greatest Newspaper. Cel mai mare ziar din lume. (Acesta era Chicago Tribune) WLS - World's Largest Store. Cel mai mare magazin din lume. WCFL... Ne-am oprit incurcati. Chicago Federation of Labour, Federatia Muncii din Chicago, a spus tata, facand semn spre termos. Am miscat scala pe I-94 si am dat de postul nostru de radio din Gary care nu se auzea prea bine. Atunci am inceput sa ne jucam cu scala radioului, cautand muzica Beatles pe postul CKLW din Windsor, Ontario, Canada.

Mi-a placut intotdeauna sa joc Monopoly acasa iar calatoria noastra la Motown avea ceva din acest joc. La Monopoly mergi in jurul mesei de joc cumparand lucruri si luand decizii; circuitul teatrelor unde am cantat si am castigat concursuri era un fel de masa de joc pt Monopoly, plina de posibilitati si capcane. Dupa toate opririle facute pe drum, in cele din urma am ajuns la Teatrul Apollo din Harlem, care era cu siguranta cel mai bun loc pt tineri interpreti ca noi. Acum ne aflam in drum spre Boardwalk, indreptandu-ne catre Motown. Vom castiga intrecerea sau vom pleca, cu coada intre picioare, pt a reveni alta data?

Ceva se schimba in mine, iar eu imi dadeam seama de asta, incepusem chiar sa tremur in microbuz. Ani de zile am facut acest drum la Chicago intrebandu-ne daca suntem destul de buni ca sa plecam din Gary. Si am fost. Apoi ne-am dus la New York, siguri ca vom cadea de la cea mai mare inaltime, daca nu vom fi destul de buni. Chiar si acele nopti din Philadelphia si Washington n-au fost suficient de edificatoare pt mine, intrebandu-ma mereu daca nu mai exista cineva sau vreo formatie din New York despre care nu stiam nimic si care ne putea invinge. Cand am luat-o la fuga in cele din urma spre Apollo, am avut senzatia ca nimic nu ne mai poate sta in cale. Mergeam la Motown si nici acolo nu ne putea surprinde ceva. Noi urma sa-i surprindem, asa cum am facut-o intotdeauna.

Tata a scos din manusa indicatiile batute la masina si ne-am continuat drumul pe autostrada, iesind de pe Woodward Avenue. Nu erau multi oameni pe drum.

Tata era putin nervos, nestiind daca vom sta la hotel in conditii bune, ceea ce m-a surprins, pana mi-am dat seama ca locuitorii din Motown luasera cu asalt hotelul. Nu eram obisnuiti sa ni se spuna de altii ce trebuie sa facem. Ne placea sa fim responsabili de faptele noastre. tata fusese intotdeauna mesagerul, agentul de calatorii si impresarul nostru. Cand nu se ocupa el de toate pregatirile, o facea mama. Deci nu era de mirare ca pana si Motown a reusit sa-l faca suspicios pe tata pt ca el voia sa faca rezervarile de camere la hotel, el voia sa se ocupe de tot.

Stateam la hotelul Gotham. Rezervarile fusesera facute si totul era in ordine. Aveam televizor in camera dar toate programele se terminasera. Oricum noi aveam auditie la ora zece si nu puteam sta la tv noaptea tarziu. Tata ne-a trimis la culcare, a incuiat usa si a plecat. Eu si Jermaine eram atat de obositi incat nici macar nu puteam vorbi.

In dimineata urmatoare, toti ne-am sculat la timp; tata a avut grija de asta. Adevarul este ca si noi eram tot atat de emotionati ca si el, atunci cand a sarit din pat si a venit sa ne scoale. Auditia era neobisnuita pt noi deoarece nu mai cantaseram in locurile unde ni se spusese ca evolueaza profesionistii. Stiam ca va fi greu sa judecam daca o sa fie bine ce o sa facem. Eram obisnuiti cu aplauzele spectatorilor cand concuram, sau chiar cand cantam la un club, unde tata ne spunea ca daca vom canta mai mult, publicul va dori sa asculte mai mult.

Ne-am urcat in microbuz, dupa ce am servit micul dejun la o cafenea. Am observat ca se ofera cereale la meniu, ceea ce insemna ca sunt multi sudisti acolo. Noi nu fuseseram niciodata in Sud pana atunci si doream sa vizitam locul unde s-a nascut mama. Doream sa ne stim originea noastra, precum si aceea a celorlalti negri, mai ales dupa ce i se intamplase lui Martin Luther King. Imi amintesc atat de bine ziua in care a murit. Toti eram foarte mahniti. N-am mai interpretat in acea seara. M-am dus la Sala Regatului cu mama si cu alti membri ai familiei. Oamenii plangeau de parca ar fi pierdut pe cineva din familie. Chiar barbatii, care sunt de obicei mai tari, au fost incapabili sa-si stapaneasca emotia. Eram prea mic ca sa inteleg tragedia in totalitatea situatiei dar acum, cand privesc in urma la acea zi, imi vine sa plang - pt Dr King, pt familia lui si pt noi toti.

Jermaine a fost primul care a reperat studioul, care se numea Hitsville, USA. Parea cam banal, nefiind ceea ce speram eu. Ne intrebam pe cine s-ar putea sa vedem acolo, cine ar putea inregistra un disc in acea zi. Tata ne-a spus sa-l lasam pe el sa poarte toate discutiile. Menirea noastra era sa cantam mai bine ca oricand. Iar asta insemna foarte mult, deoarece noi puneam tot sufletul in fiecare interpretare, dar stiam ceea ce vrea sa spuna.

Erau multi oameni care asteptau inauntru, dar tata a spus parola si un barbat cu camasa si cravata a venit sa ne intampine. Stia toate numele noastre, fapt care ne-a uimit. Ne-a rugat sa ne lasam paltoanele acolo si sa-l urmam. Ceilalti oameni se holbau la noi de parca am fi fost fantome. Ma intrebam cine sunt ei si care este povestea vietii lor. Venisera de departe? Statusera aici zi de zi cu speranta ca vor intra fara a se inscrie in prealabil?

Cand am intrat in studiou, unul dintre angajatii de la Motown aranja un aparat de filmat. Era un loc unde fusesera amplasare instrumente si microfoane. Tata a disparut in una dintre cabinele de sunet, ca sa vorbeasca cu cineva. Am incercat sa ma laud ca am fost la Teatrul Fox la deschiderea stagiunii, dar pt ei nu insemna mare lucru. Am hotarat, privind in jur, ca daca voi avea candva propriul meu studiou, atunci il voi face ca unul dintre cele de la Apollo, care se inalta de la podea. Odata chiar era sa cad coborand in fuga treptele studioului, in timp ce incercam sa aflu unde duc, constatand ca au disparut brusc sub podeaua scenei.

Ultima melodie pe care am cantat-o a fost Who's Lovin' You. Cand s-a terminat, nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a scos un cuvant. Nu puteam suporta sa nu stiu cum a fost, asa ca am izbucnit "Cum a fost?". Jermaine m-a potolit. Tipii mai in varsta care se aflau in spatele nostru radeau de ceva. M-am uitat la ei cu coada ochiului. "Jackson 5, ha?", a spus unul dintre ei schimonosindu-se. Eram stanjenit. Cred ca si fratii mei erau tot asa.

Barbatul care ne adusese in studiou a spus "Multam c-ati venit". Ne-am uitat la tata dar el nu parea nici incantat, nici dezamagit. Era inca lumina afara cand am plecat. Ne-am inapoiat la Gary, abatuti, stiind ca avem de facut lectiile pt a doua zi la scoala si intrebandu-ne daca ceea ce s-a intamplat a fost aievea.



--------------------

Andra si bebe Theodora Povestea noastra

Angels wanted to do the moonwalk so God sent one to bring Michael Jackson

motanik spune:

Capitolul 2 - Pamantul fagaduintei

Am fost nespus de fericiti cand am aflat ca am trecut cu bine auditia de la Motown. Imi amintesc ca Berry Gordy incerca sa ne potoleasca, spunandu-ne ca vom face istorie impreuna. "O sa va fac cei mai mari din lume", spunea, "si o sa se scrie despre voi in cartile de istorie". Chiar asa ne-a spus. Ne rezemam in coate, il ascultam si spuneam "Bine! Bine!". Niciodata n-o sa uit asta. Ne aflam in vizita la el acasa si aveam senzatia ca visurile noastre se vor implini, ascultandu-l pe acest barbat puternic, talentat, care ne spunea ca o sa fim foarte mari. "Primul disc al vostru va fi nr 1, al doilea disc al vostru va fi nr 1 si tot asa va fi si al treilea disc al vostru. Trei discuri de cea mai buna calitate, unul dupa altul. Veti da lovitura intocmai ca Diana Ross si The Supremes:. Asta era ceva nemaiauzit in acele zile, dar avea dreptate; chiar asa s-a si intamplat. Trei discuri, unul dupa altul!

Desi nu Diana a fost prima care ne-a gasit, nu cred ca ne putem revansa vreodata fata de ea pt tot ce-a facut pt noi in acele zile. cand in cele din urma ne-am mutat in California de Sud, locuiam de fapt cu Diana si mai bine de un an stateam cu ea cateva ore pe zi. Unii dintre noi locuiau cu Berry Gordy si ceilalti cu Diana, iar apoi schimbam locurile. Era o fiinta minunata, se purta cu noi ca o mama, facandu-ne sa ne simtim ca acasa. A avut foarte multa grija de noi timp de aproape un an si jumatate, cata vreme parintii mei au inchis casa din Gary, cautand o casa unde sa putem locui cu totii aici in California. Pt noi era grozav deoarece Berry si Diana locuiau pe aceeasi strada din Beverly Hills. Puteam merge acasa la Berry si apoi ne puteam intoarce acasa la Diana. De obicei stateam ziua la Diana si noaptea la Berry. A fost o perioada importanta din viata mea, pt ca Diana iubea arta si m-a incurajat si pe mine s-o apreciez. M-a educat cu rabdare in aceasta privinta. Ieseam in oras aproape in fiecare zi, doar noi doi, cumparam creioane si desenam. Cand nici nu desenam, nici nu pictam, mergeam la muzee. Mi-a facut cunoscute operele marilor artisti, precum Michelangelo si Degas, iar acest fapt mi-a marcat interesul fata de arta. Ea m-a invatat, intr-adevar, multe lucruri. Totul mi se parea atat de nou si atat de emotionant. Era diferit de ceea ce eram obisnuit sa fac; stiam doar sa respir si sa traiesc muzica, repetand zi si noapte. Nu v-ar veni sa credeti ca o personalitate artistica precum Diana si-ar petrece timpul invatand un copil sa picteze, dandu-i o educatie artistica, dar ea asa a facut si o iubesc nespus. Si o voi iubi mereu. Sunt nebun dupa ea. Mi-a fost mama, iubita, sora, totul combinat intr-o persoana uimitoare.

Intr-adevar acele zile au fost dificile pt mine si fratii mei. Cand zburam cu avionul din California pana la Chicago, era ca si cum am fi fost intr-o alta tara, intr-o alta lume. Sa vii din oraselul nostru din Indiana, atat de banal si tern si sa aterizezi in California de Sud, era ca si cum lumea s-ar fi transformat intr-un vis minunat. Eram de negasit atunci. Ma duceam peste tot - Disneyland, Sunset Strip, plaja. Si fratilor mei le placea; intram peste tot, precum acei copii care viziteaza un magazin de dulciuri pt prima data. Eram patrunsi de veneratie in California; pomii aveau portocale si frunze pana in miez de iarna. Erau palmieri si apusuri de soare iar vremea era extrem de calduroasa. Fiecare zi ne oferea ceva deosebit. Imi placea sa ma amuz si nu voiam sa se mai termine toate astea dar apoi mi-am dat seama ca mai sunt si alte lucruri de facut si ca puteam fi tot atat de incantat daca imi continuam drumul inceput. Au fost zile ametitoare.

Unul dintre cele mai mari avantaje ale faptului ca eram acolo il constituia intalnirea cu cele mai impunatoare personalitati muzicale din Motown, care emigrasera in California impreuna cu Berry Gordy, dupa ce s-a mutat din Detroit. Imi amintesc cand am dat mana prima data cu Smokey Robinson. Era ca si cum ai fi dat mana cu un rege. Ochii imi scanteiau si imi amintesc cum i-am spus mamei ca mana lui parca era infasurata in pernite moi. Nu te gandesti la micile impresii pe care si le fac oamenii de pe strada cand esti un star dar suporterii se gandesc. Cel putin eu asa credeam. Vreau sa spun ca in timp ce mergeam imi spuneam: Are mana atat de moale. Cand ma gandesc la toate astea acum, par copilarii, dar mie mi-au produs o buna impresie. Dadusem mana cu Smokey Robinson! Sunt atatia artisti, muzicieni si scriitori pe care-i admir. Cand eram copil, oamenii pe care-i urmaream erau esenta spectacolului - James Brown, Sammy Davis Jr, Fred Astaire, Gene Kelly. Un mare om de spectacol impresioneaza pe toata lumea; acesta este adevaratul test al maretiei si acesti oameni o au. Asemenea operei lui Michelangelo, te emotioneaza, nu le pasa cine esti. Sunt mereu emotionat cand am norocul sa intalnesc pe cineva a carui arta m-a subjugat. Poate am citit o carte care m-a uns la inima sau m-a facut sa ma gandesc la lucruri asupra carora nu mi-am concentrat atentia pana atunci. O anume melodie ma poate emotiona, ma poate misca, indragind-o atat de mult incat nu ma voi satura vreodata s-o ascult. Un tablou sau o pictura poate dezvalui un univers. Avand aceeasi inspiratie, interpretarea unui actor sau o interpretare colectiva ma poate transforma.

In acele zile Motown nu inregistra niciodata o formatie de copii. De fapt singurul copil care cantase la ei fusese Stevie Wonder. Deci studioul Motown era hotarat ca, in situatia in care va promova copii, acestia sa fie copii care se pricep la cat mai multe, nu doar sa cante si sa danseze. Studioul dorea ca oamenilor sa le placa de noi si din alte puncte de vedere, nu numai datorita discurilor noastre. Trebuia sa dam exemplu invatand bine la scoala si purtandu-ne prieteneste cu admiratorii nostri, cu reporterii si cu toti cei care veneau in contact cu noi. Nu era ceva greu pt noi pt ca mama ne invatase sa fim delicati si politicosi. Era a doua noastra natura. Singura noastra problema o reprezenta scoala deoarece, devenind foarte cunoscuti si solicitati peste masura, nu prea mai puteam merge la scoala. Oamenii intrau la noi in clasa pe fereastra, cerandu-ne un autograf sau o fotografie. Incercam totusi sa nu ramanem cu lectiile in urma, sa nu avem goluri, dara pana la urma a fost nevoie sa se apeleze la meditatori care sa ne invete acasa.

In aceasta perioada, o doamna pe nume Suzanne de Passe a avut un mare rol in vietile noastre. Lucra pt Motown si ea a fost cea care ne-a facut educatia religioasa cand ne-am mutat la Los Angeles. Tot ea a devenit impresarul nostru. Stateam cu ea adesea, mancam cu ea si chiar ne jucam cu ea. Eram galagiosi, pusi pe sotii, dar si ea era tanara si plina de veselie. A contribuit in mare masura la modelarea noastra, a formatiei Jackson 5, si nu voi putea fi nicicand in stare sa-i multumesc indeajuns pt trot ce a facut pt noi.

Imi amintesc ca Suzanne ne arata desene in carbune reprezentandu-ne pe noi cinci. In fiecare desen aveam o alta tunsoare. Intr-un alt set de desene colorate aveam cu totii alte haine, de parca fiecare ar fi iesit dintr-o alta stanta de colorat. Dupa ce ne-am hotarat cu totii ce tunsoare ne vine mai bine, am fost dusi la frizerie astfel incat sa aratam ca in desenele ei. Apoi, dupa ce ne-a desenat hainele, ne-am dus la un magazin de confectii unde ni s-a dat sa probam niste haine care nu ne veneau bine. Dupa ce le-am probat ne-am dus la un alt magazin de unde am cumparat altele potrivite.

Aveam ore de bune maniere si gramatica. Ni s-a dat o lista de intrebari si ni s-a spus ca acestea sunt tipurile de intrebari pe care ne putem astepta sa ni le puna oamenii. Ni se puneau mereu intrebari referitoare la pasiunile noastre, la orausl natal si cum ne place cand cantam impreuna. Atat admiratorii cat si reporterii voiau sa stie cati ani aveam cand am inceput sa cantam. Era dificil sa-ti transformi viata in proprietate publica desi apreciai faptul ca acei oameni se intereseaza de tine datorita muzicii tale.

Angajatii de la Motown ne-au testat cu privire la raspunsurile noastre la intrebarile deja primite. Ne-au testat la gramatica. Si la bunele maniere. Cand am fost gata, ne-au facut ultimele modificari la maneci, pregatindu-ne pt ceea ce avea sa urmeze.

Dupa toate acestea, am avut de invatat un nou cantec intitulat I Want You Back. Cantecul avea o poveste a lui, pe care am aflat-o incetul cu incetul. A fost compus de cineva din Chicago, pe nume Freddie Perren. Fusese pianistul lui Jerry Butler, pe vremea cand noi sustinusem un recital pt Jerry intr-un bar de noapte din Chicago. Ii parea rau de copilasii angajati de proprietarul barului, inchipuindu-si ca nu-si poate permite sa angajeze pe altcineva. Parerea i s-a schimbat brusc atunci cand ne-a auzit cantand.

Dupa cum banuiam, I Want You Back fusese initial I Want To Be Free si a fost compus pt Gladys Knight. Freddie crezuse chiar ca Berry ar putea trece peste Gladys si ar da cantecul formatiei The Supremes. In loc de aceasta, i-a raspuns lui Jerry ca tocmai angajase un frup de copii, din Gary, Indiana. Freddie s-a gandit nitel, si-a dat seama ca este vorba despre noi si s-a hotarat sa creada in soarta.

Cand invatam cantecele pt Steeltown la Gary, Tito si Jermaine trebuiau sa aiba o grija speciala deorece ei sustineau partitura instrumentala la aceste discuri. Cand au ascultat melodia I Want You Back, ei au fost atenti in mod special la acompaniamentul sustinut de chitara si chitara bass dar tata le-a explicat ca firma Motown nu le va cere sa faca acompaniamentul la discurile noastre; coloana sonora va fi facuta inainte de-a inregistra noi cuvintele. Ni s-a reamintit, totusi, ca va trebui sa invatam aceste cantece foarte bine, deoarece urma sa le cantam in fata admiratorilor nostri. Nu peste multa vreme, cantecele au fost invatate.

Baietii din departamentul vocal care aveau grija de noi erau Freddie Perrin, Bobby Taylor si Deke Richards care impreuna cu hal Davis si un alt tip de la Motown, pe nume Fonce Mizell, faceau parte din echipa care a realizat primele noastre discuri single. Toti acesti baieti formau Corporatia. Ne-am dus in apartamentul lui Richards ca sa repetam iar el a fost impresionat ca ne-am pregatit atat de bine. N-avea prea mult de lucru la aranjamentul vocal pe care-l facuse si ne-a spus ca intrucat eram in prizam ar trebui sa mergem imediat in studio sa ne facem meseria. A doua zi dupa amiaza ne-am dus la studiou Eram cu totii atat de fericiti de ceea ce am facut incat ne-am grabit sa ajungem la Berry Gordy. Era inca dupa amiaza cand am ajuns la studioul lui. Ne inchipuiam ca din moment ce Berry ne auzise vom ajunge acasa la timp pt cina.

Dar abia la 1 noaptea m-am prabusit, in cele din urma, pe unul dintre locurile din spate ale masinii lui Richards, incercand din rasputeri sa-mi alung somnul in drum spre casa. Lui Gordy nu-i placuse cantecul nostru. L-am repetat bucata cu bucata iar cand totul a mers struna, Gordy s-a gandit ce schimbari sa mai faca in privinta aranjamentului. Ne punea sa facem lucruri noi, ca un profesor de cor care ii face pe toti elevii sai sa cante ca si cum ar fi solisti, chiar daca nu-ti auzeai vecinul sau vecina cum canta.

Dupa ce a repetat cu noi toti, facand modificarile necesare, ne-a luat deoparte pe rand ca sa ne explice partitura. Mie mi-a spus exact ce vrea si cum vrea sa-l ajut ca totul sa mearga bine. Apoi i-a explicat totul lui Freddie Perren care urma sa faca inregistrarea. Berry era sclipitor in acest domeniu. Imediat dupa aparitia discului single, am fost solicitati sa scoatem si un album. Am fost impresionati in mod deosebit de repetita cu I Want You Back deoarece acel cantec dura mult mai mult timp (si folosea mai multa banda) decat toate celelalte cantece de pe disc la un loc. Astfel stateau lucrurile la Motown in acele zile, pt ca Berry insista pe perfectiune si pe subtilitatea detaliului. Nu voi uita nicicand perseverenta lui. Acesta era geniul lui. Mai tarziu am observat ca Berry este prezent in tot ceea ce se intampla in timpul sedintelor de inregistrare iar eu n-am uitat niciodata ceea ce am invatat. Si astazi folosesc aceleais principii. Berry a fost profesorul meu si inca unul grozav. Putea identifica micile elemente care faceau un cantec mare, nu doar bun. Berry era ca un magician, raspandind vraja pretutindeni.

Pt mine si fratii mei, inregistrarile la Motown au reprezentat o experienta emotionanta. Echipa noastra de autori a modelat muzica pe care am interpretat-o si pe care am inregistrat-o, sculptand sunetele pana ce totul era perfect. Am repetat saptamani de-a randul pana reuseam sa facem ceea ce ni se spunea. Si, urmarindu-i cum lucreaza, vedeam ca treaba merge din ce in ce mai bine. Schimbau cuvinte, aranjamente, ritmuri, schimbau tot. Berry le-a dat mana libera sa lucreze cum vor, datorita faptului ca tindea spre perfectiune. Cred ca daca ei n-ar fi procedat astfel, ar fi facut-o el. Berry avea o asemenea indemanare. Doar intra in incaperea unde noi lucram si-mi spunea ce sa fac; avea dreptate. Era uluitor.

Cand I Want You Back a aparut pe piata in noiembrie 1969, s-au vandut doua milioane de exemplare in sase saptamani iar formatia noastra a ajuns pe locul 1 in topuri. Urmatorul nostru disc, ABC, a aparut in martie 1970 si s-au vandut doua milioane de exemplare in trei saptamani. Imi mai place si acum fragmentul unde spun: Stai jos, fetito! Cred ca te iubesc, scoala-te fetito, arata-mi ce stii sa faci!

Cand cel de-al treilea disc al nostru, The Love You Save, ne-a adus din nou locul 1 in iunie 1970, promisiunea lui Berry s-a implinit.

Cand urmatorul nostru disc, I'll Be There, a fost de asemenea un mare succes in toamna acelui an, ne-am dat seama ca am putea chiar depasi sperantele lui Berry si ca il vom putea rasplati pt toate eforturile facute pt noi.

Eu si fratii mei - intreaga noastra familie - eram foarte mandri. Creaseram un sunet nou pt un deceniu nou. Era pt prima data in istoria inregistrarilor cand un grup de copii facusera atatea discuri de mare succes. Formatia noastra Jackson 5 n-a avut niciodata prea mare concurenta din partea copiilor de aceeasi varsta. cand eram amatori exista un grup de copii numit The Five Stairsteps cu care ne intalneam. Erau buni dar nu pareau sa fie o familie strans unita asa cum eram noi si din pacate grupul s-a dezmembrat. Dupa ce am dat lovitura cu ABC, am inceput sa ne intalnim cu alte grupuri pe care companiile de inregistrari sperau sa le vada in postura invingatorului, cladita de noi. Mi-a placut de toate aceste grupuri: The Partridge Family, The Osmonds, The De Franco Family, The Osmonds, erau deja in preajma noastra dar aveau un stil foarte diferit, multe sentimentalisme si mormaieli. De indata ce ne-am intalnit, ei si celelalte grupuri ne-au cucerit inima foarte repede. N-aveam de ce sa ne suparam. Competitia, dupa cum stiam, era benefica. Propriile noastre rude credeau ca One Bad Apple suntem noi. Imi amintesc ca atunci cand eram foarte mic puneau o lada de mere cu numele meu scris pe ea in fata microfonului ca sa-l pot ajunge. Microfoanele nu coborau prea jos pt copiii de varsta mea. Atat de multi ani din copilarie mi i-am petrecut in acest mod, stand in picioare pe lada de mere si cantand din rasputeri in timp ce afara alti copii se jucau lipsiti de griji.

Dupa cum am mai spus, in acele prime zile Corporatia de la Motown producea si modela toata muzica noastra. Imi amintesc cum de multe ori eu simteam ca melodia trebuie cantata intr-un anume fel iar producatoriisimteau ca trebuie cantata altfel. Multa vreme am fost foarte ascultator si n-am spus nimic despre asta. In cele din urma am ajuns insa la saturatie tot auzind cum trebuie sa cant. Aceasta s-a petrecut in 1972 cand aveam 14 ani, cam pe vremea melodiei Lookin' Through The Windows. Voiau sa cant intr-un anumit mod iar eu stiam ca ei gresesc. Indiferent de varsta daca ai certitudinea ca stii, atunci oamenii trebuie sa te asculte. Eram furios pe porducatorii nostri si foarte abatut. Asa ca l-am chemat pe Berry Gordy si m-am plans. I-am zis ca intotdeauna imi spusesera cum sa cant si ca eu fusesem de acord in tot acest timp, dar acum deveneau prea...mecanici.

Prin urmare, el a venit in studiou si le-a spus sa ma lase sa fac ceea ce vreau eu. Cred ca le-a spus sa-mi dea mai multa libertate sau ceva in genul acesta. Si dupa aceea am inceput sa adaug niste modulatii vocale pe care le-au indragit in cele din urma. Imi placea sa fac multe improvizatii, rasucind cuvintele sau adaugandu-le cate ceva.

Cand Berry era in studiou cu noi, adauga intotdeauna ceva ce i se parea ca merge. Se ducea din studiou in studiou, verificand cum se lucra, adaugand adesea elemente care imbunatateau calitatea discurilor. Walt Disney facea acelasi lucru; isi verifica artistii si spunea: Ei bine, acest personaj trebuie sa fie mai subtil. Stiam intotdeauna cand Berry aprecia ceea ce faceam in studiou, fiindca avea obiceul sa vorbeasca ironic cand ii placea ceva. Cand totul mergea foarte bine, respira adanc ca boxeurul profesionist care fusese candva.

Aveam trei melodii preferate pe atunci: Never Can Say Goodbye, I'll be There, ABC. Nu voi uita niciodata prima oara cand am auzit ABC. Mi s-a parut un cantec foarte frumos. Imi amintesc cat de mult doream sa cant acest cantec, sa merg in studiou si sa-l fac.

Repetam inca asiduu zilnic - unele lucruri nu s-au schimbat nici astazi - dar eram recunoscatori ca ajunsesem unde trebuie. Erau atatia oameni in jurul nostru, cu care lucram incat eram hotarati sa dam din noi tot ce aveam mai bun.

De indata ce I Want You Back a iesit pe piata, toti cei de la Motown ne-au pregatit un spectacol. Diana a fost foarte incantata si ne-a prezentat la o mare discoteca din Hollywood unde datorita ei am cantat intr-o atmosfera sarbatoreasca exact ca si la Berry. Imediat dupa spectacolul organizat de Diana, am primit invitatia sa cantam in programul de televiziune Miss Black America. cantand in spectacole, vom avea posibilitatea sa facem cunoscute publicului melodii de pe discul nostru si apoi...urma spectacolul. Dupa ce am primit invitatia, imi amintesc ca am fost foarte dezamagiti pt ca nu mergeam la New York sa realizam primul nostru spectacol pt televiziune la sugestia firmei Motown. Acum urma sa pregatim primul nostru spectacol pt televiziune si eram alaturi de Motown. Viata era foarte frumoasa. Evident, Diana ne sustinea din rasputeri. Trebuia sa participe la The Hollywood Palace, un mare spectacol de sambata seara; era ultima ei aparitie alaturi de Supremes si de asemenea prima noastra aparitie importanta in public. Aceasta insemna foarte mult pt Motown deoarece ei hotarasera deja ca noul nostru album sa se numeasca Diana Ross Presents Jackson 5. Niciodata pana atunci o personalitate muzicala de o asemenea anvergura ca Diana Ross nu-si coborase privirea la un grup de copii. Motown, Diana si cei cinci copii din Gary, Indiana, cu totii eram nespus de emotionati. Aparuse pana atunci I Want You Back iar Berry avusese din nou dreptate; toate posturile de radio la care cantau Sly si The Beatles dadeau si melodiile noastre.

Dupa cum am mai spus, n-am lucrat la album cu acea sarguinta ca la discurile single, dar ne-am mauzat cantand tot felul de melodii, de la Who's Lovin' You - cantecul vechi al formatiei The Miracles, pe care-l interpretam pana atunci in spectacolele tinerelor talente - pana la Zip-A-Dee-Doo-Dah.

In acel album erau melodii pt toate varstele - copii, adolescenti, adulti - si am simtit cu totii ca acesta a fost motivul succesului enorm pe care l-a avut muzica noastra. Stiam ca la The Hollywood Palace era un public plin de viata si sofisticat, ca la Hollywood de altfel iar noi eram preocupati din aceasta cauza; dar l-am cucerit de la prima nota. In fosa era o orchestra deci am auzit pt prima data toata melodia I Want You Back cantata pe viu deoarece nu ma aflam in studiou cand a fost inregistrat acompaniamentul pt album. Faptul ca dadeam un asemenea spectacol ne facea sa ne simtit regeste, amintindu-ne de senzatia avuta in urma cand am castigat concursul orasenesc de la Gary.

Alegerea melodiilor care ni se potriveau cel mai bine reprezenta o adevarata incercare pt noi deoarece, in tentativa noastra de a subjuga publicul, nu mai depindeam de melodiile de succes ale altor interpreti. Baietii de la Corporatie si Hal Davis au fost solicitati sa compuna cantece special pt noi, urmand sa faca si aranjamentele de rigoare. Berry nu mai voia sa garanteze pt noi. Deci cu toate ca primele noastre discuri au fost pe locul 1 in topul preferintelor ascultatorilor, ne pregateam din nou pt un atac frontal.

I Want You Back putea fi cantat de un adult dar ABC si The Love You Save au fost scrise pt vocile noastre tinere, versurile fiind cantate pe rand de Jermaine si de mine - era o schimbare fata de varianta Sly, in care cantaretii isi schimbau locurile pe scena. Corporatia compusese de asemenea aceste melodii, avand in vedere si cateva numere de dans; pasii facuti de admiratorii nostri la petreceri, precum si pasii facuti de noi pe scena. Versurile iti stalceau limba si de aceea le imparteam cu Jermaine.

Nici unul dintre acele discuri nu s-ar fi putut realiza fara I Want You Back. Tot mai adaugam si mai scoteam cate ceva din cantec, dar publicul parea interesat sa auda tot ce cantam. Mai tarziu am mai facut doua discuri foarte inspirate, Mamma's Pearl si Sugar Daddy, care imi aminteau de zilele de scoala. Am mai adaugat o smecherie la textul cantat de mine si de Jermaine, primind mereu un raspuns entuziast cand o faceam la microfon pe scena.

Specialistii ne-au spus ca nici o formatie n-a debutat mai promitator decat noi. Niciodata.


I'll Be There era cea mai valoroasa realizare a noastra; era melodia care spunea "am venit aici ca sa ramanem". A fost pe locul 1 in topuri timp de 5 saptamani, ceea ce este de-a dreptul neobisnuit. A fost o longevitate nemaiintalnita pt un cantec; dintre toate cantecele lansate impreuna acesta a fost unul dintre cele mai reusite. Cat de mutl imi placeau cuvintele "tu si eu trebuie sa facem un pact, trebuie sa readucem salvarea..." Willie Hutch si Berry Gordy nu pareau sa scrie asemenea cuvinte. Le placea sa faca glume pe seama noastra cand noi nu eram in studiou. Dar acea melodie m-a captivat din clipa in care am auzit-o. Nu stiam nici macar ce este un clavecin pana cand nu ne-au fost cantate primele note. melodia a fost realizata datorita geniului lui Hal Davis, asistat de Suzy Ikeda, care imi statea in preajma cantec dupa cantec, asigurandu-se ca interpretarea mea avea nota de emotie sentimentala ceruta de compozitie. Era un cantec serios dar izbucneam cu toii in ras cand eu cantam "doar priveste peste umar, iubito!" Exceptand "iubita", semana foarte mult cu extraordinara melodie a formatiei Four Tops, Reach OOut I'll Be There. Incepusem sa simtim tot mai mult ca facem parte deopotriva din realitatea ca si din viitorul firmei Motown.

Initial se stabilise ca eu sa cant ce era mai dificil din punct de vedere tehnic iar Jermaine sa cante baladele. Dar cu toate ca vocea lui Jermaine, care avea 17 ani, era mai matura, baladele imi placeau mai mult desi inca nu erau in stilul meu. A fost cel de-al patrulea loc 1 pt formatia noastra si multora le-a placut cantecul lui Jermaine, I Found THat Girl, fata B a discului The Love You Save, tot atat ca si melodiile de mare succes.

Pregateam aceste cantece intr-un studiou mare, unde se facea muzica de tot felul, fiind destul loc si pt dans; ne-am intors acolo dupa ce am cantat in tot felul de spectacole pt televiziune. De ex am cantat in The Ed Sullivan Show de 3 ori. Cei de la Motown ne-au spus intotdeauna ce sa raspundem cand dam interviuri, dar domnul Sullivan a fost unul dintre putinii care ne-au facut sa vorbim fara rezerve si sa ne simtim bine. Privind retroactiv, n-as spune ca Motown ne incorseta sau ne transforma in roboti, chiar daca eu n-as fi procedat astfel; iar daca as avea copii, nu le-as spune ce sa faca. Firma Motown se purta cu noi asa cum nimeni nu mai procedase, dar cine putea spune cum este cel mai bine sa te porti cu asemenea copii?

Reporterii ne puneau tot felul de intrebari iar cei de la Motown stateau pe langa noi ca sa ne ajute, daca era cazul, supraveghind convorbirile. Nu ne-am gandit vreodata sa incercam ceva care sa-i fi stanjenit. Cred ca ii ingrijora alternativa ca noi sa raspundem militareste, asa cum era obiceiul. Poate le era teama ca am devenit niste mici incarnari ale lui Frankenstein. Odata un reporter a pus o intrebare cu tenta rasista, dar cineva de la Motown i-a raspuns ca nu-l interesa culoarea pielii considerandu-ne un "produs comercial". Poate ca suna ciudat dar eu i-am facut cu ochiul si l-am salutat ca la carte, fapt care a parut sa-l emotioneze.

Am avut chiar si o intalnire cu Don Cornelius la spectacolul sau, Soul Train. Fusese dj local in timpul cand noi ne aflam la Chicago. Ne-a placut spectacolul si am cules idei de la acei dansatori care veneau de pe meleagurile noastre natale.

Zilele nebune ale marilor turnee facute de Jackson 5 au inceput chiar dupa succesele repurtate cu discurile noastre. La inceput am facut un turneu in mari arene de spectacol, in toamna anului 1970; cantam in sali uriase precum Madison Square Garden si Los Angeles Forum. Cand Never Can Say Goodbye a fost o melodie de mare succes in 1971, numai in vara acelui an am cantat in 45 de orase iar mai tarziu tot in acel an, in alte 50.

Imi amintesc ca majoritatea timpului a fost o contopire artistica intre mine si fratii mei. Am fost intotdeauna foarte loiali si afectuosi unii fata de altii. Faceam pe bufonii, ne distram copios, fanandu-ne feste unii altora sau celor care lucrau cu noi. N-am fost nicicand prea zgomotosi - nici un televizor n-am aruncat pe geamul de la hotel dar am stropit cu apa multa lume. Incercam mai ales sa ne alungam plictiseala pe care o resimteam in timpul interminabilelor calatorii. Cand te plictisesti pe drum incerci sa faci ceva ca sa te inveselesti. Iata-ne, practic sechestrati in camerele hotelurilor, neputand sa mergem nicaieri din cauza gloatei de fete galagioase de afara, dar noi voiam sa ne amuzam. Ne-ar fi placut sa facem niste chestii grozave, ca in filme. Asteptam cu toii pana adormea paznicul nostru, Bill Bray. Atunci ne fugaream prin camere, ne bateam cu perne, ne luam la tranta, ne manjeam cu pasta de ras; tacamul era complet. Eram cu totii cam intr-o ureche. Aruncam cu baloane si pungi de hartie pline cu apa din balcoanele hotelurilor si le priveam cu explodeaza. Apoi muream de ras. Ne placea sa insiram tot feluld e baliverne si vorbeam la telefon cu orele, efectuand convorbiri aiurea sau comandand meniuri fastuoase care apoi erau trimise in camerele unor necunoscuti. Cine intra in vreuna din camerele noastre avea sanse 90% sa fie udat, pana la piele, de o galeata cu apa proptita deasupra usii.

cand soseam intr-un oras nou, incercam sa vizitam locurile cele mai interesante. Calatoream cu o profesoara minunata, Rose Fine, care ne invata multe lucruri si era incredintata ca ne facem lectiile. Rose a fost cea care mi-a insuflat dragostea pt carti si literatura, dragoste care ma anima si astazi. Citeam orice carte care imi cadea in mana. Orasele noi insemnau tot atatea locuri deosebite unde puteai face cumparaturi. Ne placea sa facem cumparaturi, mai ales in librarii si magazine universale, dar intrucat faima noastra se raspandea, admiratorii transformau neprevazutele intalniri intr-o lupta cor la corp. Cele mai ingrozitoare experiente s-au produs cand eram inconjurati de fete aproape isterice. Vreau sa spun ca era dificil. Cand ne hotaram sa intram intr-un magazin universal ca sa vedem ce se mai vinde, admiratorii ne descopereau si demolau pur si simplu locul unde ne aflam. tejghelele erau doborate, geamurile sparte, masinile inregistratoare de casa rasturnate. Iar noi nu doream decat sa ne uitam la niste haine. cand izbucneau aceste scene, toata nebunia, adulatia si notorietatea deveneau mai mult decat insuportabile. daca n-ati fost martorii unei asemenea scene, nu v-o puteti imagina. Neindoielnic, acele fete erau serioase. Si mai sunt. Nu-si dau seama cat de mult te pot lovi actionand din dragoste. Au numai ganduri bune dar eu pot depune marturie ca doare cand esti prins la mijloc. Te simti ca si cand te-ai sufoca sau te-ai dezmembra. O mie de maini te pipaie. O fata iti rasuceste mana, in timp ce alta iti scoate ceasul. Te apuca de par si te trag tare iar durerea este insuportabila. Cazi peste tot felul de lucruri iar zgarieturile sunt oribile. Mai am inca cicatricele si-mi amintesc de provenienta lor. Mai tarziu am invatat cum sa fug prin multimile de fete exaltate din fata teatrelor, hotelurilor si aeroporturilor. Este important sa-ti aduci aminte sa-ti acoperi ochii cu mainile deoarece fetel uita ca au si unghii in timpul unor confruntari atat de emotionante. Stiu ca admiratorii au ganduri bune iar eu ii iubesc pt entuziasmul si sprijinul lor, dar scenele acestea sunt groaznice.

Cea mai salbatica scena de genul acesta a avut loc cand am fost pt prima oara in Anglia. Eram in avion deasupra Atlanticului cand pilotul ne-a anuntat ca tocmai i se spusese ca zece mii de copii ne asteptau la aeroportul Heathrow. Nu ne venea sa credem. Eram emotionati, dar daca ne-am fi putut intoarce acasa, am fi facut-o. Stiam ca va fi un eveniment deosebit dar intrucat nu aveam destul combustibil pt intoarcere, ne-am continuat zborul. Cand am aterizat, am vazut ca admiratorii nostri luasera literalmente cu asalt tot aeroportul. Era ingrozitor sa te afli intr-o asemenea situatie. Eu si fratii mei ne-am considerat norocosi ca am reusit sa scapam cu viata de pe aeroport.

N-as da pt nimic in lume amintirile acelor zile, petrecute cu fratii mei. Imi doresc adesea sa le pot retrai. Eram precum cei 7 pitici: fiecare dintre noi era diferit, fiecare avea propria lui personalitate. Jackie era atletul si razboinicul. Tito avea figura puternica, intelegatoare, a unui tata; era indragostit pana peste cap de masini si ii placea sa le asambleze si sa le desfaca bucatele. Jermaine era cel de care ma simteam cel mai apropiat in acea perioada; era hazliu, prietenos si umbla mereu brambura. Jermaine era cel care punea galetile cu apa pe usile din camerel hotelurilor. Marlon era si este unul dintre cei mai hotarati oameni pe care i-am cunoscut vreodata. Si el era un adevarat nazdravan fiind mereu pus pe sotii; el era mereu in dificultate la inceputurile noastre, deoarece ba gresea un pas, ba uita o nota, dar mai tarziu s-a schimbat complet.

Personalitatea complexa a fratilor mei si apropierea dintre noi m-au determinat sa nu abandonez calatoriile constante, obositoare pe care le faceam atunci. Toti ne ajutam intre noi. Jackie si Tito ne supravegheau sa n-o luam razna cu nzdravaniile noastre. Pareau sa ne aiba sub control, iar atunci Jermaine si Marlon strigau: "hai sa ne distram!!"

Mi-e foarte dor de toate astea. Pe atunci eram tot timpul impreuna. Mergeam in parcuri de distractii, calaream sau ne uitam la filme. Faceam totul impreuna. Cand spunea cineva "merg sa inot!", tipam cu totii "si eu!!"

M-am despartit de fratii mei mult mai tarziu, cand s-au casatorit. O schimbare de inteles s-a petrecut cu ei, apropiindu-se mai mult de sotiile lor, formand familii bine inchegate. O particica din mine voia sa fim ca inainte - fratii, care erau si cei mai buni prieteni - dar schimbarea devenise inevitabila si intotdeauna oportuna intr-un sens sau altul. Ne placea inca sa fim unul in compania celuilalt. De altfel si acum ne distram excelent cand ne intalnim. Dar traseele diferite ale vietii fiecaruia dintre noi nu ne vor mai permite libertatea de-a fi impreuna la fel ca pana acum.

In acele zile cand eram in turneu cu Jackson 5, stateam intotdeauna in camera cu Jermaine. Eram foarte apropiati, atat pe scena cat si in afara ei, avand multe puncte comune. Intrucat Jermaine era de asemenea fratele care trezea cel mai mare interes fetelor, pot spune ca impreuna faceam cele mai mari boroboate. Asa se explica de ce tatal nostru a hotarat de timpuriu sa ne supravegheze mai atent decat pe ceilalti frati. De obicei inchiria camera vecina, ceea ce insemna ca ne putea verifica oricand prin usile despartitoare. Acest aranjament imi displacea teribil, nu doar pt ca ne putea supraveghea ci si pt ca ne punea in situatii foarte dificile. Eu si Jermaine dormeam, obositi dupa un spectacol, iar tata ne aducea o puzderie de fete in camera; noi ne trezeam iar ele ne priveau, chicotind.

deoarece lumea spectacolelor si cariera au fost viata mea, cea mai dificila lupta pe care am purtat-o in anii adolescentei n-a avut legatura nici cu studiourile de inregistrare nici cu interpretarea scenica. In acele zile, cea mai dificila lupta era chiar acolo, in oglinda mea. Im mare masura, propria mea identitate era strans legata de celebirtatea mea.

Infatisarea a inceput sa mi se schimbe cu adevarat cand aveam vreo 14 ani. Ma mai inaltasem putin. Cei care nu ma stiau intrau intr-o camera sperand sa-l cunoasca pe micutul Michael Jackson, un baietel dragut, si treceau pe langa mine. Eu spuneam "eu sunt Michael" iar ei ma priveau cu indoiala. Michael era un baietel dragut; eu eram un adolescent stangag care masura 1,60m inaltime. Nu eram persoana la care se asteptau sau pe care macar voiau s-o vada. Adolescenta este destul de dificila dar inchipuiti-va ce rau este cand transformarile fizice si psihice, inerente acestei perioade, sunt accentuate de reactiile negative ale celor din jur. Pareau atat de surprinsi ca m-am schimbat, ca trupul meu suferise aceleasi transformari naturale ca oricare altul!

Era dificil. Toti imi spuneau de multa vreme ca sunt dragut, dar odata cu celelalte transformari pielea n-a facut nici ea exceptie si m-am trezit intr-o buna zi cu o acnee de toata frumusetea. Intr-o dimineata m-am uitat in oglinda si am exclamat"oh, nu!" Mi se parea ca am cosuri peste tot. Si cu cat ma suparam mai tare, cu atat ma simteam mai rau. Nu mi-am dat seama atunci dar nici regimul alimentar bazat pe mancaruri grase nu mi-a fost de ajutor.

In subconstientul meu, toata aceasta poveste ma speria. Devenisem foarte timid si eram stanjenit cand ma intalneam cu altii, fiind complexat. Aveam senzatia ca uitandu-ma tot mai mult in oglinda, acneea se inrautatea si mai mult. Infatisarea a inceput sa ma deprime. Stiam ca un caz de acnee avea un efect devastator asupra unei persoane. Efectul asupra mea era atat de neplacut incat imi stanjenea personalitatea. Nu ma puteam uita la ceilalti din jur cand stateam de vorba cu ei. Priveam in jos sau aiurea. Simteam ca nu ma pot mandri cu nimic si nici n-aveam chef sa ies din casa. Nu faceam nimic.

Fratele meu, marlon, era si el plin de cosuri, dar lui nu-i pasa; in schimb eu nu voiam sa vad pe nimeni si nici sa-mi vada cineva pielea, in starea in care se afla. Este surprinzator sa te intrebi cum pot fi atat de diferiti doi frati.

Eram totusi mandru de discurile noastre de mare succes si de indata ce ma aflam pe sceba, nu ma mai gandeam la altceva. Toata ingrijorarea diparea.

Dar cand coboram de pe scena, trebuia sa infrunt din nou oglinda.

Pana la urma lucrurile s-au schimbat. Am inceput sa ma simt altfel. Am invatat sa-mi schimb modul de gandire si am mai invatat sa nu ma mai ingrijorez atata. Cel mai important a fost ca mi-am schimbat regimul alimentar. Aceasta a fost cheia.

In toamna anului 1971 am facut primul meu disc solo, Got to Be There. A fost minunata munca la inregistrarea lui si a devenit unul dintre discurile mele preferate. A fost ideea lui Berry Gordy sa fac o inregistrare solo deci am devenit unul dintre primii cantareti de la Motown care a facut intr-adevar un pas mare. Berry a mai spus ca trebuie sa inregistrez si un album. Dupa ani, cand asa am facut, mi-am dat seama ca avusese dreptate.

Exista un mic conflict in acea perioada, tipic pt vicisitudinile vietii de tanar solist vocal. Cand esti tanar si ai idei, lumea crede adesea ca te porti copilareste si prosteste. Ne aflam in turneu in 1972, anul cand Got to Be There a devenit un mare succes. Intr-o seara i-am spus impresarului "inainte de a incepe sa cant, lasati-ma sa merg in culise ca sa imi iau palarioara pe care o port in poza de pe coperta albumului. daca spectatorii ma vor vedea cu palaria, vor fi in culmea fericirii"

Mi-a spus ca este ideea cea mai ridicola pe care o auzise vreodata. Nu mi s-a dat voie s-o fac pt ca eram prea tanar iar ei toti credeau ca este o idee stupida. La scurt timp dupa incident, Donny Osmond a inceput sa poarte o palarie asemanatoare pretutindeni unde canta iar publicului i-a placut. Aveam incredere in instinctele mele; eram convins ca voi reusi. Il vazusem pe Marvin gaye tot cu o palarie cand canta Let's Get It On iar publicul era entuziasmat la culme. Stiau ce se intampla cand Marvin isi pune palaria. Spectatorii se emotionau si comunicau mai bine, identificandu-se cu cel care canta.

Eram deja un admirator fervent al filmelor si desenelor animate cand intr-o sambata dimineata Jackson 5 a inceput sa apara intr-un spectacol similar la tv in 1971. Cand m-a invatat sa desenez Diana Ross mi-a sporit aprecierea pt animatie, fiind dispus sa-mi petrec tot timpul cu filmele si desenele animate din creatia lui Walt Disney. Am o admiratie nestirbita pt domul Disney si pt tot ce a realizat cu ajutorul atator artisti talentati. cand ma gandesc la bucuria pe care el si compania lui au adus-o milioanelor de copii din lumea intreaga, si nu numai, simt o veneratie adanca.

Imi placea sa joc in filme cu desene animate. Era deosebit de amuzant sa te scoli sambata dimineata ca sa vezi desene animate, asteptand cu nerabdare sa aapri pe micul ecran. Era un adevarat vis.

Prima me aimplicare notabila in cinematografia genului a fost cand am cantat in filmul Ben, din 1972, melodia cu acelasi titlu.

Ben a insemnat mult pt mine. Nimic nu ma emotiona mai mult decat sa merg in studiou si sa inregistrez muzica unui film. Era foarte distractiv. Mai tarziu, cand filmul aparea pe piata, ma duceam la cinema si stateam pana la sfarsit cand aparea genericul unde scria : Melodia Ben cantata de Michael Jackson. Asta ma impresiona cu adevarat. Imi placea melodia si imi placea actiunea filmului. De fapt, actiunea semana mult cu cea din ET. Era vorba despre un baiat care s-a impreietnit cu un sobolan. Lumea nu intelegea dragostea baiatului pt o asemenea creatura mica. El trebuia sa moara din cauza unei boli si singurul sau prieten era Ben, capetenia sobolanilor din orasul unde locuiau. Multi considerau filmul cam ciudat dar n-a fost si parerea mea. Cantecul a ajuns pe locul 1 in topuri si imi place foarte mult si astazi. Am iubit intotdeauna animalele, imi place sa citesc despre ele si sa vad filme cu toate aceste vietuitoare.



--------------------

Andra si bebe Theodora Povestea noastra

Angels wanted to do the moonwalk so God sent one to bring Michael Jackson

motanik spune:

Capitolul 3 - Dancing Machine

In presa s-au scris tot timpul caraghioslacuri despre mine. Deformarea adevarului ma deranjeaza. De obicei nu citesc prea mult din ce se tipareste, dar aud adesea despre ce este vorba.
Nu inteleg de ce ziaristi simt nevoie sa inventeze tot felul de lucruri referitoare la persoana mea. Presupun ca daca nu au nimic scandalos de comentat, pot realize lucruri si mai interesante. Ma mandresc putin ca, una peste alta, am reusit destul de bine in viata. Multi copii care se lanseaza ca si noi in muzica termina prost, drogandu-se si distrugandu-se: Frankie Lymon, Bobbie Driscoll sunt, in acest sens exemple graitoare. Si pot intelege de ce au cazut in patima drogurilor; daca ma gandesc la enormele solicitari la care au fost supusi la o varsta frageda. E o viata grea. Foarte putini reusesc sa se mentina in limitele unei copilarii normale.
In ce ma priveste nu am incercat niciodata droguri – nici marijuana, nici cocaina, nimic. Repet, nici macar nu am incercat sa le folosesc.
Sa o lasam balta.

Asta nu inseamna ca nu am fost tentati.Eram muzicieni si ne deplasam intr-o zona in care folosirea drogurilor era ceva banal. Nu vreau sa formulez sentinte – n-ar fi prea moral din partea mea – dar am vazut cum drogurile distrug enorm de multe vieti omenesti, ca sa le consider simple amuzamente. Nu ma consider un inger, si poate ca am si eu viciile mele, dar drogurile nu se numara printre ele.
Inainte de aparitia filmului Ben, stiam ca o sa facem un turneu in lumea intreaga. Si in alte tari, muzica de suflet americana devenise tot atat de po****ra ca blugii si carnatii. Ni se oferea posibilitatea de a deveni o parte a intregii lumi, iar in 1972 am inceput primul nostru turneu peste ocean cu o vizita in Anglia. Desi nu fusesem niciodata acolo si nici nu aparusem la o televiziune britanica oamenii stiau cantecele noastre pe dinafara.Purtau steaguri cu fotografiile noastre pe ele si cu “Jackson 5” scris cu litere mari de tipar. Salile de spectacol erau mai mici decat cele in care eram obsinuiti sa cantam acasa, dar entuziasmul publicului era fantastic dupa fiecare cantec. Spectatorii nu tipau in timpul cantecelor ca la noi, deci acesti oameni puteau spune cat de bine canta Tito la chitara, pentru ca il auzeau cu claritate.

L-am luat cu noi pe Randy, fiindca voiam sa se caleasca si sa vada ce se petrece. De fapt el nu facea parte din sepctacol, dar statea in culise cu bongosurile. Avea si el echipament “Jackson 5”, deci and l-am prezentat publicul era in delir. Mai tarziu, intorcandu-ne pe aceleasi locuri, Randy facea parte din formatie. Eu cantasem la bongos inaintea lui Randy, iar Marlon cantase inaintea mea, deci devenise aproape o traditie ca stafeta sa fie mereu preluata de altcineva.

Cunoscusem trei ani de succese cand am fost in Europa prima data. Existau deci motive suficiente sa fim nu doar pe placul copiilor, ci si al Reginei Angliei, pe care am cunoscut-o la “Royal Command Performance”. A fost foarte emotionat pentru noi. Vazusem fotografii ale altor formatii, cum ar fi “The Beatles”, intalnindu-se cu Regina dupa spectacole, dar niciodata nu am visat ca vom avea ocazia sa cantam pentru ea.

Anglia a fost prima tara europeana unde am cantat si era foarte diferita de ceea ce vasuzem pana atunci, dar cu cat calatoream mai departe, cu atat mai exotica ni se parea lumea. Am vazut marile muzee ale Parisului si muntii frumosi ai Elvetiei. Educatia Europei isi avea radacinile in cultura occidental si, intr-un fel noile noastre contacte cu lumea de peste ocean ne pregateau vizita in tarile orientale, care erau mai aparte. Am fost foarte impresionat ca oamenii de acolo nu apreciau atat bunastarea materiala, cat animalele si natura. De exemplu, China si Japonia m-au ajutat sa ma maturizez, deoarece aceste tari m-au facut sa inteleg ca viata inseamna mai mult decat lumea imediata, palpabila. Si in aceste tari lumea auzise de noi si le placea muzica noastra.

Australia si Noua Zeelanda, urmatoarele popasuri, erau tari vorbitoare de limba engleza, dar am intalnit in interiorul lor si oameni care traiau in triburi, si foloseau alte idiomuri. Ne salutau ca pe niste frati, chiar daca nu vorbeau limba noastra. Daca vreodata as fi avut nevoie de o dovada ca toti oamenii se infratesc intre ei, atunci am avut-o cu prisosinta in timpul acelui turneu.

Apoi a urmat Africa. Citisem multe despre “Continetul negru” deoarece profesoara noastra, domnisoara Fine, pregatise lectii speciale referioare la obiceiurile si istoria fiecarei tari pe care urma sa o vizitam. Nu ne-am dus sa vedem cele mai frumoase parti ale Africii, caci oceanul, tarmul si oamenii erau nespus de frumosi in regiunea unde ne aflam. Intr-o zi am vizitat o rezervatie si am observat animale hoinarind in salbaticie. La randul ei, muzica era extraordinara, ritmurile fiind de-a dreptul fenomenale.Cand am coborat din avion, abia se luminase de ziua si am intrezarit un sir lung de africani care dansau in costume specifice, cu tobe mari si mici. Dansau cu totii in jurul nostru urandu-ne bun-venit. Erau foarte cuceriti de ceea ce faceau, dezvaluindu-se in toata splendoarea lor. Ce mod perfect de a ne ura bun venit in Africa. Nu voi uita niciodata.

Si mestesugarii din piata erau uluitori. Faceau diferite lucruri in timp ce ne uitam la ei si apoi le vindeau cu toata simplitatea. Imi amintesc de unul dintre ei care facea sculpturi in lemn neinchipuit de frumoase. Te intreba ce doresti, si-i spuneai: “Un chip de om”, iar el lua o bucata dintr-un trunchi de copac si o cioplea intocmai. Rezultatul era remarcabil. Ii puteai vedea pe acesti artizani cum lucreaza chiar in fata ochilor tai. Imi placea sa stau asezat acolo si sa vad oamenii care le cer sa faca un lucru sau altul si cum ei le satisfac dorintele.

O vizita in Senegal ne-a facut sa ne dam seama de cat de norocosi suntem, cat de mult ne ajutasera radacinile noastre africane sa ajugem ceva in viata. Am vizitat un vechi lagar de sclavi, abandonat, la Gore Island, si care ne-a provocat o emotie deosebita. Poporul afican ne daduse in dar curajul si rabdarea pe care niciodata nu le vom putea rasplati.

Cred ca “Motown” ar fi vrut ca noi sa avem alte varste decat cele din realitate, Jackie trebuia sa ramana la anii cand devenise o celebritate, iar noi sa-l ajungem din urma – desi cred ca ar fi dorit sa ma intinereasca si pe mine cu un an, ca sa raman la stadiul de copil celebru. Poate ca nu are nici un sens ceea ce va spun, dar era stanjenitor modul cum incercau sa ne impuna ceea ce doreau, nelasandu-ne sa fim o adevarat formatie cu prorpiile ei directii si idei. Noi cresteam si ne dezvoltam firesc din punct de vedere creator. Aveam numeroase idei de pus in practica, dar ei erau convinsi ca nu trebuie sa ne pierdeam vremea cu alte retete de success. E totusi bine ca nu ne-au lasat balta cand, odata cu maturizarea, mi s-a schimbat vocea, asa cum s-ar fi putut intampla.
Ajunseseram sa fie mai multi indrumatori in cabina de cati eram noi pe scena, la orice ora din zi sau din noapte. Se tot inghesuiau sa ne dea sfaturi si sa ne supravegheze cum cantam.

Admiratorii nostril fideli s-au intalnit cu muzica noastra in discuri ca I Am Love si Skywriter. Aceste cantece erau inregistrari pop, ambitioase pe plan musical, cu aranjamente sofisticate ale instrumentelor de coarde, dar nu mi se potriveau ca stil. Sigur, puteam inregistra ABC toata viata – dar era ultimul lucru pe care ni-l doream. Chiar si admiratorii mai vechi spuneau ca ABC era un disc mai valoros, dar noua ne era greu sa ne obisnuim cu acest gand. Pe la mijlocul anilor saptezeci eram in pericol de a deveni anacronici, iar eu nu aveam atunci nici macar optsprezece ani.

Cand Jermaine s-a casatorit cu Hazel Gordy, fiica sefului nostru, oamenii ne faceau cu ochiul, spunand ca intotdeauna am avut noroc. Intr-adevar cand Get It Togheter a aparut in 1973, s-a bucurat de aceeasi apreciere din partea lui Berry ca si I Want You Back. A fost cel mai reusit disc al nostru, pe parcursul celor doi ani, desi s-ar fi putut spune ca era mai degraba un transplant de os, decat copilasul voios care a fost primul nostrum disc de success. Totusi, Get It Togheter avea o armonie buna, in registrul grav, o chitara cu sunete mai ascutite, careia i se alaturau celelalte instrumente de coarde care bazaiau ca bondarii. Posturilor de radio le-a placut, dar nu atat de mult ca noilor cluburi de dans numite discoteci. “Motown” a tras foloasele si l-a readus pe Hal Davis de la “The Corporation” ca sa stranga seva pentru Dancing Machine. Nu mai eram folositi ca umplutura pentru “101 Strings” sau altii.
Cei de la “Motown” strabatusera un drum lung de la momentele de inceput cand gaseai in studio muzicieni valorosi suplimentand diversele intalniri cu glume nesarate.

Melodia Dancing Machine a avut un aranjament mai sofisticat decat celelalte. Acest cantec a beneficiat de cea mai buna muzica pentru corn si de o “masina de facut baloane”, cu zgomot de sintetizor, care dadea o tenta moderna cantecului. Muzica discului avea detractorii ei, dar noua ni se parea ca pasim in lumea adultilor.
Imi placea nespus de mult Dancing Machine, imi placeau stilul si mesajul acestui cantec. Cand a aparut pe piata, in 1974, eram hotarat sa descopar o miscare de dans care sa se potriveasca melodiei, facand-o mai emotionanta de interpretat, si, speram, mai emotionanta de privit.

Deci cand cantam Dancing Machine, faceam niste miscari de dans asemanatoare cu mersul oamenilor pe strada, dansul numindu-se Robotul. Acea interpretare a fost o lectie pentru mine in fata aparatelor de filmat ale televiziunii. Peste noapte, Dancing Machine a ajuns in varful topurilor, iar peste cateva zile se parea ca toti copiii din S.U.A. stiu sa danseze Robotul. Nu mai vazusera asa ceva.

“Motown” si “Jackson 5” puteau fi de accord intr-o privinta: intrucat programul nostru crestea, trebuia sa creasca si numarul membrilor formatiei. Mai aveam doi “recruti”: Randy, care fusese deja cu noi in turneu, si Janet care era foarte talentata la lectiile de cantec si dans. Nu-i puteam alinia in vechea formatie pe Randy si Janet asa, la intamplare. Nu pot spune ca prin talentul lor consierabil ar fi avut spectacolele in sange si s-ar fi asezat la locul lor automat, ca si cum le-ar fi fost rezervat. Depuneau eforturi deosebite si au obtinut prin munca locul in formatie. Deci nu ni s-au alaturat doar pentru ca mancau aceeasi mancare ca si noi, sau pentru ca se jucau cu aceleasi jucarii.

Daca m-as lasa condus de impulsuri, nu stiu daca as fi fost un realizator de spectacole tot atat de bun ca si solist vocal. Sunt lucruri care nu pot fi masurate. Tata a muncit din greu cu noi si a urmarit un scop anume chiar si atunci cand se rasucea noaptea in somn.

Asa cum discoteca putea sa fie un loc de spectacol nepotrivit pentru o formatie de copii, Las Vegas-ul, cu teatrele lui, nu ne oferea atmosfera familial avuta initial la “Motown”. Am hotarat, totusi, sa cantam si acolo. In Las Vegas nu aveai prea multe de facut, daca nu iti placeau jocurile de noroc, dar speram ca teatrele din oras sa fie mari cluburi, cu orar si clientela, ca si la Gary sau Chicago. La multimea turistilor nu ne gandeam. Grupurile de turisti erau un lucru bun pentru noi: deoarece nu stiau vechile melodii de succes, aveau sa ne urmareasca interpretand parodii si sa asculte cantece noi fara sa se plictiseasca. A fost grozav sa citesti pe fetele lor incantarea cand micuta Janet a aparut imbracata ca Mae West pentru un cantec sau doua.

Mai interpretaseram melodii si inainte, intr-un spectacol special la TV, intitulat Goin’ Back to Indiana, care a marcat intoarcerea noastra acasa, la Gary, hotarata de noi toti. Intre timp discurile noastre se bucurau de mare success in toata lumea.

Era mult mai amuzant sa interpretam parodii in noua, decat in cinci, fiind posibil sa avem si oaspeti surpriza. Formatia noastra largita a fost un vis implinit al tatalui nostru. Privind retrospective, stiu ca spectacolele din Las Vegas au fost o experienta irepetabila. Nu mai stateam sub tensiunea ca publicul doreste doar melodiile noastre celebre. Ne eliberaseram temporat de tensiunea de a trebui sa facem ceea ce fac ceilalti. Cantam vreo doua balade in fiecare spectacol ca sa-mi incerc “vocea noua”. La cincisprezece ani trebuia sa vad lucrurile si asa.

Angajati ai televiziunii CBS frecventau spectacolele noastre din Las Vegas si ne-au abordat cu gandul a realizam un spectacol de varietati pentru vara urmatoare. Eram foarte interesati si incantati ca suntem recunoscuti mai mult decat “o formatie din Motown”. Odata cu trecerea timpului, aceasta distinctive aveam sa o pastram cum se cuvine. Deoarece monopolizaseram teatrele de revista din Las Vegas, ne era greu sa ne intoarcem la studiourile de inregistrari din Los Angeles, in pofida rigorilor practicate de ele. Ne-am dorit mereu sa crestem, sa evoluam pe taram muzical. Asta era painea noastra cea de toate zilele si simteam ca suntem trasi indarat. Uneori simteam ca suntem tratati de parca am mai fi locuit acasa la Berry Gordy; cum Jermaine ii devenise intre timp ginere, frustrarea noastra nu putea decat sa creasca.

Pana cand am inceput sa lucram la un nou spectacol, am putut observa ca in alte sectii din “Motown” se produsesera schimbari. Marvine Gaye a inceput sa se ocupe de propria-i muzica si a scos celebrul album What’s Goin’ On. Stevie Wonder invata mai multe despre claviatura electronica decat studiourile de inregistrari care acum veneau la el pentru un sfat. Una dintre cele mai pretioase amintiti din perioada “Motown”, una dintre ultimele, se refera la incercarea lui Stevie de a ne coopta sa sutinem acompaniamentul cantecului sau dificil You Haven’t Done Nothin’. Desi Stevie si Marvin erau inca in aceeasi tabara la “Motown”, au luptat si au castigat dreptul de a-si face propriile discuri si chiar de a-si publica propriile cantece. Cei de la “Motown” n-au clintit nici un pai in privinta noastra. Pentru ei, noi era inca niste copii, chiar daca nu ne mai imbracau si nu ne mai “protejau”.

Am inceput sa avem probleme cu ei in 1974, cand le-am spus verde in fata ca vrem sa ne scriem si sa ne producem propriile cantece. In esenta, nu ne placea cum suna muzica noastra pe atunci. Simteam un indemn foarte competitiv si mai simteam pericolul de a fi eclipsati de alte formatii care aveau o rezonanta mai contemporana.

Cei de la “Motown” ne-au spus: “Nu, nu va puteti scrie singuri cantecele; trebuie sa aveti textieri si producatori”. Nu numai ca refuzau sa ne satisfaca dorintele, dar ne-au interzis sa si mentionam ca vrem sa ne compunem singuri melodiile. M-am descurajat si au inceput sa-mi displaca toate materialele cu care ne alimentau cei de la “Motown”. In cele din urma am fost atat de suparat si de dezamagit, incat am vrut sa ii las in plata lui Dumnezeu.

Cand simt ca ceva nu este in ordine, trebuie sa spun ca ma apasa pe inima. Stiu ca multi ma considera “moale” sau tolerant, dar asta pentru ca ei nu ma cunosc. Pana la urma, eram cu totii nemultumiti, fara insa ca cineva s-o recunoasca. Fratii mei nu spuneau nimic. Tatal meu nu spunea nimic. Deci a cazut in sarcina mea sa stabilesc o intrevedere cu Berry Gordy si sa-i vorbesc. Eu am fost cel care a trebuit sa-I spuna ca noi – “Jackson 5” – o sa plecam de la “Motown”. M-am dus special sa il vad, intre patru ochi; a fost unul dintre cele mai incomode lucruri pe care le-am facut vreodata. Daca as fi fost singurul nefericit, poate ca mi-as fi tinut gura, dar acasa fusesera atatea discutii pe aceasta tema, incat nu mai puteam rabda si m-am dus sa stau de vorba cu el, spunandu-i cu fermitate ceea ce simtim. I-am spus, de-a dreptul, ca sunt nefericit.
Retineti, il iubesc pe Berry Gordy. Cred ca e un geniu, un om stralucitor, unul dintre gigantii afacerilor muzicale. Am numai respect pentru el, dar in acea zi am fost un leu. M-am plans ca nu ni se da voie sa scriem singuri cantece pe care sa le interpretam tot noi. Mi-a spus ca inca mai crede ca avem nevoie de producatori din afara ca sa facem discuri de succes.

Dar eu cunosteam mai bine situatia.

Berry nu vorbea cu manie. A fost o intrevedere dificila, dar acum suntem iar prieteni, considerandu-l ca un tata, el fiind mandru de mine si fericit de succesul meu. Orice s-ar intampla, il voi iubi mereu pe Berry, deoarece m-a invatat cateva din cele mai folositoare lucruri in viata. Am invatat multe de la viata. El a fost cel care mi-a zis ca formatia “Jackson 5” va intra in istorie si asa s-a intamplat. Firma “Motown” a facut multe lucruri pentru multi oameni in decursul anilor. Cred ca am avut norocul de a fi una din formatiile pe care Berry personal le-a prezentat publicului, iar eu datorez numai recunostinta acestui om. Viata mea ar fi fost cu totul alta fara el. Am simtit cu totii ca “Motown” ne-a lansat, sustinandu-ne cariera profesionala. Am simtit cu totii ca radacinile noastre sunt acolo, ca doream sa ramanem in acelasi loc. Le eram recunoscatori pentru tot ce au facut pentru noi, dar schimbarea era inevitabila.Sunt un om a prezentului si ma vad nevoit sa intreb: Cum merg lucrurile astazi? Ce se intampla acolo? Ce se va intampla maine?

E important pentru artisti sa isi tina mereu sub control viata si munca. La polul opus multi artisti au avut de suferit. Am invatat ca o persoana poate preveni raul sustinand ceea ce crede ca e corect, fara sa isi faca griji referitoare la consecinte. Am fi putut ramane la “Motown”; dar daca am fi facut-o, am fi fost probabil cam demodati.
Stiam ca a sosit vremea schimbarii, conducandu-ne dupa instinct, si am avut numai de castigat cand am hotarat s-o pornim din nou la drum. De data asta cu o firma noua: “Epic”.

In cele din urma ne-am simtit usurati ca ne-am clarificat sentimentele si am taiat chingile care ne legau, dar am fost tot atat de distrusi cand Jermaine a hotarat sa ramana la “Motown”. Era ginerele lui Berry, iar situatia lui era mai complicata decat a noastra. A considerat ca este mai important sa ramana decat sa plece. Jermaine a facut intotdeauna cum i-a dictat constiinta, asa ca avea sa paraseasca grupul.

Imi amintesc perfect de primul spectacol pe care l-am facut fara el, deoarece a fost dureros. De la primii mei pasi pe scena – si chiar in timpul repetitiilor noastre din camera de zi de la Gary – Jermaine statea la stanga mea cu chitara lui bas. Depindeam de faptul ca eram langa Jermaine. Si cand am dat primul spectacol fara el, fara sa mai am pe nimeni alaturi, m-am simtit, pentru prima oara in viata, lipsit de ajutor. Deci am muncit sustinut, ca sa compensam pierderea lui Jermaine, unul dintre cei mai buni membri ai formatiei noastre. Imi amintesc bine de acel spectacol, pentru ca am fost ovationati in picioare de trei ori. Muncisem mult.

Cand Jermaine a parasit grupul, Marolon a avut sansa sa ii ia locul si, intr-adevar, a stralucit pe scena. Fratele meu Randy, care canta la bongos, mi-a luat oficial locul de mezin al formatiei.

Cam in acelasi timp cu plecarea lui Jermaine, lucrurile s-au complicat si mai mult pentru noi, deoarece dublam un spectacol de vara prost pentru televiziune. A fost o greseala din partea noastra ca am acceptat sa facem acel spectacol, iar mie mi-a displacut in totalitate.

Agreasem foarte mult spectacolul cu desene animate realizat de noi nu demult. Ma sculam devreme sambata dimineata si spuneam: “Sunt un desen animat”. Dar acum uram acest spectacol de televiziune, simtind ca mai degraba o sa ne afecteze cariera discografica decat o sa ne ajute. Cred ca un serial TV e cel mai prost lucru pe care il face un artist cu o cariera discografica. Eu imi tot spuneam: “Dar asta o sa ne afecteze vanzarile de discuri”. Iar altii spuneau: “Nu, asta o sa le ajute”.
Nu aveau deloc dreptate. Trebuia sa ne imbracam in niste costume ridicole si sa jucam in comdeioare proaste care frizau prostul gust. Totul era fals. N-aveam timp sa invatam sau sa aprofundam nimic despre televiziune. Trebuia sa facem trei numere de dans pe zi, incercand sa terminam cat mai repede. Agentia “Nielsen” ne administra viata saptamana de saptamana. N-as mai face-o pentru nimic in lume. I-am pus cruce. Ceea ce se intampla este in parte o problema psihologica. Esti in casele oamenilor in fiecare saptamana, iar ei incep sa creada ca te cunosc prea bine. Te distribui intr-o comedioara tampita, de prost gust, si muzica ta incepe sa se marginalizeze. Cand incerci sa fi serios din nou si sa iti continui cariera de unde ai lasat-o, nu mai poti pentru ca te-ai expus prea mult riscurilor. Oamenii cred despre tine ca esti dintre aceia care fac numai lucruri banale, idioate. O saptamana esti Mos Craciun, saptamana viitoare esti Fat Frumos, iar cealalta saptamana esti un iepure. Este o nebunie pentru ca iti pierzi identitatea, imaginea cantaretului rock disparand pe nesimtite. Eu nu sunt paiata.

Nu sunt prezentator. Sunt muzician. De aceea am refuzat ofertele de a prezenta laureatii premiilor “Grammy” si “American Music”. Ar fi fost amuzant sa ma urc pe scena, sa spun cateva glume slabe, sa-i faca pe oameni sa rada numai pentru ca eu sunt Michael Jackson, cand stiu prea bine ca nu sunt defel amuzant?

Dupa spectacolul TV, imi amintes ca am sustinut si alte spectacole, in teatre unde scena nu era turnanta, deoarece, daca s-ar fi intamplat astfel, am fi cantat in fata unor scaune goale. Am invatat ceva din aceasta experienta, iar apoi eu am fost cel care a refuzat reinnoirea contractelor cu reteaua de televiziune pentru inca un sezon. Le-am spus tatalui si fratilor mei ca ar fi o mare greseala daca am mai accepta aceasta colaborare iar ei mi-au inteles punctul de vedere. De altfel, avusesem mai multe presimtiri despre spectacol inainte de semnarea contractului nostru, dar pana la urma am fost de accord sa incercam, mai ales ca toti ne-au spus ca va fi o experienta foarte buna pentru noi.
Dificultatea consta in faptul ca totul trebuia inghesuit in cat mai putin spatiu de emisie. N-ai timp sa pui la punct nimic. Programele – programele supraincarcate – iti determina viata. Daca ceva nu-ti place, esti obligat sa lasi totul balta si sa faci altceva. Mai ales daca se are in vedere ca ceea ce ma caracterizeaza este faptul ca tind spre perfectiune. Imi place lucrul bine facut. Vreau ca oamenii sa auda sau sa vada ceea ce fac, sa simta ca am dat totul. Datorez pe deplin telespctatorilor aceasta devotiune. Ori spectacolele noastre de la TV era inconsistente, iluminatul deseori slab, iar coregrafia facuta in pripa. Si totusi, spectacolul se bucura de success. Eram la concurenta cu un alt spectacol realizat de formatia “The Nielsens”, dar noi am castigat. CBS a vrut sa ne pastreze dar ne convinsesem ca astfel de spectacole nu ne avantajeaza. Dupa cum am banuit ele au avut un efect negative asupra vanzarilor de discuri si ne-a trebuit catva timp sa ne revenim. Cand simti ca ceva nu ti se potriveste, trebuie sa iei hotarari de unul singur, sa ai incredere in instinct.

Rareori am mai facut spectacole TV. Motown 25 e singurul deosebit care imi vine in minte. Berry m-a rugat sa apar in acel spectacol; l-am refuzat intr-una dar, pana la urma, m-a convins. Intre altele i-am zis ca vreau sa cant Billie Jean, chiar daca textul melodiei nu avea nici o legatura cu Motown 25, iar el a incuviintat pe data. Am repetat mult impreuna cu fratii mei pentru spectacol. Eu am facut coregrafia numerelor noastre, implicandu-ma foarte mult. Stiam cum sa procedez si cu Billie Jean. Aveam sentimentul ca spectacolul se cristalizeaza in mintea mea in timp ce ma ocupam de alte lucruri. I-am cerut cuiva sa imi inchirieze sau sa imi cumpere o palarie neagra, de pasla, iar in ziua spectacolului am asamblat totul. Nu voi uita nicicand acea seara, deoarece atunci cand am deschis ochii, la sfarsit, spectatorii ma aplaudau in picioare. Eram coplesit de reactia lor. Ma simteam in al noualea cer.

Singura noastra “pauza” in timpul transferului de la “Motown” la “Epic” a fost spectacolul TV. In timpul repetitiilor am auzit ca “Epic” ii alesesera pe Kenny Gamble si Leon Huff sa lucreze cu noi. Ni s-a spus ca vom face inregistrarile la Philadelphia, imediat dupa terminarea spectacolelor de la TV.

Daca a existat un membru al formatiei noastre care sa iasa in castig, tot schimband studiourile de inregistrari, acesta a fost Randy, care acum revenise in fomatie.

Desi prezent alaturi de noi, traditia colaborarii nu mai era aceeasi. Nu mai eram cunoscuti sub denumirea de “Jackson 5”. Firma “Motown” spusese ca numele forrmatiei era deja inregistrat in catalogul sau si ca nu mai puteam folosi aceasta titulatura. Desigur, era doar un pretext; cert e ca din acel moment ne-am intitulat “The Jacksons”.

Tata s-a intalnit cu fratii Philly in timp ce noi duceam tratative cu “Epic”. Apreciasem intotdeauna discurile supervizate de Gamble si Huffm discuri ca Backstabbers interpretat de “The O’Jays”, “If You Don’t Know Me by Now” interpretat de Harold Melvin si “The Blues Notes”, (al carui solist era Teddy Pendergrass) sau “When I Will See You Again”, interpretate de “The Three Degress”, precum si alte titluri de mare success. Ei i-au spus tatalui nostru ca ne urmareau de mult si ca nu se vor amesteca in cantece noastre. Tata avea sa adauge ca noi speram sa include unu-doua cantece proprii in noul album, iar ei au promis ca le vor asculta fara nici o prejudecata.

Reusiseram sa vorbim cu Kenny si Leon, precum si cu echipa lor, care-I includea pe Leon Mc Fadden si John Whitehead. Au demonstrat de ce sunt in stare cand au imprimat discul Ain’t No Stoppin’ Us Now, in 1979. Dexter Wanzel facea si el parte din echipa. Kenny Gamble si Leon Huff sunt profesionisti de marca. De fapt, am avut norocul sa ii vad la lucru cand ne-au prezentat diferite cantece si cand m-au ajutat sa-mi compun cantecele proprii. Doar urmarindu-i – Huff canta la pian, in timp ce Gamble era solist vocal - am invatat mai multe despre structura unui cantec decat in orice alta imprejurare. Kenny Galble este un melodist neintrecut. Mi-a spus sa fiu mai atent la melodie si sa il urmaresc pe el cum interpreteaza. Asa am si facut. Stateam ca un uliul, observand orice miscare, ascultand fiecare nota. Veneau la noi la hotel si ne cantau continutul unui album intreg. In acest mod luam contact cu melodiile pe care le alesesera pentru albumul nostru – lasand la o parte cele doua cantece compuse de noi insine. Era un lucru uimitor.
Facuseram cateva repetitii cu cantecele noastre acasa, cand nu repetam in studio, dar ne-am hotarat sa asteptam parerea altora; n-avea nici un rost sa complicam lucrurile. Stiam ca fratii Philly ne-ar fi putut oferi sugestii, dar noi doream sa le facem surpriza mai tarziu.

Cele doua cantece ale noastre, Blues Away si Style of Life, erau pastrate in mare secret, deoarece atunci ne mandream foarte mult cu ele. Style of Life era un deliciu – realizat sub conducerea lui Tito, in traditia spectacolelor facute cu Dancing Machine, dar mai putin sofisticat decat l-am fi inregistrat la “Motown“.

Blues Away se numara printre primele cantece ale mele si, cu toate ca nu-l mai cant, nu sunt stanjenit nici astazi cand il aud. De altfel nici nu mi-as fi putut continua cariera, daca mi-as fi detestat propriile creatii, realizate cu atata truda. Este un cantec usor, sugerand modul cum poti depasi o stare depresiva accentuate; incercam sa obtin efectul melodiei Lonely Teadrops, cantata de Jackie Wilson, care spunea ca totusi viata trebuie sa mearga inainte indiferent de ce s-ar intampla.

Cand am vazut coperta albumului The Jacksons, primul inregistrat la “Epic”, am fost surprinsi ca toti semanam intre noi. Chiar si Tito parea slab! Desi de pe atunci aveam “coroana” mea Africana, nu ieseam prea mult in evident. Totusi, dupa ce aveam sa interpretez melodii noi, precum Enjoy Yourself si Show You the Way to Go, toti stiau ca eu eram al doilea baiat din stanga, pe randul din fata. Randy i-a luat locul lui Tito, in dreapta mea, iar Tito s-a mutat in locul lui Jermaine. Mi-a trebuit mult timp sa ma acomodez cu noua amplasare, asa cum am mai spus-o, desi Tito n-avea nici o vina.

Aceste doua discuri single purtau amprenta divertismentului. Pe muzica discului Enjoy Yourself se putea dansa; avea ritmuri de chitara si de corn, care imi placeau foarte mult. Era un disc de cea mai buna calitate. Dar pe gustul meu era mai curand discul Show You the Way to Go, deoarece releva cat de mult ne respectau cei de la “Epic”. Discul era suflet din sufletul nostru si, fara doar si poate, cel mai bun pe care-l aveam. Imi placea jobenul meu si acompaniamentul instrumentelor cu coarde care ne invaluiau asemenea ciripitului de pasarele. Sunt surprins ca aceasta melodie n-a repuratat un success mai mare.

Fara sa spunem tot ce am fi dorit, melodia Living Together, pe care Kenny si Leon au ales-o gandindu-se la noi, trimite aluziv la propria noastra existenta. “Trebuie sa tinem unii cu altii, sa alcatuim mai departe o singura familie. Distreaza-te, dar nu abuza”. Acompaniamentul iesea in relief ca si in Backstabbers, numai ca acum era un mesaj al fratilor Jackson, chiar daca nu se incadra in stilul nostru. Nu inca.
Gamble si Huff compusesera destule cantece pentru un alt album, dar stiam din prorpia noastra experienta ca, in timp ce ei isi dadeau toata silinta sa se afirme si mai mult, noi ne pierdeam putin cate putin identitatea. Eram onorati sa facem parte din familia Philly, dar nu ni se parea suficient. Eram hotarati sa realizam tot ceea ce ne propuseseram atatia ani. De aceea a trebuit sa ne intoarcem in studioul “Encino” si sa muncim din nou impreuna ca o adevarata familie.
Going Places, al doilea album al nostru pentru “Epic”, era diferit de primul. Continea mai multe cantece cu mesaje si mai putine cantece de dans. Stiam ca ideea promovarii pacii si a muzicii era foarte buna, trimitea la Love Train, album al formatiei “O’Jays”, nefiind inca stilul nostru.

Totusi, poate n-a fost lucru rau ca nu s-a inclus nici o melodie pop de success in Going Places, deoarece Different Kind of Lady a devenit o preferinta evidenta a discotecilor. Melodia noastra fusese imrpimata in mijlocul fetei intai a discului, fiind facuta sandvis de doua cantece ale lui Gamble si Huff. Cu toate acestea, iesea in evident ca un astru. Era rezultatul muncii noastre de echipa, iar amprenta cornilor Philly avea sa aiba efectul scontat. Catre asa ceva incercam sa tindem cand repetam cu vechiul nostru prieten Bobby Taylor, inainte de a ne duce la ”Epic”. Kenny si Leon puneau de obicei punctual final, dar de aceasta data, noi am avut ultimul cuvant.

Dupa ce Going Places a aparut in magazine, tata m-a rugat sa-l insotesc la o intrevedere cu Ron Alexenburg. Datorita lui Ron am semnat contractual cu CBS, iar el credea cu adevarat in noi. Voiam sa-l convingem ca sosise ziua cand puteam singuri sa ne ocupam de muzica noastra. Simteam ca CBS are deja dovezi concludente de ce puteam face si singuri, deci ne-am sustinut cauza, explicand ca, initial, a vrut sa lucram cu Bobby Taylor. Bobby statuse in preajma noastra in toti acesti ani si aveam convingerea ca va fi bun producator. “Epic” i-a avut pe Gamble si Huff, pentru ca ei facusera coloana sonora a discului, dar fie ca ei nu erau calaretii potriviti pentru noi, fie ca noi nu eram caii potriviti pentru ei, i-am lasat cu buza umflata in magazine, fara vina noastra. Etica noastra profesionala isi dovedea, inca o data, soliditatea.

Domnul Alexenburg avea cu siguranta multa experienta in raporturile sale cu interpretii, desi sunt sigur ca, in discutiile cu oamenii lui de afaceri, era taios cu privire la muzicieni, printre care, poate, ne numaram si noi, dupa cum si muzicienii obisnuiau sa procedeze la fel. Dar eu si tata eram mereu pe aceeasi lungime de unda cand era vorba de latura financiara a muzicii. Interpretii si producatorii nu sunt dusmani lasati de la natura. Imi pasa de tot ceea ce fac, la fel de mult ca si unui muzician clasic, dorind ca muzica mea sa ajunga la un public cat mai numeros. Caselor de discuri le pasa de artistii lor si vor sa-si vanda cat mai bine marfa. Pe cand stateam in sala de consiliu CBS si luam un pranz bine servit, i-am spus domnului Alexenburg ca “Epic” facuse totul, dar nu era suficient. Simteam ca putem realiza lucruri si mai bune, ca reputatia noastra merita sa fie consolidata.

Cand am plecat din acel zgaraie-nori, cunoscut sub numele de Black Rock, n-am discutat prea mult cu tata. Ne-am intors la hotel cu masina, in liniste, fiecare gandindu-se la ale lui. Nu prea mai era de adaugat mare lucru la ceea ce spuseseram deja. Toata viata noastra condusese spre o atare confruntare esentiala, unica, purtata in mod civilizat si sincer. I-am dat posibilitatea lui Ron ALexenburg ca peste ani sa zambeasca daca si-ar fi adus aminte de acea zi.

Cand a avut loc acea intrevedere la sediul CBS din New York aveam doar nouasprezece ani. Duceam o povara mult prea grea pentru acea varsta. Familia se baza tot mai mult pe mine in privinta deciziilor pe care le luam in orice situatie, iar eu incercam sa fac pentru ei tot ceea ce credeam ca este mai bine. Dar am avut si ocazia de-a face un lucru pe care mi-l dorisem toata viata: sa joc intr-un film. Culmea ironiei era ca vechea legatura cu “Motown” platea dividend tarzii.

“Motown” cumparase drepturile de filmare pentru spectacolul de pe Broadway, cunoscut sub numele de The Wiz, tocmai atunci cand noi ne pregateam sa parasim comapnia. The Wiz era o versiune moderna, orientate spre problemele negrilor, a celebrului film The Wizard of Oz (Vrajitorul din Oz), care mi-a placut intotdeauna. Imi amintesc ca in copilaria mea, The Wizard of Oz putea fi vizionat la televizor o data pe an si intotdeauna duminica seara. Copiii din ziua de azi nu-si pot imagina ce eveniment maret era pentru noi toti, deoarece acum cresc cu videocasetofoane si alte realizari de ultima ora.

Vazusem si spectacolul de pe Broadway, care cu siguranta nu te deceptiona defel. Jur ca l-am vazut de sase-sapte ori. Mai tarziu m-am imprietenit cu vedeta spectacolului. Stephanie Milles, Dorothy de la Broadway. I-am spus atunci, si nu mi-am schimbat parerea nici pana acum, ca era o tragedie faptul ca spectacolul ei nu putea sa fie filmat. Plangeam de fiecare data.

Desi mi-a placut mult scena de pe Broadway, nu cred ca as vrea sa joc vreodata acolo. Cand interpretezi ceva, pe disc sau in film, vrei sa fii capabil sa judeci ceea ce ai facut, sa te masori cu tine insuti si, implicit, sa incerci sa-ti perfectionezi stilul. Nu poti face asta cand interpretarea ta nu este inregistrata audio sau video. Ma intristez cand ma gandesc la toti marii actori cu roluri memorabile, dar care s-au pierdut in negura anilor nefiind, pur si simplu, inregistrati.
Daca as fi fost tentat sa joc pe scena, probabil ca as fi dorit sa lucrez cu Stephanie, desi interpretarile sale, fiind atat de emotionate, as fi izbucnit, poate, in plans, acolo, in fata publicului. “Motown” a cumparat The Wiz dintr-un singur motiv, iar din punctul meu de vedere, era cel mai bun: Diana Ross.

Diana era prietena cu Berry Gordy, fiind devotata atat lui cat si firmei “Motown”, dar nu ne-a uitat niciodata, desi acum discurile noastre apareau la o alta casa producatoare. In pofida acestor schimbari, pastraseram bune raporturi, ba chiar ne si intalnisem in Las Vegas, unde ne daduse sfaturi pentru reusita spectacolului nostru de-acolo. Diana urma s-o interpreteze pe Dorothy, si, intrucat era singurul rol bine inchegat din spectacol, m-a incurajat sa particip la audiere. De asemenea m-a asigurat ca “Motown” nu ma va impiedica sa joc un rol, nepurtand nici un fel de ranchiuna familiei mele.

Daca va fi cazul, va lua toate masurile de siguranta, dar nu credea ca va fi nevoie.

N-a fost nevoie. Berry Gordy mi-a spus ca spera sa particip la audiere. Eram foarte multumit ca gandeste asa, pentru ca aveam deja microbul teatrului in sange. Deoarece asta ma interesa sa fac, atunci cand se va ivi ocazia, hotararea era ca si luata. Cand faci un film, ai impresia ca il prinzi pe Dumnezeu de un picior, ca opresti timpul in loc. Actorii, interpretarea lor, actiunea, devin un lucru ce poate fi impartasit de oamenii din toata lumea, generatii de-a randul. Imaginati-va ca n-ati vazut niciodata Captains Courageous sau To Kill a Mockingbird! Este fascinant sa faci filme. E un efort de echipa considerabil si, de asemenea, multa distractie. Intr-o zi, nu peste multa vreme, intentionez sa-mi dedic o mare parte a timpului turnarii de filme.

Am fost la audieri pentru rolul Sperie-ciori, crezand ca acest personaj se potriveste cel mai bine stilului meu. Eram prea laudaros pentru Omul de tinichea si prea slab pentru Leu. Aveam deci o tinta sigura si incercam sa pun mult suflet in interpretarea rolului. Cand am primit raspunsul la telefon de la regizor, Sidney Lumet, m-am simtit foarte mandu, dar si putin speriat. Turnarea unui film era ceva nou pentru mine, obligandu-ma sa renunt la o parte de respoonsabilitatile mele fata de familie si muzica, timp de cateva luni. Vizitasem New York-ul, unde turnam filmul, incercand sa intru in atmosfera Harlemului pe care-l evoca actiunea din The Wiz, dar nu traisem nicicand acolo. Eram surprins de cat de repede m-am obisnuit cu noul stil de viata. Imi placea sa ma intalnesc cu oameni despre care auzisem mereu pe cealalta coasta, dar nu-i vazusem niciodata.

Repetitiile cu The Wiz au contribuit la educatia mea pe mai multe planuri. Lumea filmelor era cu totul noua pentru mine. Eram foarte atent si invatam mult.

A fost o perioada de cautari in viata mea, atat constiente, cat si inconstiente. Ma simteam putin stresat si nelinistit in legatura cu ceea ce urma sa fac in viata, mai ales ca devenisem adult. Imi analizam optiunile si ma pregateam sa iau decizii care puteau avea o multime de urmari. Jucand in The Wiz, era ca si cum as fi urmat o scoala superioara. Culoarea pielii mele nu era cea corespunzatoare, asa ca machiajul imi placea foarte mult. Nu era usor sa faci un machiaj formidabil. In cazul meu tinea cinci ore pe zi, sase zile pe saptamana, caci duminica nu filmam. In cele din urma, dupa multe repetitii, am ajuns sa il facem in patru ore. Ceilalti actori erau surprinsi ca nu ma supar sa stau atat de mult pana mi se face machiajul. Lor nu le placea, dar mie da. Cand ma transformam in Sperie-ciori, datorita machiajului, mi se parea cel mai minunat lucru din lume. Eram altcineva si datorita personajului dobandisem o noua identitate. Copiii ma vizitau in timpul repetitiilor si ma distram copios jucandu-ma cu ei si raspunzand intrebarilor in chip de Sperie-ciori.

Intotdeauna imi inchipuisem ca voi realiza lucruri deosebite in filme, dar experienta capatata cu machiajul, costumul si personajul tehnic din New York mi-a dezvaluit un alt aspect minunat al cinematografiei. Iubisem mereu filmele lui Charlie Chaplin. Imi doream ceva din calitatea personajelor sale pentru Sperie-ciori. Imi placea toata costumatia, de la picioarele in spirala pana la nasul ca o patalgica rosie si peruca infoiata. O parte din costumatie – care mai cuprindea o portocala si un pulover alb – am mai folosit-o, peste ani, la repetitiile pentru un nou spectacol.

Filmul avea numere de dans minunate, foarte complicate, a caror invatare nu prezenta pentru mine nici o dificultate. Dar faptul in sine era deosebit de frapant, fiind inconjurat de atatea vedete!

Inca din frageda copilarie, am fost in stare sa urmaresc pe cineva cum danseaza, putand sa reproduc lesne miscarile.Poate ca altii trebuiau sa urmareasca, pas cu pas, toate detaliile, sa li se numere pasii, sa li se spuna unde si cum sa miste soldurile. “Cand soldul o ia la stanga, indreapta-ti gatul…” asa si pe dincolo. Dar eu daca vad imaginile coregrafice, le pot realiza intocmai.

Cand jucam in The Wiz, eram initiat in coregrafie alaturi de partenrii mei – Omul de tinichea, leul si Diana Ross – iar ei se infuriau pe mine. Nu-mi inchipuiam ce se intampla atunci cand Diana Ross ma lua deoparte si –mi spunea ca o stanjenesc. Am privit-o lung. O stanjeneam pe Diana Ross? Eu? Mi-a spus ca stie ca o fac involuntar, totul tragandu-se de la faptul ca invatasem dansurile mult prea repede. Era jenant pentru ea si pentru ceilalti, care nu puteau invatat pasii de dans de indata ce-l vedeau pe coregraf cum ii face. Cand el ne arata pasii, eu ii repetam pe loc miscarile. Cand ii punea si pe ceilalti sa faca, le lua mai mult timp sa invete. Radeam cu totii de asta, dar eu am incercat sa-mi maschez usurinta cu care invatam, facand-o mai putin evidenta.

Am invatat, de asemenea, ca poate exista si un aspect mai putin placut in turnarea unui film. Deseori cand ma aflam in fata aparatului, incercand sa realizez o scena serioasa, unul dintre colegii mei incepea sa se strambe la mine, incercand sa ma inhibe. Fusesem intotdeauna adeptul prfesionalismului si al lucrurilui bine facut si, in consecinta, mi se parea injositor sa procedezi ca atare. Actorul stia ca am de spus un text important, totusi facea acele strambaturi ca sa-mi distraga atentia. Era mai mult decat nepoliticos si nedrept.

Mai tarziu Marlon Brando imi spunea ca si lui i se intampla mereu acelasi lucru.

Problemele referitoare la interpretare nu erau prea numeroase, dar era fantastic sa lucrezi alturi de Diana. Este o femeie frumoasa si talentata. Faptul ca faceam acest film impreuna insemna foarte mult pentru mine. O iubesc foarte mult. Intotdeauna am iubit-o foarte mult.
Toata perioada filmarii a fost dificila datorita solicitarii si agitatiei, chiar daca mie mi-a placut. Imi amintesc foarte bine ziua de 4 iulie din acel an, deoarece ma aflam pe plaja langa locuinta fratelui meu Jermaine. Incepusem sa fac o baie la o oarecare distant de mal si, deodata, mi s-a oprit respiratia. Nu mai aveam aer. Deloc. M-am intrebat ce se intampla? Am incercat sa nu intru in panica, am reusit sa ma intorc si sa ii spun lui Jermaine, care m-a dus la spital. Era cumplit. Mi se sparsese un vas de sange in plaman. Nu mi s-a mai intamplat de atunci, desi mai simteam uneori mici piscaturi si tresariri care erau, probabil, rodul imaginatiei mele. Am aflat mai tarziu ca starea mea se datora unei boli, pleurezia. Medicul mi-a sugerat sa incerc sa nu ma mai obosesc atat, dar programul meu incarcat nu-mi permitea. Munca asidua continua sa fie la ordinea zilei.

Pe cat de mult imi placuse vechiul The Wizard of Oz, acest nou scenariu – care era diferit de productia de pe Broadway, mai degraba ca proportii decat ca spirit – punea mai multe intrebari decat filmul original, oferindu-mi totodata si raspunsurile cuvenite. Atmosfera vechiului film era aceea a unei lumi magice, de basm. Pe de alta parte, filmul nostru avea actiunea bazata pe realitati cu care copiii se puteau indentifica, precum scoli, statii de metrou si chiar cartierul de unde venea Dorothy. Imi place si acum sa vad The Wiz si sa retraiesc experienta de atunci. Imi place mai ales scena unde Diana ma intreaba: “De ce mi-e teama? Nu stii din ce sunt facuta….”, deoarece m-am simtit ca ea de multe ori, chiar in timpul vietii de fiecare zi.

Ea spune ca trebuie sa-ti infrangi teama si sa nu faci compromisuri in viata. Ea stie, ca si publicul de altfel, ca amenintarea oricarui pericol n-o poate tine pe loc.

Personajul meu avea multe de spus si de invatat. Eram catarat pe stalp si un card de ciori radeau de mine, in timp ce cantam You Can’y Win. Cantecul era despre umilinta si neputinta – senzatii traite de atatia semeni intr-un moment sau altul al existentei lor - si aveam sentimentul ca sunt atatia oameni carora nu le pasa de tine, de ceea ce faci. Scenariul era inteligent si-mi dadea ocazii sa rostesc multe lucruri interesante, care ieseau din capul meu de paie, chiar daca nu le stiam prea bine sensul. Capul meu de paie avea toate raspunsurile, dar eu nu intelegeam talcul intrebarilor.

Marea diferenta dintre ele doua filme era ca, in original, toate raspunsurile sunt primite de Dorothy de la Vrajitoarea cea buna si de la prietenii ei, in timp ce in versiunea noastra Dorothy ajunge singura la concluzii. Devotamentul fata de cei trei prieteni ai ei si curajul de a se lupta cu Elvina in acea scena uluitoare fac din Dorothy un personaj memorabil. Inca de atunci, interpretarea Dianei si-a pus amprenta asupra mea. Era perfectiunea intruchipata. Dupa ce vrajitoarea cea rea era infranta, voiosia sincera a dansului nostrum iesea in evidenta. Sa dansez cu Diana in acel film era ca o versiune prescurtata a prorpiei mele vieti. Mersul cu picioarele in forma de X si “piruetele” ma caracterizau la inceput; dansul nostru ca o sfarleaza din final ma captiva peste masura. Totul era un du-te-vino. Cand le-am spus fratilor mei si tatalui ca am luat acest rol, au crezut la inceput ca s-ar putea sa fie prea mult pentru mine, dar n-a fost asa. The Wiz mi-a dat mai multa inspiratie si puetere. Intrebarea era ce sa fac cu toate acestea. Cum le puteam folosi mai bine?

Pe cand ma intrebam ce sa fac in continuare, m-am intalnit cu un barbat cu care jucam in The Wiz. Aveam repetitiile la Brooklyn si ne citeam rolurile unul altuia. Crezusem ca e doarte dificil sa inveti un rol, dar am fost placut surprins sa constat contrariul. Toti erau amabili, asigurandu-ma ca dracul nu este chiar atat de negru pe cat pare. Si asa era.

In acea zi repetam scena cu ciorile. Celorlalti nu li se vedea nici macar capul in aceasta scena, deoarece erau deghizati in ciori. Pareau sa isi cunoasca rolul din scoarta in scoarta. Il studiasem si eu pe al meu, dar nu l-am spus cu voce tare decat de vreo doua ori.
Regizorul mi-a recomandat sa scot o foaie de hartie din paie si sa citesc. Era un citat. Numele autorului, Socrate, era tiparit la urma. Il citisem pe Socrate, dar nu-i pronuntasem nicicand numele, deci am spus “Sohrate”, deoarece asa credeam ca se pronunta. A fost un moment de liniste dupa care am auzit pe cineva soptind “Socrate”.
M-am uitat cu atentie la cel ce ma corectase, recunoscandu-l. Nu era unul dintre actori, dar parea sa fie din partea locului.Imi amintesc ca parea foarte sigur pe el si avea o figura prietenoasa.
Am zambit putin incurcat ca gresisem pronuntia numelui si i-am multumit pentru ajutor. Figura mi se parea cunoscuta si, deodata, am stiut cine e. Mi-a confirmat banuielile intinzandu-mi mana.
“Quincy Jones. E sunt compozitorul”.



--------------------

Andra si bebe Theodora Povestea noastra

Angels wanted to do the moonwalk so God sent one to bring Michael Jackson

motanik spune:

Capitolul 4 - Eu si Q

Pe Quincy Jones il intalnisem pentru prima oara, la Los Angeles, pe cand aveam vreo doisprezece ani. Quincy mi-a spus mai tarziu ca in acea vreme Sammy Davis jr. ii zisese “Copilul asta o sa fie cea mai mare descoperire de cand a aparut felia de paine”. Oricum, ceva in genul asta, iar Quincy i-a raspuns monosilabic “Oh, da?”. Eram mic pe atunci dar imi amintesc vag ca Sammy Davis mi-a facut cunostinta cu Q.

Prietenia noastra a inceput cu adevarat sa se infiripe in timpul repetitiilor cu The Wiz si s-a transformat cu vremea intr-o relatie de tip tata-fiu. Dupa terminarea filmului The Wiz , l-am sunat si i-am spus: “Auzi, am de gand sa fac un album - crezi ca mi-ai putea recomanda cativa producatori?”

Nu insinuam nimic. Intrebarea mea era naiva, dar sincera. Am discutat despre muzica, si dupa ce mi-a spus numele catorva producatori lipsiti de entuziasm -care targeau cand intr-o parte, cand in alta – a adaugat “Ce-ar fi sa apelezi la mine?”
Nu ma gandisem pana atunci. I se parea ca apelasem indirect la el, dar nu era adevarat. Pur si simplu, nu credeam ca l-ar interesa muzica mea. Asa ca am bolborosit ceva de genul: “Oh, sigur ca da. E o idee buna. Nu m-am gandit niciodata la asta”.

Si in ziua de azi Quincy ma mai tachineaza pe tema asta.
Oricum, am inceput sa proiectam imediat albumul ce a devenit Off the Wall.

Impreuna cu fratii mei, am hotarat apoi sa formam propria noastra companie producatoare si am inceput sa ne gandim ce nume sa ii dam.
Nu se intalnesc prea multe articole despre pauni in ziare, dar cam in vremea aceea l-am gasit pe singurul care conta. Mi-au palcut intotdeauna paunii si admirasem un exemplar pe care il avea Berry Gordy la una din resedintele sale. Deci cand am citit articolul, care era insotit de fotografia unui paun, si am aflat multe lucruri despre caracteristicile acestei pasari, am fost emotionat. Credeam ca gasisem denumirea cautata. Era un articol profund, pe alocuri cam rece, dar interesant. Autorul articolului spunea ca penajul paunului se etaleaza in toata maretia sa mai ales cand acesta e indragostit, iar atunci ii stralucesc toate culorile – toate culorile curcubeului la un loc.

Am fost cucerit imediat de aceasta imagine frumoasa, si indeosebi de sensul ei. Penajul paunului transmitea mesajul prin care incercam sa explic unitatea noastra, a familiei Jackson, devotamentul si interesul multilateral ce il aveam unii pentru altii. Fratilor mei le-a suras idea, deci ne-am intitulat compania “Peacock Production” evitand capcana de a nebaza prea mult pe numele Jackson. Primul nostru turneu mondial concentrase interesul nostru asupra unirii oamenilor de toate rasele sub cerul muzicii. Unii cunoscuti de-ai nostrii s-au intrebat ce dorim sa spunem cand vorbim despre unirea tuturor raselor umane sub cerul muzicii, fiind, in definitiv, muzicieni negri. Raspunsul nostru a fost: “Muzica respinge discriminarile de culoare”. Am vazut asta in fiecare seara, mai ales in Europa, si in celelalte parti ale lumii vazute de noi. Oamenii pe care i-am intalnit acolo iubeau muzica noastra. Nu-i interesa culoarea pielii sau unde ne e patria.

Doream sa formam propria noastra companie producatoare deoarece ne maturizasem dorind sa fim cunoscuti ca o noua prezenta in lumea muzicii, nu doar ca solisti vocali si dansatori, dar si ca textieri, compozitori, creatori de aranjamente muzicale si chiar editori.

Ne interesau prea multe lucruri, avand nevoie de o companie speciala ca sa nu e pierdem din ochi proiectele. CBS fusese de accord sa producem singuri albumul nostru – ultimele doua albume se vandusera bine, dar Different Kind of Lady avea un potential pe care merita sa il dezvoltam asa cum au spus si cei de la aceeasi companie. Ne puneau totusi o conditie: au angajat un individ bun la toate, Bobby Colomby, care lucre cu “Blood, Swet and Tears”, pentru a ne verifica din cand in cand, sa vada cum ne descurcam si daca e cazul sa fim ajutati. Stiam ca avem nevoie toti cinci de cativa muzicieni din afara pentru a obtine cel mai bun sunet posibil; aveam doua puncte slabe: claviatura si aranjamentul stimelor. Adaugaseram cu exactitate toata tehnologia noua la studioul nostrum, “Encino”, desi nu ne pricepeam prea mult la asta.

Greg Phillinganes era prea tanar pentru a deschide un studio profesionist, dar pentru noi era un avantaj, deoarece ne doream pe cineva mai deschis la nou decat veteranii rasuflati pe care-I intalniseram de-a lungul anilor.

A venit la “Encino” pentru primele pregatiri si cu totii am fost reciproc placut surprinsi de la bun inceput.Parerile noastre preconcepute s-au destramat. A fost un mare castig de ambele parti. Pe cand ii schitam noile noastre melodii, i-am spus ca ne place aranjamentul pe care punea intotdeauna baza “Philly International”, dar cand s-a ajuns la mixaje, am avut mereu senzatia ca ne luptam cu sunetul altei formatii, cu toate talgerele si instrumentele cu coarde. Doream ca sunetul nostru sa fie mai curat si mai misterios, chitara-bas sa sune mai tare si suflatorii mai ascutiti. Cu aranjamentele sale splendide, Greg a orchestrat schitele noastre, si apoi si altele. Simteam ca ne citeste gandurile.

Un “recrut” ales atunci de Bobby Colomby sa lucreze cu noi era Paulinho de Costa, pe care l-am considerat binevenit, deoarece Randy nu putea fi lasat singur la instrumentele de percutie. Paulinho a adus cu sine traditia braziliana samba de a adapta si improviza pe instrumente primitive si adesea intamplatoare. Cand sunetul insolit a lui de Costa s-a contopit cu cel conventional, caracteristic lui Randy, am simtit ca toata lumea este a noastra.

Din punct de vedere artistic, ne aflam intre ciocan si nicolava. Lucraseram cu cei mai inteligenti si cei mai moderni muzicieni pop din lume la “Motown” si “Philly International” si ar fi fost o prostie sa facem abstractie de tot ce invataseram de la ei, fara sa fim, totusi, simpli imitatori. Din fericire, am repurtat un success rasunator cu un cantec pe care ni l-a adus Bobby Colomby, intitulat Balme It on the Boogie. Era un cantec cu un tempo rapid, agitat, fiind o mostra din genul pe care voiam sa il cultivam. Ma distra refrenul: Blame It on the Boogie care putea fi cantat dintr-o suflare.Ne-am distrat putin in legatura cu textele imprimate pe mapa discului; cantecul Blame It on the Boogie fusese recenzat de trei englezi, dintre care pe unul il chema Michael Jackson. O coincidenta surprinzatoare.Dupa cum s-a vazut, era firesc pentru mine sa compun cantece disco, pentru ca ma obisnuisem sa execut miscari de dans incorporate in toate cantecele pe care le interpretam.

Exista multa incertitudine si emotie cu privire la viitorul nostru. Treceam printr-o serie de transformari creatoare si personale; muzica noastra, dinamica familiei, dorintele si scopurile noastre. Toate astea m-au facut sa ma gandesc cu mai multa seriozitate cum sa-mi petrec timpul, mai ales in raport cu tinerii de varsta mea. Imi asumasem intotdeauna multe responsabilitati, dar brusc mi s-a parut ca toti vor sa sfasie din mine.

Nu era prea greu sa imi limpezesc gandurile. Trebuia sa devin raspunzator de mine insumi. De asemenea, trebuia sa am incredere in viitorul meu, sa intuiesc perfect ce vor oamenii de la mine si cui urma sa ma dedic in intregime. Nu-mi era usor, dar trebuia sa fiu prevazator fata de unii oameni din jurul meu. Cu Dumnezeu incepea lista celor iubiti, iar dupa el urmau mama, tata, fratii si surorile. Imi aminteam de vechea melodie a lui Clarence Carter, intitulata Patches, unde fiului mai mare i se cerea sa aiba grija de ferma dupa moartea tatalui sau, iar mama sa ii spune ca se bizuie pe el. Ei bine, noi nu eram dijmasi, nici eu fiul cel mai mare, ceea ce insemna ca nu mi se mai putea pune in carca orice. Nu era simplu. Din considerente lesne de inteles, mi-a fost intotdeauna dificil sa spun nu membrilor familiei sau celorlati oameni pe care ii iubesc. De altfel si acum daca mi s-ar cere sa fac ceva sau sa am grija de ceva, as fi de accord, chiar daca ar putea fi mai mult decat pot duce.

Ma simteam foarte stresat, iar adesea era emotionat. Stresul este un lucru groaznic; nu-ti mai poti stapani emotiile. Pe atunci intalneam multi oameni care se intrebau ce datoram eu muzicii, afland cu stupoare ca, mai nou, ma interesau filmele – atat de mult, incat jucasem deja intr-unul. S-a insinuat ca hotararea de a juca in film aparuse intr-o perioada dificila pentru noua noastra formatie. Multora li se parea ca nu prea merge treaba la noi. In realitate, totul mergea bine.
That’s What You Get for Being Polite era modul meu de a demonstra ca stiam ca nu traiesc intr-un turn de fildes, si ca, la randul meu sunt uneroi apasat de nesiguranta si de indoieli, ca si ceilalti adolescenti. Eram ingrijorat ca lumea, cu tot ce avea de oferit, putea sa treaca pe langa mine, oricat de mult incercam sa fiu la inaltimea domeniului ales.


Exista pe aceasta tema o melodie realizata de Gamble si Huff intitulata Dreamer, in primul nostrum album pentru “Epic”; in timp ce o invatam, simteam ca ar fi putut s-o scrie gandindu-se la mine. Am fost mereu un visator. Imi pun probleme. Privesc in jur si caut sa imi imaginez granitele posibilului, incercand sa depasesc limitele.

In 1979 implineam 21 de ani si incepusem sa tin in mana toate franele carierei mele. Tata incetase sa imi mai fie impresar, si, cu toate ca nu era usor, contractual dintre noi nu a mai fost reinoit.

Nu este usor sa incerci sa iti concediezi tatal.

Dar nu imi placea modul cum se ocupa de anumite lucruri. Cand amesteci treburile familial cu afacerile se creaza o situatie extrem de delicata. Poate sa iasa bine sau poate sa iasa rau; depinde numai de gradul in care te implici. Chiar in vremurile cele mai bune e greu s-o faci.
Sa fi schimbat decizia mea raporturile dintre tata si fiu? Nu stiu ce s-a petrecut in inima lui, dar in ceea ce ma priveste nu se schimbase nimic. Trebuia sa fac aceasta miscare pentru ca, in acea perioada, incepusem sa simt ca muncesc eu pentru el, mai degraba decat ca munceste el pentru mine. Iar in legatura cu latura creatoare, aveam conceptii total diferite. Venea cu idei cu care nu eram deloc de accord, pentru ca nu mi se potriveau. Tot ce doream era sa iau hotararile pe care le consideram cele mai bune. Si asa am facut. Trebuia sa o fac. Toti ajungem in aceasta situatie, mai devreme sau mai tarziu, iar eu ma lansasem de multa vreme. Aveam destula experienta pentru un tanar de 21 de ani. Paream mai curand un veteran de 50.

Doream impreuna cu fratii mei sa reluam albumul Destiny, dar eram prea ragusit dupa atatea spectacole, dupa atata cantat. Cand contramandam anumite spectacole, nimeni nu imi reprosa nimic, dar ma simteam totusi rau, ca si cum mi-as fi tinut fratii in loc, dupa ce realizaseram atatea lucruri frumoase impreuna. La repetitii, am facut cateva modificari usoare ca sa imi menajez gatul. Marlon m-a inlocuit in cateva pasaje care imi cereau sa prelungesc durata notelor. Shake your Body (Down to the Ground), melodia in aranjamentul nostru de pe disc, s-a dovedit a fi salvatoare pe scena, pentru ca in studio ne izbisem de tot felul de greutati. Ne simteam frustrati ca, desi ne vasuzeram visul cu ochii, fiind totodata si producatorii melodiilor noastre, reuseam mai bine in spectacole decat pe disc. Avea sa vina insa si vremea noastra.

Privind retrospectiv, imi dau seama ca am avut mai multa rabdare decat s-ar fi asteptat, poate, fratii mei . Pe cand refaceam Destiny, s-a intamplat sa perfectez cateva lucruri despre care nu vorbisem cu fratii mei, nefiind sigur ca ele ii vor interesa in aceeasi masura. “Epic” stabilise in contract ca se va ocupa de orice album solo pe care m-as fi hotarat sa il fac. Poate ca firma paria pe mai multi cai deodata; daca fratii Jackson nu vor reusi sa isi produca propriile melodii ii ramanea alternative de a ma ingropa pentru tot restul vietii. Poate ca eram prea suspicios, dar stiam din propria-mi experienta ca oamenii de afaceri vor intotdeauna sa se asigure, sa prevada tot ce se poate intampla in jururl lor, si, la nevoie cum sa isi recupereze banii pierduti. Parea logic sa gandeasca asa. Dupa cele intamplate ulterior, ma intreb daca au procedat corect, dar pentru acel moment asa stateau lucrurile.

Destiny a fost albumul nostrum cu cel mai mare success. El ne-a confirmat ca ajunseseram la stadiul optim, in care oamenii iti cumpara discul pentru ca isi dau seama ca esti valoros, ca le oferi tot ce ai mai bun cu fiecare cantec sau album. Era deci firesc sa doresc ca primul meu album solo sa fie izbutit in toate privintele.

Nu voiam ca Off the Wall sa sune pe alocuri ca Destiny. De aceea doream sa angajez un alt producator care sa nu intampine acest proiect cu pareri preconcepute. De asemenea, aveam nevoie de un om priceput, cu ureche buna, care sa ma ajute sa selectez lucrarile de care dispuneam, neavand timp sa compun alte melodii pentru ambele fete ale discului. Stiam ca publicul isi doreste un album mai valoros decat doua discuri single, in deosebi in discotecile mari, si doream ca admiratorii mei sa fie satisfacuti.

Acestea sunt toate motivele pentru care Quincy s-a dovedit a fi cel mai valoros producator pe care mi l-as fi putut dori. Prietenii lui Quincy Jones ii spuneau pe scurt “Q” datorita faptului ca ii placeau enorm petrecerile in aer liber (joc de cuvinte intraductibil – Q se pronunta ca si barbecue). Mai tarziu, dupa ce am terminat Off the Wall, m-a invitat la un concert de muzica orchestrala compusa de el, la “Holywood Bowi”; pe atunci eram atat de timid incat tot timpul am stat in culise ca sa vad spectacolul, la fel ca in copilarie. Mi-a spus ca se asteapta la lucruri frumoase din partea mea, iar de atunci traim respectandu-ne propriile principii.

In ziua in care i-am telefonat sa ii cer sfatul in legatura cu un producator, m-a pus in garda, vorbindu-mi despre indivizi cu care puteam lucra si cu care puteam avea necazuri. Era un as in meserie, stia ce trebuie facut pentru ca un disc sa fie bun, stia care producator este nimeri si care nu. Cunostea Los Angeles-ul mai bine ca Mayor Bradley, fiind mereu la curent cu ultimele noutati in meserie. Ca producator de muzica jazz, orchestrator si compositor de muzica de film era adesea contestat de unii care-l priveau exclusive din perspective creatorului de muzica pop, domeniu in care nu avea rival. Imi parea nespus de bine ca el era producatorul meu si nu altcineva; nu puteam sa fac o alegere mai buna. Avea o multime de relatii si, solicitat sa aleaga piese pentru un album muzical putea alege cu ochii inchisi. Stia sa-i asculte pe ceilati, era un om stralucit.

Albumul Off the Wall trebuia sa se intituleze initial Girlfriend. Paul si Linda Mc Cartney compusesera un cantec cu acest titlu gandindu-se la mine, chiar inainte de a ma fi cunoscut personal.
Paul Mc Cartney povesteste mereu interlocutorilor sai cum i-as fi telefonat, invitandu-l sa compunem impreuna cateva melodii de success.
Dar nu asa ne-am cunoscut.

L-am vazut pentru prima oara pe Paul la o petrecere organizata pe vaporul “Queen Mary” care este ancorat la Long Beach. Fiica lui, Heather, aflase numarul meu de telefon si ma sunase sa ma invite la aceasta mare petrecere. Ii placea muzica noastra si am discutat cu totii in jurul acestui subiect. Mai tarziu, dupa ce si-au incheiat periplul american cu Wings, Paul si familia lui au venit la Los Angeles. M-au invitat la o petrecere sustinuta la proprietatea ”Harold Lloyd”. Atunci am stat de vorba cu Paul Mc Cartney, pentru prima data. Am dat mana unul cu altul in mijlocul unei multimi uriase si mi-a spus “Stii, am compus un cantec pentru tine”. Luat prin surprindere abia i-am putut multumi. Atunci, la aceasta petrecere, a inceput sa cante Girlfriend cu dedicatia amintita.

Apoi ne-am dat unul altuia numerele de telefon si ne-am promis ca ne reintalnim cat mai curand, dar angajamentele si proiectele diferite ne-au tinut departe unul de celalalt, timp de doi ani. Pana la urma a inclus cantecul pe albumul sau London Town.

In timp ce lucram la Off the Wall s-a intamplat ceva cat se poate de straniu; Quincy a venit la mine intr-o zi si mi-a spus “Michael, am un cantec care ti se potriveste ca o manusa”. Mi-a cantat Girlfriend, fara sa isi dea seama, evident, ca Paul il compusese pentru mine. Cand i-am spus a ramas uimit si incantat. L-am inregistrat foarte curand si l-am inglobat in album. A fost o coincidenta incredibila.

Am discutat cu Quincy depre Off the Wall si am conceput cu grija sunetul pe care il doream. Cand m-a intrebat daca am vreo dorinta, i-am spus ca discul trebuie sa fie altceva decat tot ce realizasera pana atunci fratii Jackson. Greu de infaptuit, avand in vedere cat de mult munciseram pana atunci ca sa devenim o formatie, dar Quincy stia la ce ma refer. Impreuna am creat un album prin care ne-am atins scopul. Rock with You, discul single de mare success, era lucrul spre care nazuisem. Era firesc sa cant si sa nazuiesc in acelasi timp. Rod Temperton, pe care Quincy il cunostea pentru ca lucrase cu formatia “Heatwave” la Boggie Nights, compusese cantecul avand in minte un acompaniament strident, dar Quincy se gandise la ceva mai linistit si a introdus un sintetizor, care suna precum o cochilie goala de scoica de pe plaja. Eu si Q apreciam foarte mult munca lui Rod, si, in acest spirit, l-am rugat sa sintetizeze trei dintre cantecele sale pentru mine, inclusiv titlul. Rod era un om deosebit in multe privinte. Ca si mine, ii placea mai mult sa cante si sa compuna despre viata de noapte, decat sa o traiasca. Sunt mereu surprins atunci cand oamenii isi inchipuie ca, in cazul artistilor, creatia lor se bazeaza, obligatoriu, pe o experienta autentica, sau ca le reflecta prorpiul stil de viata. Adesea, nimic nu e mai departe de adevar. Evident, uneroi ma bazez pe propria experienta acumulata, dar de cele mai multe ori ideile se desprind din ce aud si citesc ca se petrece in jurul meu, materie suficienta pentru a crea un cantec. Imaginatia artistului e unealta lui cea mai importanta. Cu ajutorul ei artistul poate crea o stare sufleteasca, poate intui un sentiment pe care semenii lui ar vrea sa-l traiasca, sau te poate transporta intr-un loc cu totul diferit de lumea imediata.

In studio Q dadea destula libertate muzicienilor de a se exprima pe ei insisi, poate cu exceptia aranjamentelor orchestrale, ce reprezinta punctul sau forte. L-am adus pe Greg Phillinganes, membru al echipei care a lucrat la Destiny, ca sa puna la punct melodiile facute impreuna la Encino, tocmai cand tehnicienii studioului erau in pozitie de start. Alaturi de Greg revenise percutionistul Paulinho de Costa, iar Randy participa si el la melodia Don’t Stop Till You Get Enough.

Quincy este uluitor si nu se inconjoara de lingusitori, care sa-I cante in struna. M-am invartit printre profesionisti toata viata, stiind, cu discernamant, cine nu se lasa descurajat, cine se pricepe, cu adevarat sa compuna, cine este capabil sa incruciseze sabiile in apararea unui ideal artistic, fara sa piarda din vedere idealul propus.Il aveam pe Louis Johnson zis si “Tunetul”, care lucrase cu Q la albumele fratilor Johnson. Aveam de asemenea o echipa redutabila – formata din Wah Wah Watson, Marolo Henderson, David Williams precum si Larry Carlton de la “The Crusaders”, care urma sa fie chitaristul solist in album. George Duke, Phil Upchurch si Richard Heath au fost adusi din randul celor mai buni muzicieni de jazz-funk; totusi nu s-au sfiit sa aprecieze ca muzica noastra era destul de diferita de ceea ce cantau ei. M-am inteles bine cu Q in timpul inregistrarilor, impartindu-ne responsabilitatile si consultandu-ne in mod constant. Cu toate insistentele fratilor Johnosn, Q nu facuse prea multa muzica de dans inainte de Off the Wall, asa ca la Don’t Stop Till You Get Enough, Working Day and Night si Get on The Floor am fost nevoiti sa colaboram cu Greg la consolidarea sunetului, in studioul lui Q. Get on The Floor desi nu era un single, se dovedea foarte convingator, deoarece Louis Johnson imi crease un text excellent care-mi ingaduia sa adaug valente interpretative noi, o data cu fiecare refren. Bruce Swedien, inginerul de sunet al lui Q a pus la punct ultimele mixaje, iar mie imi place si acum sa ascult aceasta muzica.

Working Day and Night facea parte din vitrina lui Paulinho, iar eu incercam sa tin pasul cu acompaniamentul instrumental realizat de el. Greg a instalat un pian electric cu un timbre acustic perfect, eliminand orice ecou suparator. Tema lirica seamana cu aceea din The Things I Do For You de pe Destiny, dar intrucat era numai o imbunatatire a unei melodii vechi, nu doream sa complic lucrurile, ci sa las muzica sa contribuie la infrumusetarea textului.

Don’t Stop Till You Get Enough incepea cu un solo de toba, atat pentru a spori tensiunea, cat si pentru a-I surprinde pe ascultator cu rapaitul sau sacadat. Un alt fapt neobisnuit era aranjamentul meu vocal. Imi scrisesem eu insumi melodia in registru acut, acolo unde vocea mea nu se simtea in largul ei. Pentru a se potrivi cu muzica pe care mi-o imaginam, aranjamentul prelua pasajele ce nu puteau fi cantate de mine. Mixajul lui Q de la sfarsit era uluitor, coardele chitarelor fiind ciupite ca in cazul “pianelor” africane, asa-numitele kalimba. Acest cantec are o semnificatie aparte pentru mine, deoarece e primul pe care l-am compus integral. Don’t Stop Till You Get Enough a reprezentat prima mea sansa, iar eu n-am ratat-o. A fost primul cantec datorita caruia am castigat intaiul “Grammy”. Quincy avea incredere in mine si ma incuraja sa intru in studiou singur, lucru pe care l-am apreciat.Apoi aducea instrumentele cu coarde, care sporeau valoarea melodiei.

Baladele au facut din Off the Wall un album Michael Jackson. Mai cantasem balade cu fratii mei, dar pe ei nu ii entuziasmasera, lasandu-mi impresia, ca-mi fac o concesie, nimic mai mult. Off the Wall avea, pe langa Girlfriend, o melodie incantatoare, subtila, intitulata I Can’t Help It, memorabilia si palcuta de cantat, dar putin mai sinuoasa decat un cantec mangaietor, cum ar fi, sa zicem Rock with You.

Doua dintre cele mai reusite melodii erau Off the Wall si Rock with You. Stiri, muzica de dans scrisa intr-un tempo rapid este incitanta si amenintatoare, dar mie imi placea un stil mai lent, languros, bland, care mai degraba sa imbie o fata a isi risipeasca temerile decat sa si le intareasca. In Off the Wall am folosit din nou un glas ascutit, in timp ce pentru Rock with You era indicat un sunet mai natural. Simteam ca, la o petrecere, aceste doua cantece vor face ravagii, iar celelalte melodii, mai moderne, le vor crea o senzatie placuta. Iar apoi urma She Is Out of My Life. Poate ca, pentru o peterecere, era un cantec prea personal.

Uneori imi era greu sa privesc in ochi fetele cu care ma intalneam, chiar daca le cunoasteam bine. Intalnirile si relatiile mele cu el nu au avut deznodamantul scontat. Intotdeauna intervenea ceva. Una e sa imparti ceva cu milioane de oameni, iar alta cu o singura persoana. Multe fete vor sa afle despre mine tot felul de lucruri – de ce traiesc asa cum traiesc, sau de ce fac asa cum fac – incercand sa mi se vare in suflet. Ele vor sa ma scoata din singuratate, dar de fapt imi lasa impresia ca vor de fapt sa imparta cu mine aceasta singuratate, pe care n-as dori-o nimanui, deoarece cred ca sunt unul din cei mai solitari oameni din lume.

She Is Out of My Life se refera la barierele care m-au separat de oameni. Desi par usor de trecut, te izbesti de ele adesea, spulberandu-ti visele. Tom Bahler a realizat un aranjament muzical splendid, dar parca era dintr-un musical de pe Broadway. In realitate, asemenea probleme nu se rezolva atat de repede, si melodia prezenta acest cusur. In plus, ea nu putea fi plasata la inceputul sau la sfarsitul discului, datorita substratului ei pesimist. De aceea, cantecul lui Stevie, care urmeaza dupa aceea, atat de cald si chemator, parca deschide o usa zavorata; sunt inca emotionat cand il ascult. Discul se incheie cu melodia lui Rod, Burn This Disco Out, dar pana la el vraja se risipeste.
Emotional, m-am implicat foarte mult in She Is Out of My Life. In acest caz, e adevarat ca plangeam la sfarsit, cuvintele avand brusc un efect considerabil asupra mea. Totul mocnea in mine pana la explozia finala. Aveam 21 de ani si acumulasem destula experienta in anumite privinte, nu intotdeauna fericite, din pricina carora, in moment de bucurie, ma simteam adesea sarac sufleteste. Uneori cred ca experienta mea de viata este ca o imagine reflectata intr-o oglinda inselatoare, enorma intr-o parte si subtire, pe punctul de a disparea, in partea cealalta. Eram ingrijorat ca senzatia mea se va verifica in She Is Out of My Life, dar din moment ce a atins coarda sensibila a ascultatorilor, mi-am redobandit echilibrul.

Profund emotionat dupa interpretarea acestei melodii, i-am avut alaturi de mine pe Quincy si Bruce Swedien. Imi amintesc cum imi ingropasem fata in palme, auzind doar zgomotul aparatelor de inregistrat, in timp ce suspinele mele rasunau in studiou. Mai tarziu mi-am cerut scuze, dar mi s-a raspuns ca nu era cazul.

Munca depusa la Off the Wall a fost una din cele mai dificile din viata mea, in ciuda succesului mare de care s-a bucurat. In acel timp aveam putini prieteni apropiati si ma simteam izolat. Eram atat de singur incat ma plimbam agale prin imprejurimi, sperand sa ma intalnesc din intamplare cu cineva, cu care sa stau de vorba si, poate, sa ma imprietenesc. Voiam sa ma intalnesc cu oameni care sa nu stie cine sunt. Doream sa ma intalnesc din intamplare cu cineva care sa-mi devina prieten, placandu-i de mine, si care, poate, sa aiba si el nevoie de un prieten. Nu doream sa ma imprietenesc cu cineva doar pentru ca stie cine sunt. Voiam sa ma intalnesc cu oricine din cartier – cu copii, n-avea importanta cu cine.

Succesul atrage mai intotdeauna dupa el singuratatea. Asa este. Oamenii isis inchipuie ca ti-a pus Dumnezeu mana in cap, ca ai totul la dispozitie. Ei cred ca poti merge oriunde, ca poti face orice, dar nu este adevarat. Pe tine te intereseaza doar lucrurile durabile.
Astazi, am invatat sa infrunt cu mai mult succes aceste vicisitudini ale vietii, sis a nu ma mai simt atat de abatut ca odinoara. In timpul scolii n-am avut cu adevarat prietene. Erau fete care imi pareau nostime, dar imi venea greu sa le abordez. Eram prea stanjenit – nu stiu de ce – era o prostie. Am fost bun prieten cu o fata. Imi placea, dar timiditatea m-a impiedicat ca sa i-o spun.

Prima mea iubire autentica a fost Tatum O’Neal. Ne-am intalnit la o discoteca din Sunset Strip, numita “On the Rox”. Am schimbat numerele de telefon si apoi ne-am telefonat deseori. Vorbeam cu ea ore in sir: de pe strada, din studio, de acasa. Prima data am fost impreuna la o petrecere, la vila lui Hugh Hefner, unde ne-am distrat de minune. M-a luat de mana intaia oara, in seara aceea la “On the Rox”. Cand ne-am cunoscut, eu stateam asezat la o masa, cand, brusc am simtit o mana catifelala cautand-o pe a mea. Era Tatum. Poate ca aceasta scena nu spune altora nimic, dar pentru mine a insemnat mult. M-a atins. Asa am simtit atunci. Si in trecut, fetele ma atinsesera adesea, imbulzindu-se, repezindu-si mainile spre mine si tipand, in fata cordonului de politisti care ma pazeau. Dar acum era altfel, ma atingea o singura fata; asa este intotdeauna cel mai bine.

Legatura noastra a evoluat. Eram indragostit de ea (si ea de mine), fiind impreuna multa vreme. In cele din urma, relatia noastra s-a transformat intr-o prietenie solida. Inca mai stam de vorba din cand in cand; ar tebui sa spun ca a fost prima mea iubire - dupa Diana.
Cand am aflat ca Diana Ross se marita, m-am bucurat pentru ea, stiind ca asta o va face fericita. Totusi, imi era greu, deoarece trebuia sa stau in preajma ei, “entuziasmandu-ma” ca se marita cu un barbat pe care, in fond, nici nu il cunoscusem. Voiam sa fie fericita, dar trebuie sa admit ca eram putin ofensat si gelos, pentru ca pe Diana am iubit-o si o voi iubi mereu.

Alta legatura sentimental a fost cu Brooke Shields. Legatura romantica si serioasa. Au existat apoi multe femei minunate in viata mea, femei ale caror nume nu ar insemna nimic pentru cititorii acestei carti; n-ar fi drept sa vorbesc despre ele, deoarece, nefiind celebritati, nu sunt obisnuite sa-si vada numele tiparite. Ele tin la acest mister si prin urmare le respect dorinta

Liza Minelli e o persoana a carui prietenie o apreciez in mod deosebit. In lumea spectacolelor, imi este ca o sora. Ne intalnim si discutam despre ale noastre, simtind o dorinta nestavilita pentru asta. Facem impreuna mai multe lucruri: mancam, ne culcam, invatam cantece si dansam. Ne distram cum nu se poate mai bine. Pe scurt: o iubesc.
Imediat dupa ce am terminat Off the Wall m-am dedicate inregistrarii albumului Triumph, impreuna cu fratii mei. Doream sa combinam cele mai bune melodii de pe cele doua albume pentru turneul nostru. Can You Feel It?, prima melodie de pe album , era patrunsa de cel mai adanc fior rock al fratilor Jackson.Nu prea era muzica de dans. O aveam in vedere pentru spectacolul TV, care deschidea turneul nostrum, un fel de Also Sprach Zarathustra (Asa grait-a Zarathustra – poem simfonic compus de Richard Strauss, inspirat de lucrarea omonima a filosofului Friederic Nietzsche), tema filmului Odiseea spatial 201. Eu si Jackie ne gandiseram sa combinam sunetul orchestral cu un gospel cantat de un cor de copii. Gamble si Huff au foat oarecum de accord cu noi. Cantecul era triumful dragostei asupra tuturor pacatelor din lume. Maniera de a canta a lui Randy a fost foarte buna, chiar daca ambitusul sau vocal nu corespundea cu totul dorintelor sale. Respiratia si frazarea lui m-au tinut pe loc in timp ce cantam. Am repetat ore in sir la o claviatura cu sunt ragusit, pana cand am obtinut ceea ce dorisem. Aveam sase minute la dispozitie si nu cred ca am depasit timpul nici macar cu o secunda.
Lovely One era o variant mai lunga a cantecului Shake Your Body Down to the Ground, cu acel sunet diafan de pe Off the Wall. Am incercat sa ii imprim lui Jackie o interpretare mai noua, mai eterata la cantecul Your Ways, in timp ce claviatura asigura un fundal sonor de calitate. Paulinho a adus toata “artileria grea”: triangluri, tobe si clopote. Acest cantec se refera la o fata stranie, care trebuie luata asa cum este, iar eu nu pot face altceva decat sa ascult cu placere cantecul.
Everbody e mai vesel decat melodia dansanta Off the Wall, iar Mike Mc Kinney e cel care o pune in miscare. Acompaniamentul vocal sugereaza influenta melodiei Get on the Floor, dar sunetul lui Q e mai profund, mai tulburator; sunetul nostru avea mai degraba usurinta unui ascensor care urca fara efort pana la ultimul etaj. Tinte Waits for No One a fost compus de Jackie si Randy care s-au gandit la vocea si stilul meu. Voiau sa tina pasul cu textierii albumului Off the Wall si au reusit o treaba buna. Give It Up nea- oferit tuturor ocazia de a canta, mai ales lui Marlon. Am deviat de la sunetul orchestral caracteristic melodiilor noastre, cazand in capcana noului aranjament muzical, care ne-a coplesit. Walk Right Now si Wondering Why erau mai aproape de sunetul Destiny, dar in cea mai mare parte le lipseau sarea si piperul.
A existat totusi o exceptie: Heartbreak Hotel.Jur ca titlul mi-a izvorat din minte si ca nu m-am gandit la vreun alt cantec cand l-am compus. Casa se discuri l-a tiparit pe coperta cu titlul This Place Hotel, din cauza legaturii pe care celalalt titlu o avea cu Elvis Presley. Oricat de important a fost el pentru muzica, alba sau neagra, pe mine nu m-a influentat deloc. Cred ca aceasta melodie a venit la timpul potrivit. La aparitia ei, oamenii au crezut ca, daca voi continua sa traiesc izolat, s-ar putea sa mor ca si el.Comparatia nu-si are rostul, iar eu n-am dat nicicand atentie unor asemenea remarci. Totusi, modul cum s-a distrus Elvis nu ma poate lasa indiferent nedorind nicicand sa ii calc pe urme.
La Toya a contribuit cu un strigat la inceputul cantecului dupa cum i s-a cerut. Sunt de accord ca nu e cel mai potrivit start pentru o cariera, dar sora mea abia pasise intr-un studio de inregistrari. De atunci a facut cateva discuri bune si e deja realizata pe plan muzical. Strigatul alunga un vis urat, dar noi intentionam ca visul abia sa inceapa, facandu-l pe ascultator sa se intrebe daca este vis sau realitate. Acesta a fost efectul pe care cred ca l-am realizat. Cele trei soliste vocale din culise erau tribil de amuzate, cand realizau efectele sonore nemaipomenite pe care le doream, pana cand auzeau mixajul.

Heartbreaker Hotel era cel mai ambitios cantec pe care il compusesem. Am lucrat la el pe mai multe niveluri: puteai sa dansezi, sa canti, sa-ti fie frica sau doar sa-l asculti. A trebuit sa adaug cateva note cantate incet la pian si un final cantat de violoncel, totul incheindu-se pe un ton optimist pentru ascultator, linistindu-l. Nu are sens sa incerci sa sperii pe cineva, daca nu exista in melodie ceva ce sa-l si calmeze. Heartbreaker Hotel era dominata de razbunare, iar eu sunt paralizat de idea razbunarii. Este ceva ce nu pot intelege. Ideea de a oblige pe cineva “sa plateasca” pentru ce a facut, sau pentru ceea ce se presupune ca a facut, imi e cu desavarsire straina. Interpretarea mi-a dezvaluit aceste convingeri personale si, pentru moment, m-a ajutat sa le atenuez. Nu trebuie uitat ca exista foarte multi rechini in cautare de prada.
Daca acest cantec, si mai tarziu Billie Jean, parea a puna solistele vocale intr-o lumina nefavorabila, aceasta nu mi se datoreaza in mod specia. Inutil sa precizez ca imi place enorm interactiunea dintre sexe; e o latura fireasca a vietii, iar eu iubesc femeile. Numai cand sexul e folosit a forma de santaj sau putere, acest dar lasat de Dumnezeu devine hidos.

Triumph a fost ultima explozie de energie de care aveam nevoie pentru a crea un spectacol perfect, fara material ajutatoare. Am inceput repetitiile cu orchestra, dinc are facea parte si Mike Mc Kinney. De asemenea David Williams dorea sa vina cu noi in turneu; acum era membru permanent al orchestrei.

Turneul avea sa fie un eveniment deosebit. Efecte speciale fusesera create pentru noi de catre marele vrajitor Doug Henning. Voiam sa dispar complet, intr-un nor de fum, imediat dupa Don’t Stop. Trebuia sa coordoneze efectele speciale impreuna cu formatia “Showco” care controla intreaga montare. Eram bucuros sa discut cu el in timpul repetitiilor. Parea nedrept din partea lui sa imi ascunda secretele sale si, cu exceptia banilor, nu-i ofeream nimic altceva de care sa se poata folosi. Eram putin cam stanjenit din pricina asta, totusi doream ca spectacolul nostru sa fie grandios si stiam ca Henning va avea o contributie spectaculoasa. Ne aflam la intecere cu formatia “Earth, Wind and Fire” si “The Commodores”; toate formatiile tineau locul intai, iar noi stiam ca , dupa zece ani de succese, multa lume ne considera terminati.
Muncisem foarte mult pentru a concepe planul acestui turneu. Incercam sa afirm ca exista viata si sens dincolo de timp si spatiu, iar paunul devenea tot mai stralucitor si mai mandru. Voiam ca spectacolul nostru sa reflecte si aceasta idee.

Satisfactiile mele, generate de realiarea unor ritmuri si progrese tehnice indedite, precum si succesul obtinut cu Off the Wall au fost contrabalansate de lovitura primita de mine la nominalizarile premiilor “Grammy” din 1979. Desi Off the Wall fusese unul din cele mai apreciate discuri ale anului, a primit o singura nominalizare: cea mai buna performanta vocala. Imi amintesc unde ma aflam cand am primit vestea. Ma simteam ignorant de semenii mei si asta ma durea. Oamenii mi-au spus mai tarziu ca fusese o veste bomba si pentru ei.

Eram dezamagit, dar apoi m-am emotionat gandindu-ma la urmatorul album. Mi-am spus: “Asteapta pana data viitoare” – socotind ca nu vor fi instare sa ignore urmatorul meu album. Am urmarit festivitatea de premiere la televizor si a fost palcut sa castig la categoria mea, desi eram inca mahnit de reactia semenilor mei. Ma tot gandeam: “Data viitoare, data viitoare”.

In multe privinte artistul se identifica cu opera sa. Este dificil sa se faca o separare. Cred ca pot fi obiectiv, la modul brutal, in privinta operei pe care o creez, si, daca ceva nu merge, imi dau seama; dar, credeti-ma, cand termin un album sau un cantec, puteti fi siguri ca am stors din mine totul, pana la ultima picatura de energie si de talent dat de Dumnezeu.

Off the Wall a fost bine primit de admiratorii mei si cred ca de aceea mi-au pricinuit durere nominalizarile “Grammy”. Aceasta experienta a aprins un foc in sufletul meu. Nu ma gandeam decat la urmatorul album si ce o sa fac cu el. Nazuiam sa fie cu adevarat maret.



--------------------

Andra si bebe Theodora Povestea noastra

Angels wanted to do the moonwalk so God sent one to bring Michael Jackson

motanik spune:

Capitolul 5 - Moonwalk

Off the Wall a aparut pe piata in august 1979,in luna in care implineam 21 de ani si incepusem sa administrez totul de unul singur. Albumul a fost cu siguranta unul din evenimentele majore ale vietii mele. A insemnat foarte mult pt mine, deoarece succesul avut a dovedit, fara urma de indoiala, ca un fost "copil minune" se poate maturiza, devenind un artist valoros, cu priza la public. Off the Wall a insemnat un pas inainte si ca muzica de dans. Cand am inceput acest proiect am discutat cu Quincy cat este de important sa surprinzi pasiunea si sentimentele puternice intr-o interpretare inregistrata. Cred ca asa ceva am realizat cu balada She's Out of My Life si, intr-o masura mai mica, cu Rock with You.

Privind inapoi, imi trec pe dinaintea ochilor toate pregatirile facute si observ cum m-a ajutat Off the Wall pt munca pe care avea s-o facem la urmatorul album, Thriller. Quncy, Rod Temperton si multi dintre muzicienii care si-au dat concursul la realizarea albumului Off the Wall aveau sa ma ajute sa imi vad visul cu ochii. Se vandusera aproape sase milioane de exemplare cu Off the Wall in tara, dar doream sa fac un album si mai mare. Inca din copilarie, visam sa inregistrez discul cu cea mai buna vanzare din lume. Imi amintesc cand mergeam la inot cum imi puneam in minte o dorinta inainte de a sari in bazin. Nu uitati, am crescut stiind ce inseamna harnicia, intelegera, atngerea unui scop.si mi s-a spus ce este si ce nu este posibil. Voiam sa fac ceva deosebit. Imi intindeam mainile, ca si cum as fi vrut sa-mi trimit gandurile in spatiu, imi puneam dorinta si apoi plonjam in apa. Imi spuneam: "Asta este visul meu. Asta este dorinta mea", de fiecare data cand plonjam in apa.
Cred in dorinte si in capacitatea unei persoane de a-si indeplini o dorinta. Cred din tot sufletul. Ori de cate ori vedeam un apus de soare, imi puneam in liniste dorinta secreta in fata soarelui ce se pierdea incetul cu incetul la apus. Mi se parea ca soarele imi luase dorinta cu el. Mi-o puneam chiar in clipa in care ultima raza de soare disparea. Iar o dorinta este mai mult decat o dorinta, este un scop. Este ceva ce poate deveni realitate cu ajutorul constientului si subconstientului tau.

Imi amintesc ca ma aflam odata in studiou impreuna cu Quincy si Rod Temperton, in timp ce lucram la Thriller. In timpul repetitiei, unul dintre ei m-a intrebat: "Daca albumul asta n-o sa aiba succes ca Off the Wall, vei fi dezamagit?"

M-am simtit de-a dreptul jignit ca mi s-a pus o asemenea intrebare. Le-am spus ca Thriller trebuie sa fie mai bun decat Off the Wall. Recunosc ca doream ca acest album sa aiba cea mai mare vanzare din toate timpurile.

Au inceput sa rida. Parea o dorinta abstracta, nerealista.
Au fost situatii in timpul inregistrarii cu Thriller cand ma emotionam sau ma suparam pt ca nu-i puteam face pe cei cu care lucram sa vada ceea ce vedeam eu. Asta mi se mai intampla uneori si acum. Adesea oamenii pur si simplu nu vad ceea ce vad eu. Au prea multe indoieli. Nu poti sa dai ce ai mai bun in tine cand tu insuti ai indoieli. Daca tu nu ai incredere in fortele tale, cine oare sa aiba? Daca iti intretii indoielile, nu este bine deloc. Ma gandesc la mentalitatea de genul "incearca sa obtii ce poti". Ea nu iti cere sa te autodepasesti. N-am incredere in asa ceva.

Cred ca suntem puternici, dar ca nu ne folosim mintea la capacitatea maxima. Mintea noastra este suficient de puternica sa ne ajute sa obtinem ce vrem. Eu stiam ce puteam face cu acest disc. Aveam o echipa valoroasa, idei bune si stiam ca putem face un lucru deosebit. Succesul cu Thriller mi-a transformat multe visuri in realitate. A devenit intr-adevar discul cu cea mai mare vanzare din toate timpurile, aparind si in Cartea Recordurilor Guinness.
Am muncit din greu la albumul Thriller , dar este adevarat ca numai daca dai totul, poti obtine ceva de calitate. Eu tind spre perfectiune; muncesc pina cand cad din picioare. Iar la acest album asa am muncit. De un imens ajutor mi-a fost increderea lui Quincy in tot ce faceam in timpul inregistrarilor. Cred ca a vazut de ce sunt in stare in timp ce lucram la Off the Wall. Asculta ceea ce aveam de spus si ma ajuta sa infaptuiesc ceea ce imi dorisem cu acest album, dar a avut mai multa incredere in mine in timp ce lucram la Thriller. Si-a dat seama ca dispun de increderea si de experienta necesara pentru realizarea discului in cauza si uneori pleca din studiou tocmai pt ca avea incredere in noi. Am intr-adevar o mare incredere in fortele proprii. Cand imi fac un proiect, cred in realizarea lui in proportie de 100%. Pun tot sufletul in acest scop. Chiar as muri pentru infaptuirea lui. Asa sunt eu.

Quincy stie de minune sa echilibreze un album, realizand mixajul corect, atit pt cantecele rapide, cat si pt cele lente. Am inceput sa lucram cu Rod Temperton la cantecele de pe albumul Thriller, pe care l-am intitulat initial Starlight. imi compuneam singur cantecele, in timp ce Quincy asculta melodiile altora, sperand sa le gaseasca pe cele potrivite pt album. Stie ce doresc si mi se potriveste. Amindoi impartasim aceeasi filozofie in legatura cu realizarea unui album; nu credeam numai in valoarea anumitor melodii de pe discul in cauza. Toate melodiile trebuie sa fie remarcabile, iar noi ne-am straduit intotdeauna sa fie asa.

Terminasem cateva cantece proprii, dar nu i le-am dat lui Quincy pina cand nu am vazut ce adusese el de la alti compozitori. Primul cantec pe care il aveam era Startin Something, compus de mine inca de cand lucram cu totii la Off the Wall, dar nu i-l oferisem lui Quincy pentru acest album. Uneori am un cantec compus de mine care imi place cu adevarat si nu ma pot hotari sa il prezint altora. Pe cand lucram la Thriller, am tinut deoparte mult timp melodia Beat It pina m-am hotarit sa i-o cand lui Quincy. El imi tot spunea ca avem nevoie de o melodie rock de senzatie pt album. imi spunea: "Haide, unde e? Stiu ca o ai". Imi plac melodiile mele, dar la inceput mi-e teama sa le prezint publicului, deoarece poate ca nu vor placea, iar asta este o experienta dureroasa.

In cele din urma m-a convins sa i-o cant. Am adus melodia Beat It si i-am cantat-o. I-a placut la nebunie. ma simteam in culmea fericirii.
Pe cand ne pregateam sa incepem lucrul la Thriller, i-am telefonat la Londra lui Paul McCartney si de aceasta data i-am spus: "Ce-ar fi sa ne intalnim si sa compunem niste melodii de succes?". Din colaborarea noastra s-au nascut Say Say Say si The Girl Is Mine.
Pina la urma am ales impreuna cu Quincy The Girl Is Mine, ca prim single de pe albumul Thriller. De fapt, n-aveam prea mult de ales. Cand ai mari sanse de reusita cu un cantec, trebuie sa-l prezinti cat mai repede publicului; altfel moare. Trebuia sa reusim.

Cand l-am abordat pe Paul, doream de fapt sa-i rascumpar amabilitatea de a fi contribuit cu melodia Girlfriend, compusa pt mine, la albumul Off the Wall. Am compus The Girl Is Mine, despre care stiam ca se va potrivi vocilor noastre ingemanate, si am lucrat impreuna la Say Say Say, terminata mai tarziu cu George Martin, marele producator al formatiei "The Beatles".

Say Say Say a fost compus, in colaborare, de Paul - un barbat care stia sa cante la toate instrumentele din studiou si sa scrie stima pt fiecare - si de un copil, eu, care nu stiam atitea. Totusi, am lucrat pe picior de egalitate si ne-am distrat impreuna. Paul nu a trebuit nicicand sa ma aduca fortat in acel studio. Colaborarea a fost un mare pas inainte pt mine, sporindu-mi increderea in fortele proprii, deoarece nu mai era Quincy Jones care sa ma urmareasca si sa imi corecteze greselile. Eu si Paul aveam aceeasi parere in privinta realizarii unei melodii pop, fiind o mare sarbatoare pt mine ca puteam lcra cu el. Cred ca de la moartea lui John lennon, Paul a trebuit sa traiasca pe masura sperantelor pe care oamenii n-aveau nici un temei sa le nutreasca in privinta lui; Paul McCartney a dat foarte mult muzicii si admiratorilor sai.

In cele din urma, am inceput sa cumpar cataloagele editate de publicatiile muzicale ATV, care includeau multe cantece valoroase compuse de Lennon si McCartney. Iar multi oameni nu stiu ca Paul mi-a dat curaj sa fiu si editor muzical. Stateam cu Paul si Linda in casa lor de la tara, cand Paul mi-a spus ca este si editor muzical. Mi-a inmanat o brosura cu sigla MPL tiparita pe coperta. A zambit cand am deschis-o, deoarece stia ca o sa imi placa mult cuprinsul. Continea lista tuturor cantecelor editate de Paul, ale caror drepturi de autor el le cumparase de multa vreme. Nu ma gandisem la asa ceva pina atunci. Cand catalogul editat de publicatia muzicala ATV, care contine multe din cantecele lui Lennon si McCartney, a disparut de pe piata, m-am hotarat sa licitez si eu.

Ma consider un muzician care este intamplator si om de afaceri. Eu si Paul invataseram amindoi ca nu este usor sa faci afaceri, iar importanta editarii unor cantece era demna de un compozitor. Compozitia este izvorul fortei de viata a muzicii po****re. Procesul creatiei nu necesita numai timp sau norma, ci mai ales inspiratia si dorinta de a-ti duce proiectul pina la capat. Cand eram dat in judecata de te miri cine pentru The Girl Is Mine, doream sa imi apar reputatia si imi continuam drumul ales. Am afirmat ca multe din ideile mele imi vin din subcontient sau din visuri, dar unii credeau ca asta e o aiureala. Profesia noastra este ca un avocat care te apara atunci cand ti se intenteaza un proces pt ceea ce nu ai facut. Toate acestea fac parte din procesul tau de initiere, asa cum mi se intampla cand castigam in copilarie concursurile pentru tinere talente.

Not My Lover a fost titlul folosit de noi pentru Billie Jean deoarece Q avea cateva obiectii in privinta titlului original dat de mine acestei melodii. Se gandea ca poate oamenii se vor gandi imediat la Billie Jean King, jucatoarea de tenis. Multi oameni mi-au pus intrebari in legatura cu acest cantec, iar raspunsul este foarte simplu. Este vorba numa ide o fata care spune ca eu sunt tatal copilului ei, iar eu pledez pentru nevinovatia mea deoarece "copilul nu este fiul meu".

Niciodata nu a existat vreo "Billie Jean". (Cu exceptia celor care au venit dupa melodie). Fata din cantec este un amestec din trupul acelora care ne-au facut necazuri in decursul anilor. Acest lucru li s-a intamplat catorva dintre fratii mei, iar eu ramineam perplex. Pur si simplu, nu intelegeam cum pot spune unele fete ca au ramas insarcinate cu cineva, cand nu este adevarat. Nu pot intelege cum se poate minti in acest hal. Chiar si in ziua de azi sunt fete care vin la poarta casei noastre si fac cele mai stranii afirmatii de genul: "Oh, sunt sotia lui Michael" sau "Tocmai am pierdut cheile de la apartamentul nostru". Imi amintesc de o fata care ne innebunea peste masura. Cred ca isi inchipuia intr-adevar in mintea ei ca-mi apartine. A mai fost o fata care pretindea ca ma culcasem cu ea si ma ameninta. Am mai vazut si doi taraie-brau, care pareau seriosi, la poarta de la Hayvenhurst. Era doar o impresie; puteau deveni periculosi. Diversi indivizi incercau sa intervina in viata ta, afirmand ca Isus i-a trimis sa-mi vorbeasca si ca Dumnezeu i-a trimis sa vina - tot felul de baliverne.

Un muzician cunoaste marfa buna. Trebuie sa fie convins de asta. Totul trebuie sa mearga ca pe roate. Satisfactiile profesionale iti dau o alta stare, te fac sa te simti bine. Stii despre ce este vorba cand auzi materialul sonor. Asta am simtit in legatura cu Billie Jean. Stiam ca va fi un mare succes inca de cand il compuneam. Acest cantec ma absorbea cu totul. Intr-o zi, intr-o pauza facuta in timpul unei sedinte de inregistrari, ma plimbam cu masina pe strada Ventura cu Nelson Hayes, care lucra cu mine pe atunci. Billie Jean imi umbla prin cap si numai la asta ma gandeam. Tocmai coboram din masina cand un pusti cu o motocicleta vine la noi in fuga si ne spune: "V-a luat foc masina". Deodata am simtit mirosul si ne-am indepartat pe moment. Toata partea din fata a Rolls Royce-ului era in flacari. Acel copil ne-a salvat viata. Daca masina ar fi explodat, am fi putut muri. Dar eram atit de absorbit de melodia ce imi umbla prin cap, incat nu mi-am dat seama de ceea ce s-ar fi putut intampla decat foarte tarziu. Chiar in timp ce primeam ajutor si gaseam o alta posibilitate de a ne intoarce, eu continuam sa imi compun melodia in liniste, intr-atit ma pasiona Billie Jean.
Inainte de a compune Beat It, ma gandisem c-ar fi bine sa fac tipul de cantec rock care sa aiba succes mare si sa se vanda, dar de asemenea, sa fie ceva total diferit de muzica rock pe care oascultam la emisiunea radio Top 40.

Beat It a fost compusa gandindu-ma la copiii de scoala. Mi-a placut intotdeauna sa creez piese care sa le placa mult copiilor. Este amuzant sa compui pt ei si sa le cunosti preferintele, deoarece alcatuiesc un public foarte pretios. nu-ti poti bate joc de ei. Si astazi reprezinta publicul cel mai important pt mine, deoarece tin foarte mult la ei. Daca lor le place, inseamna ca este vorba despre o melodie formidabila, indiferent ce spun clasamentele.

Textul melodiei Beat It exprima ceea ce as face eu daca as fi intr-o situatie dificila. Mesajul sau - detestarea violentei - este pt mine o profesiune de credinta. Le spune copiilor sa fie inteligenti si sa evite incurcaturile. Nu vreau sa zic ca trebuie sa intorci si celalat obraz atunci cand te pocneste cineva, dar, daca esti la strimtoare si n uai de ales, incearca sa te retragi inainte ca violenta sa izbucneasca. Daca te bati si esti ucis, n uai castigat imic; dimpotriva, ai pierdut totul. tu esti invinsul, iar cei care te iubesc sunt si ei la fel. Cam acesta este mesajul melodiei Beat It. Spre mandria mea, eu rezolv toate divergentele cu altii pe cale pasnica si cu intelepciunea ca aleg cea mai buna solutie posibila.
Cand Q i-a telefonat lui Eddie van Halen, acesta a crezut ca este o farsa. Datorita legaturii proaste, Eddie era convins ca vocea de la celalat capat este a altcuiva. Dupa ce i-a spus sa-l lase in pace, Q a mai facut o data numarul. Eddie a fost de acord sa participe la repetitiile noastre si ne-a oferit un solo de chitara incredibil pentru Beat It.

Ultimii membri ai formatiei noastre erau orchestra "Toto", care inregistrasera discurile de succes Rosanna si Africa. Cu totii in parte fusesera foarte apreciati in calitate de muzicieni inainte de a forma un grup. Datorita experientei lor, cunosteau ambele fatete ale inregistrarilor in studiou, cand sa fii independent si cand sa fii cooperant, urmand sfaturile producatorului. Steve Porcaro lucrase la Off the Wall si cantase la claviatura in orchestra "Toto". De data asta si-a adus colegii de orchestra cu el. Muzicologii stiu ca David Paich, conducatorul orchestrei, este fiul lui Marty Paich, care a lucrat la discurile celebre ale lui Ray Charles cum ar fi I can't Stop Loving You.

Imi place enorm Pretty Young Thing, compus de Quincy Jones si James Ingram. Don't Stop Till You Get Enough imi stimulase apetitul pt introducerea vorbita, partial pt ca eu nu credeam ca vocea mea sa fie ceva ce trebuie sa ascunda cantecul. Am avut mereu o voce placuta. Nu am cultivat-o si nici n uam alterat-o chimic; asta sunt eu - las totul asa cum este. Imaginati-va cum trebuie sa fie atunci cand esti criticat pt un lucru natural, dat de Dumnezeu. Imaginati-va cat de mult te doare cand presa imprastie tot felul de neadevaruri, facandu-i pe oameni sa se intrebe daca spui sau nu adevarul. Tu singur, iti iei apararea, stiind ca oricine poate scoate un material bun din asemena calomnii, obligandu-te sa negi ce se spune despre tine si creionand o alta poveste. in trecut am incercat sa nu raspund la asemenea provocari ridicole deoarece asta innobileaza atit provocarile, cat si pe oamenii care le fac. nu uitati, presa inseamna afaceri: ziarele si revistele apar ca sa faca bani - uneori in detrimentul acuratetei, cinstei si chiar al adevarului.

Oricum, la introducerea vorbita la Pretty Young Thing eram ceva mai increzator decat am fost in albumul precedent. Imi placeau cuvintele care contribuiau la succesul acestei muzici rock'n'roll si care nu existau in dictionare. Le-am adus in studiou pe Janet si LaToya pt acest cantec, iar ele au cantat acompaniamentul vocal "adevarat" din culise. James Ingram a programat impreuna cu mine un dispozitiv electronic numit Vocoder, care a produs vocea lui E.T.

Human Nature a fost cantecul adus lui Q de formatia Toto, si amindoi am fost de acord ca avea cea mai frumoasa melodie auzita de noi in ultima vreme, chiar mai frumoasa decat Africa. Este o muzica inaripata. Oamenii mi-au pus intrebari referitoare la cuvinte: "De ce imi place asa....Mie imi place sa iubesc altfel...". Multi cred ca texul pe care il canti are o semnificatie speciala, personala pt tine, ceea ce nu prea este adevarat. Important este sa ajungi la oameni, sa-i emotionezi. Uneori, acest lucru poate fi facut cu mozaicul format din aranjamentul melodic si cuvinte. Alteori, continutul ideatic al cuvintelor emotioneaza. Mi s-au pus multe intrebari referitoare la Muscles, cantecul pe care l-am compus si produs pt Diana Ross. Acest cantec mi-a indeplinit un vis stravechi de a compensa o parte din numeroasele favoruri pe care mi le-a facut. Am iubit-o mereu pe Diana si am respectat-o. Oricum, Muscles este numele sarpelui meu.

The Lady in My Life a fost una dintre cele mai dificile melodii realizate de mine. Ne obisnuiseram cu multe repetitii, astfel incat sunetul vocal sa fie perfect, dar Quincy nu era satisfacut de mine, chiar si dupa zeci de repetitii. In cele din urma, m-a luat deoparte in timpul unei pauze si mi-a spus sa cant, ca si cum m-as ruga. Chiar asa a spus. Dorea sa ma intorc in studiou si sa ma rog, literalmente. Deci m-am intors si le-am spus sa stinga luminile din studiou si sa traga draperiile dintre studiou si camera de control, astfel incat sa nu mai fiu constient de mine. Quincy a dat drumul la banda, iar eu m-am rugat. Rezultatul este ceea ce auziti pe disc.

Pina la urma am fost extrem de presati de casa noastra de inregistrari ca sa terminam Thriller. cand o casa de discuri te grabeste, poti fi sigur ca n use joaca. Iar pe noi ne-a grabit foarte tare la Thriller. Spuneau ca trebuie sa fie gata intr-o zi anume, orice s-ar intampla.

Deci am parcurs o perioada in care ne dadeam de ceasul mortii sa terminam albumul inainte de termenul fixat. S-au facut multe compromisuri in privinta mixajului si nu se stia daca anumite sunete se vor gasi sau nu pe disc. S-au facut atitea taieturi incat aproape ca am pierdut tot albumul.

Cand in cele din urma am ascultat ceea ce facuse, Thriller avea un sunet atit de ondulat incat mi-au dat lacrimile de suparare. Eram cu totii foarte presati deoarece in timp ce incercam sa terminam Thriller, lucram si la E.T., unde aveam de asemenea, termen. Toti oamenii astia se luptasera unii cualtii degeaba, iar noi am reusit sa intelegem ca tristul adevar era ca mixajele de la Thriller nu sunt bune.

Ne-am asezat in studiou, Studioul Westlake din Hollywood si am ascultat tot albumul. Eram suparat. Toata aceasta emotie retinuta iesise la iveala. M-am infuriat si am parasit incaperea. Le-am spus baietilor: "Asta este situatia, nu il scoatem. Telefonati la CBS si spuneti-le sa renunte la acest album. NU il scoatem".

Stiam ca asa este. Daca ne-am fi oprit din lucru si am fi examinat ceea ce faceam, discul ar fi fost grozav. Nu fusese revazut asa cum trebuia pt ca, dupa cum am aflat, poti distruge un album splendid in timpul mixajului. Este ca si cum ai distruge un film celebru la final, cand zici ca l-ai pus la punct. Trebuie doar sa nu te grabesti.
Unele lucruri nu pot fi grabite.

La inceput au fost auzite niste strigate, niste tipete din partea personalului tehnic, dar la sfarsit au inteles totul, ca niste baieti destepti. Stiau si ei; numai ca eu spusesem primul. Pina la urma mi-am dat seama ca trebuie sa iau totul de la inceput - sa fac mixajele pt tot albumul inca o data.

Ne-am luat cateva zile libere, am respirat adinc si ne-am pus pe treaba. Apoi totul a iesit la iveala proaspat, curatindu-ne urechile de ce auzisem si am inceput sa facem mixaje pt doua cantece pe saptamana. Cand am terminat - grozav - suna altfel. CBS a sesizat, de asemenea, diferenta. Thriller a fost un proiect dificil.

Ne simteam atit de bine cand am terminat! Eu eram atit de emotionat incat nu mai aveam rabdare sa-l vad pe piata. Cand am terminat, n-a fost nici o sarbatorire a evenimentului, de care sa-mi pot aminti. Nu ne-am dus la nici o discoteca, nici altundeva. Doar ne-am odihnit. Asta e felul meu de a sarbatori.

Cele trei videoclipuri pt televiziune care au iesit din Thriller - Billie Jean, Beat It si Thriller - faceau parte cu toate din conceptia mea originala cu privire la album. Eram hotarit sa prezint aceasta muzica intr-un mod cat mai atragator cu putinta. Pe atunci, ma uitam cum fac altii emisiuni tv si nu puteam intelege de ce atit de multe erau primitive si slabe. Am vazut copii urmarind si acceptand emisiuni plicticoase la televizor, neavand de ales. Telul meu este ca tot ceea ce fac sa fie la superlativ, indiferent de domeniu, deci de ce sa muncesc atita la un album si apoi sa fac un videoclip groaznic? Doream ceva care sa-i lipeasca pe spectatori de televizoare, ceva care sa poata fi vazut mereu. De la inceput, ideea a fost sa le ofer oamenilor calitate. Deci doream sa fac o munca de pionierat in acest domeniu relativ nou si cele mai bune videoclipuri. Nici macar nu-mi place sa le spun asa. Pe platoul de filmare le-am explicat ca facem un film si asta a fost maniera de amordare a emisiunilor. Imi doream cea mai talentata echipa - cel mai bun scenarist, cel mai bun regizor, cei mai buni masinisti pe care-i putea avea. nu turnam pe banda obisnuita, ci era vorba despre un film de 35 mm. Lucram cu seriozitate.

Pentru primul videoclip, Billie Jean, am stat de vorba cu cativa regizori, cautand pe cineva cu adevarat unic. Cei mai multi dintre ei nu s-au prezentat in fata mea cu ceva inovator. In acelasi timp, am inceput sa discutam si despre problema financiara. Totul s-a rezolvat in privinta ambelor clipuri, Beat It si Thriller, deoarece nu doream sa ma cert cu nimeni in legatura cu banii. ca rezultat, am si astazi filmul celor doua videoclipuri.

Billie Jean a fost facut cu banii retelei CBS - vreo 250.000 de dolari. Pe atunci era o mare suma de bani pt un videoclip, dar mi-a placut foarte mult ca aveau atita incredere in mine. Steve Baron, cel care a regizat Billie Jean, avea multa imaginatie, desi la inceput n-a fost de acord ca trebuie sa se si danseze. Simteam ca spectatorii vor sa vada si dans. Era grozav sa dansezi pt televiziune. Cadrul este atit de spontan, ca de altfel si multe altele.

Videoclipul Billie Jean a lasat o impresie puternica asupra spectatorilor, fiind un mare succes.

Beat it a fost regizat de Bob Giraldi, care facuse multe reclame. Imi amintesc ca ma aflam in Anglia cand s-a hotarit ca Beat It sa fie urmatorul single din Thriller, iar noi trebuia sa alegem un regizor pt videoclip.

Simteam ca Beat It trebuie interpretat literal, asa cum a fost compus, o banda luptand impotriva alteia pe strazile orasului. Trebuia sa fie dur. Despre asta era vorba in Beat It.

Cand m-am intors in Los Angeles si am vorbit cu Bob Giraldi, mi-am dat seama ca el este regizorul ideal pt Beat It. Imi placea nespus cum isi facea meseria, deci am pus la punct totul cu privire la Beat It. Am discutat despre tot felul de lucruri, despre ideile lui si ale mele, rezolvand totul. Am facut impreuna regia, framintind si sculptind intreaga materie.

Ma gandisem la banditii de pe strada cand am compus Beat It, deci a trebuit sa adunam cateva dintre cele mai dure "bande" din Los Angeles si sa le punem la lucru. Ideea s-a dovedit a fi buna, iar eu am avut multe de invatat din asta. Gasiseram niste copii vagabonzi, copii duri, si n ua fost nevoie de machiaj. Acest baieti din tripoul care aparea in prima secventa nu erau actori. "Marfa" era reala.

Desi nu fusesera adusi adevaratii banditi din cartier, la inceput baietii ne cam intimidasera. Noi eram bine paziti, fiind bine pregatiti pt orice. Sigur ca in curand ne-am dat seama ca nu era nevoie de toate astea, ca banditii erau in mare parte umili, draguti si amabili in relatiile cu noi. Le dadeam sa manince in pauze, iar ei inghiteau tot ce aveau in farfurie. Mi-am dat seama ca aceia care sunt rai si duri o fac pt a se impune in fata celorlalti. Doreau sa fie vazuti si respectati, iar acum noi urma sa-i distribuim la televiziune. Le placea la nebunie. "Hei uitati-va la mine, sunt cineva!" Si cred ca din cauza asta multe bande se comporta asa cum bine stim cu totii. Sunt razvratiti, dar razvratiti care vor atentie si respect. Ca noi toti, vor si ei sa iasa in evidenta. Iar eu le-am dat ocazia. Macar pt cateva zile au fost staruri.

Se purtau atit de frumos cu mine - politicosi, linistiti; ma sprijineau in tot ceea ce faceam. Dupa numerele de dans mi-au laudat munca si pot spune ca asta a contat enorm. Doreau multe autografe si deseori stateau in jurul meu. orice doreau, le dadeam: fotografii, autografe, bilete pt spectacole, orice. Erau niste baieti simpatici.
Adevarul acelei experiente a iesit la iveala pe ecran. Videoclipul cu Beat It era intr-adevar incitant si simteai emotiile tuturor. Simteai viata de pe strada si realitatea acestei vieti. Priveai Beat It si stiai ca acesti baieti sunt duri. Erau ei insisi, iar acest lucru s-a vazut. Nu erau actori, interpreti; erau departe de asa ceva. Erau ei insisi, iar senzatia pe care ti-o dadeau era spiritul lor.

M-am intrebat mereu daca au inteles acelasi mesaj ca si mine din cantec.
Cand a aparut Thriller, casa de discri a presupus ca osa vanda vreo doua milioane de exemplare. In general, casele de discuri nu cred ca un nou album va fi mult mai bun decat cel de dinainte. Isi inchipuie ori ca ai avut noroc data trecuta, ori ca numarul discurilor vandute a fost egal cu numarul spectatorilor. De obicei, expediaza numai vreo doua milioane in magazine, ca sa-si acopere cheltuielile.

Asa se intampla de obicei, dar odata cu Thriller, am avut sa le modific atitudinea.
unul dintre cei care m-au ajutat la Thriller a fost Frank Dileo. Frank era vicepresedintele sectiei de reclama la "Epic", atunci cand l-am cunoscut. Alaturi de Ron Weisner si Fred Demann, Frank era raspunzator de transformarea visului meu cu Thriller in realitate. Frank a auzit primul fragment din Thriller in studioul "Westlake" din Hollywood, unde a fost inregistrat in mare albumul. Era acolo impreuna cu Freddie Deman, unul dintre impresarii mei, iar eu si Quincy le-am cantat beat It si fragmente din Thriller, la care inca lucram. Au fost foarte impresionati si am inceput sa discutam la modul serios cum sa "dam lovitura" cu acest album.

Frank a muncit intr-adevar enorm si s-a dovedit a fi mina mea dreapta in timpul anilor ce aveau sa vina. Intelegerea profunda a industriei inregistrarilor s-a dovedit nepretuita. De exemplu, am scos pe piata Beat It ca single, in timp ce Billie Jean era inca pe locul I. Ce ide la CBS urlau: "Esti nebun. O s-o ucideti pe Billie Jean". dar Frank le-a spus sa nu-si faca probleme, ca ambele melodii vor fi extraordinare, concomitent, in Top 10. Asa a si fost.

In primavara anului 1983 era clar ca albumul este un mare succes. Fara limite. De fiecare data cand se reedita albumul, se vindea tot mai repede.
Asa s-a intamplat cu Beat It.

La 16 mai 1983, am interpretat Billie Jean la o retea de televiziune in onoarea celei de-a 25-a aniversare a firmei "Motown". Aproape cincizeci de milioane de oameni au vazut acest spectacol. Dupa aceea, multe aveau sa se schimbe.
De fapt, spectacolul Motown 25 fusese pregatit cu o luna mai devreme, in aprilie. Titlul complet era "Motown 25: Yesterday, Today and Forever" si ma vad silit sa mentionez ca am participat si eu la realizarea lui. Ma bucur ca a fost asa, pt ca spectacolul mi-a adus pina la urma cateva dintre cele mai fericite si rasunatoare momente din viata mea.

Asa cum am mentionat, la inceput am raspuns nu acestei idei. Mi s-a cerut sa apar ca membru al grupului "Jackson" si sa fac un numar de dans personal. Dar nici unul dintre noi nu mai era angajat la "Motown". S-au nascut discutii indelungate intre mine si managerii mei, Weisner si DeMann. M-am gandit cat de mult a facut Berry Gordy pt mine si pt grup, dar le-am spus managerilor si celor de la "Motown" ca nu voiam sa apar la tv. Intreaga mea atitudine fata de tv este mai degraba negativa. Berry a venit sa ma vada si sa vorbim despre asta. Tocmai editam Beat It la studioul "Motown" si probabil ca cineva ii spusese ca ma flam in cladire. A coborit in studiou si mi-a spus pe larg despre ce era vorba. Am spus: "Okay, dar daca o fac, vreau sa cant Billie Jean". Urma sa fie singurul cantec din spectacol ce nu fusese facut la "Motown". Mi-a spus ca asta era oricum ceea ce vroia el de la mine. Am cazut de acord sa facem un potpuriu al Jacksonilor, care l-ar fi inclus si pe Jermaine. Eram toti infiorati.

Asa ca i-am strins pe fratii me isi am inceput repetitiile pt acest spectacol. I-am pus intr-adevar pe treaba si ne simteam bine, intr-un fel cam ca pe vremea lui "Jackson 5". Eu am facut coregrafia si am repetat-o cu ei zile intregi, in casa noasrta din Encino, inregistrand fiecare snur pe banda video, pe care o vizionam dupa aceea. Jermaine si Marlon si-au adus si ei contributia. Apoi ne-am dus la "Motown" in Pasadena pt alte repetitii. Ne-am facut numarul si, cu toate ca ne menajam resursele si nu dadeam niciodata totul din noi la repetitii, s-a strins toata lumea in jurul nostru sa ne priveasca, apoi au inceput sa aplaude. Apoi am facut eu pasajul cu Billie Jean, pe care de fapt l-am improvizat, neavand nimic pregatit. Nu avusesem timp pt asta din cauza repetitiilor cu grupul.

A doua zi am sunat la biroul meu managerial si le-am spus: "Va rog sa-mi comandati o palarie, o sapca, ceva-ceva ce ar putea purta un agent secret". Voiam ceva sinistru si special, un fel de palarie pleostita si cu boruri mari. inca nu aveam o idee foarte clara despre ceea ce aveam de facut cu Billie Jean.

In timp ce lucram cu Thriller am gasit o jacheta neagra si am zis: "Sa stii ca intr-o zi am sa ma imbrac in asta pt spectacol". Era atit de perfecta si se potrivea atit de bine cu show-business-ul, incat am purtat-o la Motown 25.

Dar in noaptea ce preceda inregistrarea inca nu aveam idee despre ce voi face in numarul meu solo. Asa ca am coborit in bucataria de acasa si am cantat Billie Jean. Tare. Eram acolo singur, cu o noapte inainte de show si am lasat cantecul sa-mi spuna ce aveam de facut. Intr-un fel, am lasat dansul sa se creeze singur. Am intrat intr-o adevarata comunicare cu el; am auzit bataile de intrare, am luat palaria de spion si am inceput sa pozez si sa pasesc, lasind ritmul Billie Jean sa creeze miscarea. Ma simteam aproape obligat sa o las sa se creeze singura. Nu puteam sa fac nimic, sa ma opun in vreun fel. Fiind in stare sa "pasesc inapoi" si lasand dansul sa vina singur, totul n ua fost decat o distractie.

Am repetat anumiti pasi si anumite miscari, cu toate ca numarul era de fapt mai mult spontan. Am repetat o vreme si Moonwalk, si mi-a venit ideea, acolo in bucatarie, sa prezint in cele din urma Moonwalk publicului tot la Motown 25.

La vremea aceea Moonwalkul ajunsese deja pe strazi, dar l-am mai imbunatatit putin cand l-am facut si eu. Se nascuse ca pas de break-dance, o chestie haioasa pe care copiii de negri o creasera dansand pe la colturile strazilor din ghetto. Negrii sunt cu adevarat niste dansatori foarte inventivi, ei au creat multe dintre noile dansuri, pur si simplu. Asa ca mi-am zis: "Am acum sansa sa-l fac" si l-am facut. Trei pusti m-au invatat. Ei mi-au explicat miscarile de baza, iar eu le-am repetat indelung acasa, singur. Am intercalat acest pas intre alte miscari, amestecandu-le. Tot ceea ce stiam sigur era ca in timpul lui Billie jean urma sa merg inapoi si inainte in acelasi timp, de parca as fi mers pe luna.

In ziua reprezentatiei "Motown" isi desfasura activitatea avand programul ramas in urma. Se facuse tarziu. Mi-a sarit tandara si incepusem sa repet de unul singur. Imi facusem deja rost de palaria dorita. Fratii mei au vrut sa stie la ce foloseste, dar le-am spus ca vor trebui sa astepte si vor vedea. Si l-am rugat pe Nelson Hayes sa ma ajute.

"Nelson...dupa ce fac numarul cu fratii mei si se sting luminile,paseaza-mi palaria prin intuneric. Voi fi in colt, linga culise, voi vorbi cu spectatorii, iar tu sa mi-o pasezi pe la spate, sa mi-o pui in mina prin intuneric".

Asa ca, dupa ce fratii mei si cu mine ne-am terminat numarul impreuna, m-am deplasat pina la marginea scenei si am spus:" Sunteti minunati! As vrea sa spun ca au fost timpuri frumoase, au fost momente magice prin care am trecut impreuna cu fratii mei, inclusiv Jermaine. Dar ceea ce imi place mie cu adevarat" - si Nelson mi-a strecurat palaria in mina - "sunt cantecele cele mai noi". M-am intors, mi-am pus palaria si am inceput Billie jean, am intrat in ritmul acela apasat; pot sa spun ca spectatorilor le-a placut cu adevarat spectacolul meu. Fratii mei mi-au povestit ca se inghesuiau in culise uitandu-se la mine cu gurile cascate, in sala aflindu-se si parintii si surorile mele. tot ce imi aduc aminte este ca la sfarsit am deschis ochii si am vazut acea mare de oameni stind in picioare si aplaudand. Am simtit o emotie fantastica. Stiam ca dadusem din mine tot ce putusem si ma simteam bine, foarte bine. dar, in acelasi timp, simteam si o usoara dezamagire launtrica. Planuisem sa fac o pirueta lunga si sa ma opresc pe varfurile degetelor de la picioare, ramanand astfel suspendat o vreme, dar n uam reusit sa stau asa atit de mult cat mi-as fi dorit. Am facut pirueta si am aterizat pe varfurile degetelor de la picioare. Voiam pur si simplu sa ramin asa, sa "inghet" acolo, dar nu a mers chiar asa cum imi facusem planul.

Cand am ajuns in spatele scenei, cei aflati acolo au inceput sa ma felicite. Eram inca necajit din pricina piruetei. Ma concentrasem atit de tare, iar eu sunt un perfectionist. In acelasi timp, stiam ca acesta era unul dintre cele mai fericitee momente din viata mea. Mai stiam ca era pt prima data cand fratii mei aveau ocazia sa ma vada si sa afle ce stiu sa fac, cum evoluam. Dupa reprezentatie, fiecare dintre ei m-a luat in brate si m-a sarutat, in spatele scenei. Nu mai facusera asta pina atunci, si m-am simtit fericit pentru noi toti. A fost atit de minunat cand ma sarutau in felul acesta. Imi placea la nebunie! Ne imbratisam tot timpul. Toata familia m-a luat in brate si m-a sarutat, cu exceptia tatei; el este singurul care n ua facut-o. Oricand ne revedem unul cu celalat ne manifestam astfel; dar cand m-au pupat in seara aceea, m-am simtit ca si cum as fi primit din partea lor o binecuvantare.
Spectacolul inca ma zgandarea in sinea mea, si nu m-am simtit multumit pina cand nu a venit la mine, in spatele scenei, un baietel. Avea cam 10 ani si era imbracat intr-un tuxedo. Se uita la mine cu ochii stralucitori, nemiscat in locul in care statea si mi-a spus: "Cine naiba te-a invatat sa dansezi in felul acesta?".

Am scos un fel de zambet si i-am spus: "Practica, presupun." Si baiatul s-a uitat la mine coplesit de respect. Am plecat dar, pt prima data in seara aceea, m-am simtit intr-adevar bine pentru ceea ce realizasem in spectacol. Mi-am spus ca trebuie intr-adevar sa-mi fi iesit foarte bine, caci copiii sunt cinstiti. Atunci cand pustiul mi-a spus ce mi-a spus, am simtit ca intr-adevar facusem o treaba buna. Am fost atit de miscat de intrega intamplare, incat m-am dus acasa si am asezat pe hartie cum a decurs totul. Intrarea, debutul meu, a luat sfarsit o data cu acea intalnire cu copilul din spatele scenei.

A doua zi dupa spectacolul Motown 25, m-a sunat la telefon Fred Astaire. Mi-a spus, acestea fiind cuvintele lui exacte: "Te misti diabolic. Omule, i-ai lasat pe toti paf, au cazut toti in fund aseara". Asta mi-a spus Fred Astaire. I-am multumit. Apoi mi-a mai zis: "Esti un dansator nervos. Si eu sunt la fel. Si eu faceam chestii de-astea cu bastonul meu".

Ma mai intalnisem cu el pina atunci o data sau de doua ori, dar aceasta era prima data cand el ma cauta pe mine. A continuat, spunandu-mi: "M-am uitat aseara in mod special; am inregistrat totul si m-am uitat astazi dimineata din nou. Te misti diabolic".

A fost cel mai mare compliment pe care l-am primit in viata mea, si singurul pe care mi-am dorit vreodata sa-l cred. Venind de la Fred Astaire, el insemna pt mine mai mult decat orice. Mai tarziu, aceasta reprezentatie a mea a fost propusa pt un premiu Emmy la categoria muzicala, dar am pierdut in fata lui Leontyne Price. Nu mai conta. Fred Astaire mi-a spus lucruri pe care nu le voi uita niciodata - iar acesta este premiul meu. Mai tarziu, m-a invitat acasa la el, iar acolo mi-a facut o sumedenie de complimente, pina cand m-a coplesit. S-a oprit asupra reprezentatiei mele cu Billie Jean pas cu pas. Marele coregraf Hermes Pan, care a semnat coregrafia in filmele lui Fred, a venit si el acolo si i-am aratat si lui cum se executa Moonwalk, explicandu-i si alti cativa pasi, care il interesau in mod deosebit.

Nu mult dupa aceea, a venit in vizita la mine acasa Gene Kelly si mi-a spus si el ca ii place cum dansez. Acel show a fost o experienta fantastica, pentru ca am simtit ca prin el am fost introdus in grupul neoficial dar fratesc al dansatorilor, si m-am simtit deosebit de onorat, pt ca acestia erau oamenii la care tineam cel mai tare, pe care ii admiram cel mai mult pe pamint.

Imediat dupa Motown 25, familia mea a citit prin ziare tot felul de lucruri despre persoana mea, ca as fi un "nou Sinatra" si "la fel de incitant ca Elvis", tot felul de chestii de genul asta. Era foarte placut sa aud toate acestea, dar stiam ca presa poate sa fie foarte nestatornica. Intr-o saptamana te iubesc toti, pentru ca saptamana urmatoare sa se manifeste de parca nu ar fi nimic de capul tau.
Mai tarziu, i-am facut cadou lui Sammy Davis jacheta cea neagra si stralucitoare pe care am purtat-o la Motown 25. Mi-a spus ca vrea sa faca o preluare dupa ceea ce am facut eu pe scena acolo, asa ca i-am spus: "Iata, nu vrei sa porti asta atunci cand o vei face?" A fost foarte fericit. Il iubesc pe Sammy. Este un tip minunat si un adevarat om de spectacol. Unul dintre cei mai buni.

Am purtat o singura manusa inca cu mult timp inainte de Thriller. Simteam ca a purta o singura manusa este ceva rece, dur. A purta doua manusi parea ceva obisnuit, insa una singura iti dadea in mod categoric o aparitie de alt gen. Mult timp am crezut ca e cea mai mare greseala pe care o poti face, aceea de a te gandi prea mult la felul cum arati, pentru ca un artist trebuie sa-si lase propriul stil sa se manifeste, sa evolueze in mod natural, spontan. Nu te poti gandi la toate acestea, trebuie sa simti locul si rolul.

De fapt, purtam o manusa de foarte mult timp, insa nu am dat prea mare atentie acestui fapt, pina cand, deodata, toate au inceput sa se portiveasca pe Thriller in 1983. mai purtasem una si in cateva din turneele mai vechi, din anii '70, ca si in timpul turneului Off the Wall, precum si pe toate copertile discurilor in concert pe care le-am scos dupa aceea.

Acea manusa desperecheata face parte din show-business. Imi placea foarte tare sa o port. Odata, din pura coincidenta, mi-am pus o manusa neagra, la decernarea premiilor Americii, ceremonie care s-a intamplat sa aiba loc tocmai in ziua de nastere a lui Martin Luther King jr. E ciudat cum se potrivesc lucrurile uneori.

Admit ca imi place foarte tare sa lansez noi mode, dar nu m-am gandit niciodata ca portul ciorapilor albi o sa prinda. nu cu mult timp in urma era considerata o extravaganta extrema sa porti ciorapi albi. In anii '50 nu era chiar asa, dar in anii '60 si '70 barbatii nu i-ar fi purtat nici morti. Pentru multi oameni parea o extravaganta atit de mare, incat nici nu se gandeau la asa ceva.

Eu insa i-am purtat intotdeauna, si-i voi purta intotdeauna. Fratii mei spuneau despre mine ca parca sunt intr-o cada de baie, dar nu ma interesa. Intr-o zi, Jermaine s-a suparat si m-a spus mamei: "Mama, Michael iar poarta ciorapi albi. Nu poti face ceva? Vorbeste cu el". Era tare amarit din cauza asta si se plingea mereu. Ziceau ca parca sunt o paiata. Insa eu am continuat sa-i port, iar acum sunt la moda din nou. probabil ca ciorapii albi au prins din nou doar ca sa-i faca in ciuda lui Jermaine. Ma simt magulit cand ma gandesc la asta. Dupa ce a iesit Thriller devenise ceva obisnuit , din nou, sa porti pantalonii atit de scurti incat sa ti se vada gleznele.

Atitudinea mea este ca daca moda spune ca un anumit lucru este oprit, eu voi face exact acel lucru.

Atunci cand sunt acasa, nu-mi place sa-mi pun cine stie ce haine. Iau pe mine ce-mi pica in mina. Obisnuiam sa-mi petrec zile intregi in pijama. Imi plac camasile din flanela, tricourile clasice, strimte, hainele simple.

Atunci cand ies, ma imbrac in haine tipatoare, stralucitoare, mult mai complicate, dar prin casa si la studiou merge orice. Nu prea port bijuterii; de obicei, nu port deloc pt ca ma incurc in ele. Uneori primesc de la oameni giuvaeruri drept cadou, pe care le pun bine datorita valorii lor sentimentale, insa de cele mai multe ori le las aruncate undeva. Unele mi-au fost furate. Jackie Gleason mi-a dat un inel minunat. Si l-a scos de pe mina si mi l-a dat mie. Mi-a fost furat si mi-a parut rau, nu pt inel in sine, ci pt ca gestul conteaza mai mult decat orice. M-a deranjat faptul ca mi-a fost luat. Inelul nu era decat un simplu obiect.

Ceea ce imi placemie cel mai tare, ceea ce ma face fericit, este sa dau spectacole si sa creez. Intr-adevar, podoabele nu ma intereseaza deloc. Imi place sa imi pun sufletul in ceva si sa-i fac pe oameni sa accepte si sa le placa acel ceva. Acesta e un simtamint minunat.

Apreciez arta din acest motiv. Sunt un mare admirator al lui Michelangelo si a felului in care acesta si-a picurat sufletul in lucrarile lui. Stia in adincul inimii sale ca intr-o zi va muri, insa lucrarile pe care le-a facut vor trai mai departe. Poti spune ca a pictat tavanul Capeli Sixtine cu intreg sufletul lui. La un moment dat chiar l-a distrus si a luat totul de la inceput, pentru ca vroia sa fie perfect. El a spus asa: "Daca vinul este acru, arunca-l".
Pot sa ma uit la o pictura si sa ma pierd. Te atrage prin patos si drama. Comunica cu tine. Poti sa-ti dai seama ce a simtit artistul. Acelasi lucru simt si in legatura cu fotografia. Despre o fotografie bine facuta, patrunzatoare, poti scrie volume intregi.
Asa cum am mai spus, in viata mea au intervenit multe schimbari dupa Motown 25. Mi s-a spus ca spectacolul a fost urmarit de peste 47 milioane de spectatori si ca s-ar parea ca multi dintre ei s-au dus si au cumparat Thriller, Pe la sfarsitul anului 1983, albumul se vanduse in opt milioane de exemplare, intrecand cu mult asteptarile celor de la CBS. Cam pe atunci, Frank Dileo mi-a spus ca i-ar placea sa ne vada producand un alt filmulet, sau o caseta video.

Ne era cat se poate de clar ca urmatorul single si videoclip avea sa fie Thriller, o piesa lunga si cu un material bogat, pe care un regizor destept l-ar fi putut face in joaca. Imediat ce a fost luata decizia, am stiut cine doream sa regizeze tot. Cu un an in urma vazusem un film de groaza numit An American Werewolf in London si mi-am dat seama ca realizatorul lui, John Landis, era perfect pt Thriller, din moment ce conceptul nostru de filmare TV se caracteriza prin aceleasi transformari pe care le-am vazut intamplandu-se si in cariera lui.

Asa ca l-am contactat pe John Landis si l-am rugat sa regizeze. A fost de acord cu bugetul si am pornit la treaba. Detaliile tehnice ale acestui film erau atit de descurajatoare, incat foarte curand a trebuit sa-l sun pe John Branca, care era nu numai avocatul meu, ci si unul dintre cei mai apropiati si mai valorosi consilieri. John a inceput sa lucreze cu mine inca de la Off the Wall; de fapt, m-a scos din nenumarate incurcaturi pe care le-am avut cu o serie de persoane suspuse, neavand alt impresar, dupa ce a fost scos Thriller. Este un om extrem de talentat, capabil sa faca orice. Oricum, John era in panica, deoarece devenea cat se poate de clar ca bugetul initial al lui Thriller avea sa se dubleze. Finantam eu insumi acest proiect, asa incat banii pt buget, care se duceau asa de repede, proveneau din propriul meu buzunar.
In acest moment insa, John a venit cu o idee nemaipomenita. El ne-a sugerat ideea sa facem un filmulet separat, finantat de altcineva, despre cum a decurs realizarea lui Thriller. In plus, se parea ca nimeni nu mai facuse asta pina atunci. Eram siguri ca va iesi un documentar interesant, care in acelasi timp ne ajuta sa platim cealalta parte, dublata, a bugetului. Lui John nu i-a luat prea mult timp sa puna aceasta afacere pe roate. Finantarea a fost facuta cu bani gheata de MTV si "Showtime Cable Network", iar realizarea a ramas pe seama lui Vestron.
Succesul filmului The Making of Thriller a fost oarecum un soc pt noi. Acesta s-a vandut in aproximativ 1 milion de exemplare, si asta numai sub forma casetelor video. Chiar si acum detine recordul tuturor timpurilor al vanzarii muzicii video.

Filmul Thriller a fost gata la sfarsitul anului 1983. L-am lansat in februarie, debutul facandu-l la MTV. "Epic" a lansat Thriller sub forma de single, iar vanzarile albumului au crescut nebuneste. Potrivit statisticilor, in urma filmului Thriller si a lansarii discului single, in mai putin de 6 luni, s-au vandut in plus 14 milioane de albume si casete. La un moment dat, in 1984, intr-o singura saptamana s-au vandut un milion de discuri.

Sunt inca ametit de rezultatul acesta. In momentul in care am incheiat, in sfarsit, campania cu Thriller, un an mai tarziu, se ajunsese la 32 de milioane de albume vandute. Astazi, vanzarile au ajuns la 40 milioane. Un vis a devenit realitate.

In aceasta perioada mi-am schimbat si impresarii. Contractul cu Weisner si DeMann a expirat la sfarsitul lui 1983. Deja tata nu ma mai reprezenta, iar eu cautam alti oameni. Intr-o zi m-am dus la hotelul Beverly Hills sa-l vizitez pe Frank Dileo, pe care l-am intrebat daca l-ar interesa sa paraseasca studiourile Epic si sa se ocupe de cariera mea.
Frank m-a rugat sa ma gandesc mai bine si, daca era o certitudine, sa-l sun inca o data vineri. Inutil sa va mai spun, l-am sunat din nou.
Succesul lui Thriller din anul 1984 m-a socat cu adevarat, mai ales ca albumul a primit un magulitor numar de premii, cum ar fi American Music Awards si Grammy. Imi aduc aminte ca am avut un sentiment entuziasmant al triumfului. Chiuiam de bucurie, dansand in jurul casei, topaiam si strigam. Atunci cand albumul a fost declarat cel mai bine vandut album al tuturor timpurilor, nu-mi venea sa cred. Quincy Jones se lamenta: "Eroule, desfa sticla cu sampanie!". Toti ne simteam la fel. Dumnezeule! Ce sentimente! Sa muncesti atit de mult la ceva, sa investesti atit de mult si sa reusesti! Toti cei care fusesera implicati in Thriller parca pluteau. A fost minunat.

Mi-am imaginat ca ma simt asa cum ar trebui sa se simta un alergator de cursa lunga care rupe banda de hartie la linia de sosire. Ma gandeam la un atlet care fuge cat poate de repede, dand din el tot ce poate. In cele din urma se apropie de final sisimte panglica cu pieptul, in timp ce multimea din tribune se ridica in picioare, incurajandu-l. Dar eu nu am nici o legatura cu sportul.

Ma indentific insa cu acel om, datorita faptului ca stiu cat de intens s-a antrenat, si mai stiu cat de mult inseamna pt el acel moment. Poate ca si-a devotat intreaga viata acestui efort, acestui moment unic. Apoi castiga. Aceasta este realizarea unui vis. Aceasta este masura puterii. Impartasesc acest simtamant pentru ca il cunosc.

Unul dintre efectele secundare ale lui Thriller si ale acelei perioade a fost acela ca ma obosise sa fiu constant in ochii publicului. Din aceasta cauza mi-am aranjat o viata mai linistita, mai intima. Eram inca foarte timid la aparitiile mele. Trebuie sa va amintiti ca am fost un copil-minune, iar cand cresti fiind privit astfel, oamenii nu vor sa te schimbi, sa imbatrinesti si sa arati altfel. Atunci cand am inceput sa fiu cunoscut, sa devin vedeta, eram inca grasut ca un bebelus, avand fata rotunda si durdulie. Mi-am pastrat aceasta rotunjime pina acum cativa ani, cand mi-am schimbat dieta, renuntand sa mai maninc carne, fie ea de vaca, pui, porc sau peste,si nici anumite mincaruri, care stiu ca ingrasa. Vroiam doar sa arat mai bine, sa traiesc mai bine, sa ma simt mai bine, sa fiu mai sanatos. Pe masura ce pierdeam in greutate, fata mea incepea sa capete forma actuala, iar presa a inceput sa ma acuze ca mi-as fi transformat fizionomia prin interventii chirurgicale, in afara de forma nasului, la care recunoasc cinstit ca am umblat, asa cum au facut multi alti interpreti si alte staruri. Ei iau de obicei o fotografie din adolescenta, ori de la terminarea scolii si o compara cu imaginea mea actuala. In pozele mele vechi, fata mea este rotunda si indesata. Pe deasupra, fotografia este prost luminata incat arat ca un african. In pozele recente mi se observa fata de om matur. Am alta coafura si nasul imi este transformat. De asemenea, in fotografiile recente, cei care mi le-au facut, niste profesionisti, mi-au asigurat o lumina excelenta. Nu este tocmai cinstit sa faci asemenea comparatii. S-a spus ca mi-am facut operatie plastica la oasele fetei. mi separe foarte ciudat ca oamenii au ajus la o asemenea concluzie si cred ca sunt foarte rauvoitori.

Judy Garland, Jean Harlow si multi altii si-au facut si ei nasurile. Problema mea este ca, fiind celebru inca de copil, oamenii s-au obisnuit sa arat intr-un anumit fel.

As vrea chiar acum sa spun lucrurilor pe nume. Nu mi-am transformat niciodata pometii sau ochii. Nu mi-am subtiat buzele, cum nu am facut nici transplant de piele. Toate aceste acuzatii sunt ridicole. Daca ar fi fostadevarate, as fi recunoscut, insa nu sunt. Am facut doua operatii la nas, iar recent mi-am facut o despicatura in barbie, dar asta a fost tot. Deocamdata. Nu ma intereseaza ce spun ceilalti - este fata mea, iar eu stiu cel mai bine.

Acum sunt vegetarian, din care cauza sunt mult mai slab. Tin dieta stricta de ani de zile. Ma simt mai bine ca oricand, mai sanatos si mai plin de energie. Oricum, nu inteleg de ce este presa atit de interesata in speculatii la adresa fizionomiei mele. Ce legatura are fata mea cu muzica pe care o cant sau cu dansul meu?

Zilele trecute cineva m-a intrebat daca sunt fericit. I-am raspuns: "Nu cred ca voi fi vreodata pe deplin fericit". Fac parte dintre acei oameni care sunt cel mai greu de satisfacut, dar, in acelasi timp, stiu cat de recunoacator trebuie sa fiu, si chiar sunt, pt faptul ca sunt sanatos, ca familia si prietenii ma iubesc.

De asemenea, sunt intr-o usoara incurcatura. In noaptea in care am castigat opt premii American Music Awards acestea mi-au fost inminate intr-o emisiune in direct, in timpul careia purtam ochelari de soare. Katherine hepburn m-a sunat si m-a felicitat, dar m-a pus intr-o situatie dificila din cauza acelor ochelari. "Admiratorii tai vor sa-ti vada ochii" m-a dojenit ea. "Nu ii pacali". Luna urmatoare, in februarie 1984, la acordarea premiilor Grammy, in timpul galei, castigasem deja cu Thriller sapte premii si se parea ca va veni si al optulea. Toata seara m-am dus pe podium si mi-am luat trofeele si diplomele purtand ochelari de soare. In cele din urma, atunci cand Thriller a castigat premiul pt cel mai bun album, cand m-am dus sa-l ridic, mi-am dat jos ochelarii, m-am asezat in fata camerei de luat vederi, uitandu-ma spre obiectiv si am spus : "Katherine Hepburn, acesta este pentru tine". Presupuneam ca se uita la tv si chiar asa a si fost.
Trebuie sa te mai si distrezi.




--------------------

Andra si bebe Theodora Povestea noastra

Angels wanted to do the moonwalk so God sent one to bring Michael Jackson

motanik spune:

Capitolul 6 - Dragostea e tot ce-ti trebuie


Imi planuisem sa-mi petrec cea mai mare parte a anului 1984 lucrand la cateva idei de filme pe care le aveam, dar m-am abatut de la planurile mele. Prima data, in ianuarie, m-am procopsit cu niste arsuri in timp ce faceam o reclama pentru “pepsi”, pe care o inregistram impreuna cu fratii mei.

Cauza focului a fost pur si simplu prostia. Faceam inregistrarea in timpul noptii, iar eu trebuia sa cobor pe cateva scari printer niste faclii, bombe de magneziu, asezate foarte aproape, de fiecare parte a scarii. Parea cat se poate de simplu. Trebuia sa cobor pe acele trepte in timp ce aceste bombe urmau sa explodeze in imediata mea apropiere. Am facut cateva repetitii si ma incadram perfect in timp. Efectul luminos provocat de acele faclii era extraordinar. Aba mai tarziu mi-am dat seama ca bombele se aflau la numai jumatate d emetru departare de capul meu, in ambele parti, ceea ce insemna o nerespectare totala a regulilor de securitate. Trebuia sa stau in mijlocul unei explozii de magneziu, la numai o jumatate de metro distanta de bombe in fiecare parte.

Apoi Bob Giraldi, regizorul, a venit la mine si mi-a spus:”Michael, ajungi jos prea devreme. Vrem sa te vedem acolo sus, pe scari. Atunci cand se aprind luminile vrem sa vedem ca esti acolo, asa ca asteapta!”
Asadar am asteptat, bombele au explodat de fiecare parte a capului meu, iar parul mi-a luat foc din pricina scanteilor. Dansam pe rampa aceea, intorcandu-ma, facand piruete, fara sa stiu ca eram in flacari. Deodata mi-am simtit bratele ridicandu-se spre cap, in incercare de a calma valvataia. Am cazut pe jos, straduindu-ma sa ma scutur de flacari. Jermaine s-a intors si m-a vazut pe podea, imediat ce exploziile incetasera, si a crezut ca fusesem impuscat de cineva din multimie – caci inregistrarea se facea in fata unui numar mare de spectatori. Lui asa i s-a parut si cam asa si aratam.

Mico Brando, care lucreaza pentru mine, a fost prima persoana care a ajuns in apropierea mea. Dupa asta totul a fost haos. A fost o nebunie. Nici un film nu ar putea sa imortalizeze destul de bine drama care a urmat in acea seara. Multimea a inceput sa zbiere. Cineva a strigat: “Faceti rost de niste gheata!”. Se auzeau de peste tot tipete nebunesti, de isterie. Oamenii se vaitau: “Oh, nu!” In cele din urma a aparut o ambulanta si, ianinte de a ma baga in ea, i-am vazut pe membrii executivului de la “Pepsi” stand intr-un colt, parand ingroziti. Imi aduc aminte ca cei din corpul medical m-au pus pe o targa si ca tipii de la “Pepsi” erau atat de speriati incat nu au putut sa se deplaseze sa vada ei insisi ce s-a intamplat cu mine.

Intre timp reusisem sa ma detasez intr-un fel de toate acelea, in pofida durerii ingrozitoare. Urmaream desfasurarea mai departe a intregii drame. Mai tarziu mi –sa spus ca suferisem un soc, ca ramasesem blocat, dar imi aduc aminte ca drumul pana la spital nu mi-a displacut, caci nu ma gandisem niciodata ca m-as putea afla intr-o salvare care fuge cu sirenele urland. Era unul din acele lucruri pe care de multe ori mi-am dorit sa le fac pe vremea cand eram copil. Cand am ajuns, mi s-a spus ca se adunase in fata o alta multime. Asa ca am cerut sa mi se dea manusa. Exista o pelicula celebra in care eu faceam cu mana de pe o brancarda si in care purtam acea manusa.

Mai tarziu unul din doctori mi-a spus ca era un miracol ca ramasesem in viata. Unul din pompieri a adaugat ca, in cele mai multe cazuri de acest gen, hainele se aprind, situatie in care cel aprins de flacari poate fi desfigurat sau poate chiar muri. Asta este. Am avut arsuri de gradul trei pe ceafa, rani care aproape mi-au ajuns pana la craniu, si cu care am avut din aceasta pricina o sumedenie de probleme. Am fost totusi foarte norocos.

Ceea ce stiu acum este ca incidental acesta a creat o serioasa publicitate in sferele comerciale. “Pepsi”-ul s-a vandut mai bine ca niciodata. Dupa o vreme, au venit din nou la mine si mi-au oferit cea mai mare suma ce a fost platita vreodata ca onorariu. A fost atat de lipsita de precedent, incat a intrat in The Guinness Book of World Records. Eu si “pepsi” am mai lucrat impreuna si la o alta reclama comerciala, numita The Kid, cand le-am facut multe probleme la inregistrare, in acele parti in care apaream eu, limitandu-le, fiindca simteam ca o parte dintre ele nu mergeau destul de bine. Mai tarziu, cand reclama s-a dovedit a fi de succes mi-au spus ca am avut dreptate.

Imi aduc mereu aminte cat de speriati erau cei din executivul “Pepsi” in noaptea cu focul. Erau convinsi ca arsurile pe care le-am capatat urmau sa lase un gust rau in gura tuturor pustilor din America ce s-ar fi apucat sa bea “Pepsi”. Stiau ca puteam sa-I dau in judecata, si chiar as fi putut, dar m-am dovedit a fi baiat bun. Cu adevarat baiat bun. Mi-au dat 1 500 000 de dolari, pe care i-am donat imediat la Michael Jackson Burn Center . Tineam neaparat sa fac ceva in sensul acesta, caci fusesem foarte impresionat de ceilalti pacienti cu arsuri pe care i-am intalnit in spital.

Apoi a venit turneul Victory. Am dat impreuna cu fratii mei peste cincizeci de spectacole in decurs de mai bine de cinci luni.
Nu vroiam sa fac acest turneu si m-am luptat sa nu aiba loc. Ma gandeam ca cel mai destept lucru din partea mea ar fi fost san nu particip in acest turneu, insa fratii mei si-l doreau foarte tare, asa ca in cele din urma am facut-o pentru ei. Asadar, mi-am spus in sinea mea ca, de vreme ce eram angajat in treaba asta, c ear fi sa pun si ceva suflet, pentru a duce totul la capat.

Cand a venit vremea turneului, in sinea mea eram hotarat asupra mai multor numere pe care sa le execut pe scena, caci in timpul spectacolului nu ai timp sa gandesti; atunci iti dai pur si simplu drumul, te daruiesti publicului. Telul meu in turneul Victory era acela de a ada din mine tot ce puteam da in fiecare din multele reprezentatii. Ma gandeam, speram ca in asala ar fi putut sa ajunga si oameni carora nici macar nu le placea de mine. Imi imaginam ca erau unii care auzeau intamplator despre show si care ar fi vrut sa vina sa vada ce se intampla, despre ce e vorba. Voiam sa se faca multa valva in jurul acestui spectacol, asa incat sa vina sa ne vada o categorie cat mai larga de oameni. Vilva, zvonurile, sunt cea mai buna publicitate care exista. Nimic nu li se poate pune in cale. Daca la mine vine cineva si-mi spune despre o chestie ca este extraordinara, m-a cumparat.

M-am simtim foarte puternic pe parcursul acestui turneu Victory. Ma simteam buricul pamantului. Eram cat se poate de hotarat. Acel turneu a fost cam asa: “Noi suntem un munte. Am venit aici ca sa impartim cu voi placerea pe care o da muzica. Avem ceva de spus si va vom spune.” La inceputul spectacolului ne urcam deasupra scenei, de unde coboram pe niste scari. Deschiderea era dramatica si tralucita si a acapart tot feeling-ul spectacolului. Atunci cand luminile s-au aprins si spectatorii ne-au vazut, am crezut ca o sa se darame tavanul e noi.
Era o senzatie deosebit de placuta, aceea de a canta din nou cu fratii mei. Aveam sansa de a reinvia epoca grupului Jackson 5” si a lui Jacksons. Eram din nou impreuna. Jermaine se reintorsese intre noi si beneficiam de un nou val de po****ritate. Era cel mai mare turneu pe care l-a facut vreodata un grup, tinut in aer liber, pe stadioane imense. Eu insa am fost dezamagit de el inca de la inceput. Vroiam sa impresionez lumea intreaga asa cum nu mai fusese niciodata pana acum. Vroiam sa prezint oamenilor ceva care sa-i faca sa exclame “Ooo! Este minunat!”. Raspunsul pe care l-am primit a fost extraordinary, si extraordinari au fost si fanii, insa eu eram necajit din cauza show-ului. Nu am avut nici timpul si nici posibilitatea de a-l slefui, asa cum as fi vrut. Eram dezamagit de punerea in scena a lui Billie Jean. Voiam sa fiu cu mult mai mult decat ceeea ce reusisem. Nu-mi placea jocul de lumini, iar pasii nu au fost deloc cei pe care mi-i dorisem. Simteam ca mor din cauza ca trebuie sa accept lucrurile asa cum fusesera stabilite si ca trebuia sa fac totul asa cum faceam.

Erau unele momente, chiar inaintea inceperii spectacolului, cand anumite lucruri ma necajeau, ma indispuneau – probleme de afaceri sau de personal. Imi spuneam in sinea mea : “Nu stiu cum as putea sa ma descurc cu asta, nu stiu daca voi reusi sa termin acest spectacol. Nu pot canta in aceste conditii.

Dar, odata ajuns la intrarea in scena, cu mine se petrecea ceva. Ritmul starurilor si luminile reflectoarelor ma lovesc, iar problemele deodata dispar. Asta mi s-a intamplat de foarte multe ori. Fiorul pe care ti-l da faptul de a fi in spectacol face sa treaca totul. E ca si cum Dumnezeu ar spune: “Ba poti. Da, pur si simplu. Poti. Asteapta doar. Asteapata pana vei auzi asta.” Iar acompaniamentul patrunde in coloana mea vertebrala, pe care o face sa vibreze, si, pur si simplu, sunt transpus. Uneori aproape ca imi pierd controlul, incat muzicantii isi spun: “Ce naiba face?”...si trebuie sa se ia dupa mine. Poti schimba intreaga schema a unei piese. Te opresti si o iei din nou de la tema, realizand cu totul si cu totul altceva. Cantecul te duce intr-o alta directie.

Au fost parti in timpul spectacolelor din turneul Victory unde realizam aceste devieri de la tema, iar spectatorii repetau ceea ce eu spuneam. Eu ziceam “Da, de, da, de” iar ei repetau “Da, de, da, de”.

Am facut asta de nenumarate ori, iar auditoriul a intrat imediat in joc. Iar cand intreaga suflare face asta, suna ca un cutremur! Oh! Este un sentiment extraordinar sa fii in stare sa reusesti asta cu toti acei oameni – stadioane intregi – iar ei sa faca cu totii ceea ce faci tu. Este cel mai extraordinar sentiment de pe pamant. Te uiti printre spectatori si vezi tot felul de oameni: adolescenti, copii si bunici, oameni de douazeci si treizeci de ani. Toata lumea este transpusa, tin mainile deasupra capului si canta cu totii. Ceri celor de la lumini sa puna reflectorul pe ei si le vezi fetele, apoi spui: ”Ridicati mainile” si ei ridica toti mainile, si le mai spui “Ridicati-va in picioare” sau “Bateti din palme” iar ei fac ce le spui. Sunt toti bucurosi, se simt bine si fac tot ceea ce le spui sa faca. Le place asta mult de tot si este atat de minunat – toate rasele de oameni sunt impreuna si fac la fel. In momente ca acestea spun: “Priviti in jurul vostru. Priviti-va pe voi insisi. Priviti. Priviti in jurul vostru. Iata ce ati facut.” Oh, este atat de frumos, de minunat. Te face sa te simti foarte puternic. Acestea sunt momente intr-adevar extraordinare.

Turneul Victory a fost prima mea ocazie de a ma prezenta fanilor Michael Jackson de la aparitia lui Thriller, cu doi ani in urma, si pana atunci. Au existat unele reactii ciudate. Am dat buzna peste oameni in salile de spectacol, iar ei si-au zis: “Nu, asta nu poate sa fie el, nu ar fi venit aici.” Eram nedumerit, asa ca m-am intrebat: “De ce nu as fi facut-o? Sunt undeva pe pamant. Trebuie sa ma aflu undeva la un moment dat. De ce nu tocmai aici?” Unii fani isi imagineaza despre tine ca ai fi aproape o iluzie, un lucru care de fapt nu exista. Atunci cand te vad au senzatia ca se petrece vreun miracol sau cam asa ceva. Au fost fani care m-au intrebat daca folosesc camera de baie. Vreau sa spun ca te pun uneori in incurcatura. Pierd din vedere faptul ca esti si tu ca si ei din cauza ca dunt foarte emotionati. Pot insa sa-i inteleg, pentru ca si eu m-as fi simtit exact la fel daca, de exemplu, m-as fi intalnit cu Walt Disney sau Charlie Chaplin.

Spectacolul de deschidere al turneului s-a tinut la “Kansas City”. A fost prima seara a lui Victory. Inainte de spectacol, cand am trecut pe langa bazinul de innot al hotelului, Feank Dileo si-a pierdut echilibrul si a cazut in apa. Lumea a vazut asta si a inceput sa se agite. Unii dintre noi pareau incurcati, intr-un fel, dar eu am inceput sa rad. Nu se ranise si parea mai degraba surprins, nu intelegea ce se intampla. Am sarit peste un zid scurt si ne-am trezit in mijlocul strazii fara niciun fel de aparare. Oamenii nu prea pareau a fi in stare sa creada ca mergeam pur si simplu pe strada, ca treceam pe langa ei. Ne-au tratat cu indiferenta.

Mai tarziu, cand ne-am intors la hotel, Billy Bray – cel care a fost seful echipei mele de paza si securitate inca de cand eram copil – dadea din cap si radea in timp ce povesteam aventurile prin care am trecut.

Bill este deosebit de atent si de o profesionalitate extraordinara in meseria lui, dar nu se ingrijoreaza pentru lucrurile deja consumate. El calatoreste cu mine peste tot unde ma duc si uneori el este singurul meu insotitor in deplasarile mai scurte. Nu-mi pot imagina viata fara Bill; este calduros, afectiv si simpatic, absolut indragostit de viata. Este un om nemaipomenit.

Atunci cand turneul a ajuns la Washington D.C., stateam pe balcon impreuna cu Frank, care are un foarte dezvoltat simt al umorului, si caruia ii place foarte tare sa faca farse. Faceam bascalie unul de celalalt, si eu am inceput sa-i iau din buzunar cate o hartie de o suta de dolari si sa o arunc peste balustrada oamenilor care treceau pe dedesubt. Asta aproape ca a generat o busculada. Incerca sa ma opreasca, insa amandoi radeam si ne distram enorm. Imi amintea de poantele si farsele pe care eu si fratii mei obisnuiam sa le facem in timpul turneelor. Frank i-a trimis pe oamenii din corpul de garda personala sa caute prin tufisuri si sa recupereze ceva din banii ce nu fusesera inca descoperiti.

In Jacksonville poliatia locala era cat p-aci sa ne omoare intr-un accident de circulatie, pe drumul de numai patru blocuri ce despartea hotelul nostru de stadion. Mai tarziu, cand ne aflam tot in Florida, dar in alta parte, atunci cand se instalase neplacuta plictiseala a turneelor, despre care am mai vorbit ceva mai devreme, i-am facut lui Frank o alta mica poanta. L-am rugat sa vina pana in apartamentul meu, iar cand a ajuns l-am imbiat cu niste pepene rosu, ce se afla pe o masuta situata in coltul opus al camarei. Frank s-a dus pana acolo sa-si ia o felie si a trecut peste prietenul meu Muscles, sarpele boa, pe care il luasem cu mine la drum. Muscles este total inofensiv, insa Frank nu poate sa suporte serpii, asa ca a inceput sa urle si sa se smiorcaie. Am inceput sa alerg dupa el prin camera cu sarpele boa. Se speriase rau de tot, in orice caz. A intrat in panica, a fugit din camera si a luat arma unuia dintre oamenii de paza. Era hotarat sa il impuste pe bietul Muscles, insa gardianul a reusit sa-l calmeze. Mai tarziu mi-a spus ca nu se poate gandi decat la asta: “Trebuie sa i-o fac acetsui sarpe”. Am descoperit ca multor oameni, care altfel par tari, stapani pe ei, le este frica de serpi.

Traiam incuiati prin hotelurile din toata America, exact la fel ca in turneele pe care le facusem mai inainte. Eu si cu Jermaine, sau uneori impreuna cu Randy, apelam la cateva poante pe care le facusem si in alte turnee, stropind de la balcon cu apa pe cei care luau masa in sala de jos, la foarte multe etaje distanta. Eram la o inaltime atat de mare, incat apa se imprastia de tot cand ajungea jos. Era exact ca in vremurile de demult, inghitind plictiseala din hotelurile in care eram incuiati, neputand sa mergem undeva fara o protectie masiva.

Dar au existat si o sumedenie de zile in care ne-am si distrat. Am avut o gramada de timp liber in perioada acelui turneu si a trebuit sa ne luam cinci mici vacante in “Disney World”. Odata, pe cand stateam in hotelul de acolo, s-a intamplat un lucru miscator, extraordinar. Nu-l voi uita niciodata. Eram pe balcon, de unde puteam sa vad o zona foarte intinsa. Erau adunati acolo o multime de oameni. Era atat de mare imbulzeala, incat se bagau unul in celalalt, inghiontindu-se. Un individ m-a recunoscut si a inceput sa-mi strige numele. Mii de oameni au inceput sa scandeze: “Michael! Michael!”, reverberandu-se in intregul parc. Scandarile au continuat, iar in cele din urma, au ajuns atat de puternice incat, daca nu as fi fost obisnuit cu asa ceva mi s-r fi parut suparatoare. Din cate mi-am dat eu seama, toata lumea incepuse sa strige. Mi-am spus: “Oh, asta este minunat. Imi place asa de tare!”. Toata munca cu care m-am angajat in Thriller, toata staruinta si credinta in visul meu, truda pe care am depus-o in acele cantece, cand aproape adormeam de oboseala langa stativul de microfon, toate au fost rasplatite prin aceasta manifestare de afectiune.

Am trait timpuri in care mergeam la teatru sa vad o piesa si toata lumea incepea pur si simplu sa apalude. Doar pentru ca ii bucura prezenta mea acolo. In asemenea momente ma simt deosebit de onorat si de fericit. Toata munca depusa incepe sa capete o alta valoare.

Turneul Victory trebuia initial sa se intituleze The Final Courtain , pentru ca toti ne dadeam seama ca acesta este ultimul turneu pe care urmam sa-l mai facem impreuna. Dar ne-am decis ca este mai bine sa nu punem accentul pe asta.

Turneul mi-a facut placere. Stiam ca urma sa fie un drum lung. In cele din urma a fost probabil chiar prea lung. Partea care mi-a placut mie cea mai tare a fost aceea ca am vazut copii printre spectatori. In fiecare seara se prezentau in numar destul de mare, imbracati fistichiu. Erau foarte aprinsi. Pustii m-au inspirat cu adevarat pe parcursul acelui turneu, pusti din toate grupurile etnice si de toate varstele. A fost visul meu, inca de pe cand eram copil, de a strange la un loc oamenii intregii lumi prin dragoste si muzica. Inca mi se face pielea de gaina cand ii ascult pe cei de la “Beatles” cantand All you need is love . Mi-am dorit intotdeauna ca acest cantec sa devina o deviza a intregii lumi.

Mi-au placut foarte tare spectacolele pe care le-am dat in Miami si tot timpul pe care ni l-am petrecut acolo. Si in Colorado a fost excelent. A trebuit sa ne pierdem o parte din timp relaxandu-ne la “Caribou Ranch”. Iar New York-ul a fost ceva deosebit, asa cum este el mereu. La spectacol a venit Emannuel Lewis, ca si Yoko, Sean Lennon, Brooke, un mare numar de buni prieteni. Aducandu-mi acum aminte, imi dau seama ca partea de culise a fost atunci la fel de importanta pt mine ca si concertul in sine. Am descoperit ca puteam uita de mine insumi in acele showuri. Imi aduc aminte ca imi dadeam jos jachetele si mi le aruncam in public. Garderobierii se cam suparau pe mine insa eu le raspundeam cinstit: “Imi pare rau insa nu pot sa ma abtin. Nu pot sa ma controlez. Se intampla ceva si stiu ca nu ar trebui sa fac ceea ce sunt pe cale sa fac insa pur si simplu nu ma pot abtine. Exista un spirit al comuniunii care intra in tine iar tu nu doresti altceva decat sa-l lasi sa se manifeste.

Ne aflam in timpul turneului Victory cand a ajuns la noi vestea ca sora mea Janet s-a casatorit. Tuturor le era frica sa-mi spuna, caci eu sunt cel mai apropiat de ea. Am fost socat. Ma simteam raspunzator fata de ea, eram protectorul ei. Sora mai mica a lui Quincy Jones a fost cea care mi-a adus vestea.

M-am bucurat intotdeauna de bune relatii, stranse si minunate, cu toate cele trei frumoase surori ale mele. La Toya este cu adevarat o persoana adorabila. Este foarte placut sa-ti fie prin preajma si este foarte simpatica. Daca te duci in camera ei, nu ai voie sa te asezi pe canapea, nu ai voie sa te asezi pe pat, nu ai voie sa calci pe covor. Acesta este adevarul. Te da afara din camera ei. Vrea ca acolo totul sa fie perfect. Ii spun: “Dar trebuie sa mergi pe covor din cand in cand”, insa ea nu vrea urme pe el. Daca stranuti, ce sa mai vorbim. Asa este ea. Mama spune ca si ea era mai de mult asa.

Janet, pe de alta parte, a fost mereu mai baietoasa. Ea a fost pt mine, o foarte lunga perioada, cel mai bun prieten din familie. De asta imi venea asa de greu sa o vad ca se marita si pleaca. Tot ce am facut, am facut impreuna. Aveam aceleasi interese, acelasi simt al umorului. Cand eram mai tineri, in zilele in care aveam “liber”, ne trezeam dimineata si ne faceam un program pt intreaga zi. De obicei programul suna cam asa:
Desteptarea, hranit animalele, micul dejun, vizionat desene animate, mers la film, mers la restaurant, mers la alt film, intors acasa si mers la bazinul de inot.
Acestea erau ideile noastre pt o zi mareata. Seara ne uitam din nou pe program si ne aduceam aminte cat de bine ne-am distrat.

Era excelent sa fiu impreuna cu Janet caci nu exista pericolul ca unuia dintre noi sa-I placa ceva care celuilalt sa nu-i placa. Aveam acealeasi gusturi. Uneori ne citeam unul altuia. Eram ca niste gemeni.

Pe de alta parte, eu si La Toya suntem diferiti. Ea nici macar nu hranea animalele, caci numai mirosul lor o facea sa spele putina. Ca sa nu mai vorbim de mersul la cinema. Nu poate sa inteleaga ce vad eu in Star Wars, Close Encounters sau Jaws. Gusturile noastre in materie de filme sunt la kilometri departare unul de celalalt.

Cand Janet se afla prin apropiere iar eu nu eram prins cu lucrul la vreo piesa sau ceva, eram de nedespartit. Stiam insa ca la un moment dat vor interveni interese diferite si eventual atasamente diferite. Era inevitabil.

Din pacate, casatoria ei nu a durat prea mult, dar acum este din nou fericita. Cred cu hotarare ca o casatorie poate sa fie un lucru minunat, daca este spre binele fiecaruia dintre cei doi. Cred in dragoste – si inca foarte tare – si cum ai putea sa nu crezi in ceva prin care tu insuti ai trecut? Cred in relatia de prietenie. Stiu ca intr-o zi voi gasi femeia potrivita si ma voi casatori si eu. De multe ori ma gandesc mai departe chiar, ca voi avea si copii; de fapt, ar fi ceva frumos sa am o familie mare, din moment ce eu insumi provin dintr-o astfel de familie numeroasa. In imaginatia mea, atunci cand ma gandesc sa am o familie mare, imi inchipui ca voi avea treisprezece copiii.

In momentul acesta lucrul imi rapeste aproape tot timpul si aproape toata viata emotionala. Imi place sa creez si sa vin mereu cu noi proiecte. Cat despre viitor, Que sera, sera. Timpul va hotara. Mi-ar fi foarte greu sa fiu dependent de cineva, dar daca ma straduiesc, pot sa-mi imaginez cum este. Sunt atatea pe care as vrea sa le fac si sunt atatea de facut.

Nu pot sa ma abtin de anu comenta unele din criticile care mi-au fost aduse de-a lungul timpului. Se pare ca jurnalistii doresc sa mai spuna cate o chestie, doar ca s poata sa-si vanda ziarele. Se spune ca mi-as fi marit ochii, ca as vrea sa arat mai alb. Mai alb? Ce fel de declaratie o fi si asta? Nu eu am inventat chirurgia plastica. Exista de foarte mult timp. O sumedenie de oameni de treaba, oameni excelenti au apelat la chirurgia plastica. Nimeni nu scrie despre operatiile facute de acestia, ei nu au parte de astfel de critici. Nu e cinstit. Mult din ceea ce se scrie este fabricat. De ajuns de mult incat sa te faca sa te intrebi: “ Ce s-a intamplat cu adevarul? Nu mai face el oare parte din stil?”.

In cele din urma, cel mai important este sa fii cinstit cu tine insuti si cu cei pe care ii iubesti sis a muncesti din greu. Vreau sa spun ca trebuie sa muncesti ca si cum nu ar exista ziua de maine, sa faci totul azi. Repetitii, antrenamente. Sa te lupti. Incerc sa spun ca trebuie intr-adevar sa te straduiesti, sa-ti cultivi talentul pana la cel mai inalt nivel. Sa fii cel mai bun in ceea ce faci. Sa incerci sa stii in domeniul tau mai mult decat oricare alta fiinta vie. Foloseste-te de toate instrumentele meseriei tale, fie ca acestea ar insemna carti, o podea pe care sa dansezi, ori corpul cu care sa innoti prin apa. Oricare ar fi acestea, ele iti apartin. Asta este ce am incercat mereu sanu uit. Si la toate acestea m-am gandit indelung in timpul turneului Victory. Nu exact in sensul in care as fi vrut, dar simteam ca asta avea sa se intample mai tarziu, atunci cand aveam sa ies de unul singur, dand spectacole si facand filme. Toti banii pe care i-am primit pe concerte i-am donat institutiilor de caritate, inclusive in fondul Centrului pentru accidentati cu arsuri, care m-a ajutat dupa incidentul din timpul inregistrarilor pentru “PEPSI”. Donatiile noastre din acel an au fost de peste patru milioane de dolari. Pentru mine asta a fost cam totul in legatura cu turneul Victory – a da inapoi.

Dupa experienta pe care am avut-o cu turneul Victory, am inceput sa iau deciziile asupra carierei mele cu o mai mare grija, asa cum nu o mai facusem niciodata.

Invatasem intr-unul din turneele anterioare o lectie care, in timpul lui Victory, mi-a fost permanent foarte vie in minte datorita noilor dificultati.

Facusem cu multi ani in urma un turneu cu individul din a carui cauza grupul nostru s-a dezmembrat, insa am invatat ceva de la acesta. Tipul spunea: “Asculta, toti oamenii acestia lucreaza pentru voi. Nu voi lucrati pentru ei. Voi ii platiti”.

Imi spunea asta tot timpul. In cele din urma am inceput sa inteleg ce voia sa spuna. Pentru mine acesta era un concept cu totul nou, pentru ca la “Motown” totul se facea pentru noi. Alti oameni luau decizii in locul nostru. Acea experienta mi-a produs tare mentale. “Trebuie sa te imbraci cu asta. Trebuie sa canti cantecele astea. Te duci acolo. Trebuie sa dai interviul asta si sa faci emisiunea aia de T.V.” Cam asa mergeau treburile. Noi nu aveam sa spunem nimic. Atunci cand tipul mi-a spus ca eu eram cel care trebuie sa controleze totul, m-a trezit, in sfarsit. Mi-am dat seama ca avea dreptate.

In ciuda tuturor, ii datorez individului o oarecare doza de recunostinta.

Captain EO s-a nascut datorita faptului ca “Disney Studios” dorea de la mine sa fac o noua inregistrare pentru parcuri. Au spus ca nu ii intereseaza despre ce e vorba, atat timp cat este ceva creativ. Am avut cu ei o mare intalnire, iar in cursul acelei dupa-amieze le-am spus ca Walt Disney era el insusi pentru mine un erou foarte important si ca eram deosebit de interesat de biografia si filosofia lui Disney. Voiam sa fac impreuna cu ei ceva care ar fi fost aprobat de Disney insusi. Citisem o sumedenie de carti despre Walt Disney si imperiul creatiei sale, si era foarte important pentru mine sa fac lucrurile in asa fel incat sa iasa ca si cand ar fi fost realizate de el.

In cele din urma m-au rugat sa fac un film si am fost de acord. Le-am spus ca as fi dorit sa lucrez cu George Lucas si Steven Spielberg. Am aflat ca Steven era ocupat, asa ca George l-a adus pe Feancis Ford Coppola, si aceasta a fost echipa pentru Captain Eo.

Am zburat de cateva ori la San Francisco ca sa-l vizitez pe George acasa la el, la Skywalker Ranch, si treptat am reusit sa scriem un scenariu pentru un filmulet ce putea fi realizat cu ajutorul celei mai avansate tehnologii de atunci, 3D. Captain Eo urma sa fie facut in asa fel incat spectatorii sa se simta ca in interiorul unei nave spatiale, in timpul unui zbor cosmic.

Captain Eo vorbeste despre transformarile si felul in care muzica poate sa ajute la schimbarea lumii. George a venit cu numele Captain Eo (Eo inseamna in greceste “jos”). Povestea este despre un tanar plecat in misiune spre o planeta napastuita, care este condusa de o regina diabolica. Este insarcinat cu responsabilitatea de a aduce locuitorilor lumina si frumusete. Este o mare victorie reputata de bine asupra raului.

Lucrand la Captain Eo mi-au fost reimprospatate toate sentimentele pozitive pe care le-am avut in legatura cu lucrul la un film si m-a facut sa-mi dau seama mai tare ca niciodata ca drumul pe care voi apuca in viitor se refera la cinematografie. Imi plac foarte tare filmele, si asta inca de cand eram copil mic. Pentru doua ore poti fi transportat intr-un alt loc, intr-o alta lume. Filmele te pot duce oriunde. Acesta este motivul pentru care imi plac. Pot sa ma asez si sa spun: “Okay, nimic nu mai exista inclipa asta. Du-ma intr-un loc minunat si fa-ma sa uit de cele ce ma apasa, de griji si de programul de zi cu zi”.

Imi place, de asemenea, sa stau in fata unui aparat de filmat de 35 de mm. De obicei ii auzeam pe fratii mei spunand : “Voi fi bucuros cand se va termina inregistrarea aceasta”, si nu puteam sa inteleg de ce nu le place. Eu m-as tot fi uitat, incercand sa invat, sa vad ce vrea regizorul sa obtina, ce anume facea luministul. Voiam sa stiu pe unde vin luminile si de ce regizorul trage atat de multe duble. Imi placea sa-i aud vorbind despre schimbarile ce fusesera facute in scenariu. Toate faceau parte din ceea ce eu consider a fi instruirea de pregatire pentru film. Pionieratul, noile idei, acestea sunt lucruri foarte incitante pentru mine, iar industria cinematografica pare sa sufere acum de o acuta criza de idei; sunt atatia oameni care fac acum exact acelasi lucru. Marile studiouri imi aduc aminte de felul cum se lucra la “Motown”, atunci cand nu cadeam la invoiala cu ei: vor rezolvari simple si vor ca oamenii lor sa le furnizeze formule tip – succesul asigurat – publicul insa, bineinteles, incepe sa se plictiseasca. Asa ca multi dintre ei realizaeza mereu aceleasi pelicule – tipar. George Lucas si Steven Spielberg sunt niste exceptii.

Vreau sa incerc sa fac niste schimbari. Intr-o zi voi incerca sa schimb anumite lucruri.

Marlon Brando a devenit un foarte apropiat si de incredere prieten al meu. Nici nu pot sa va spun cat de atasat este de mine. Ore intregi stam si vorbim. Mi-a povestit o grama de lucruri despre filme. Este un actor cum nu se poate mai minunat, si a lucrat cu o sumedenie de giganti ai aceste industrii – de la actori pana la operatori. Are atat respect pentru valoarea artistica a productiei de film incat ma lasa paf. Imi este ca un tata.

Asa incat, in perioada aceasta filmele sunt visul meu numarul unu, insa mai am, pe langa acesta, si alte visuri.

La inceputul lui 1985 am scos We Are the World, inregistrand toata noaptea si cu toate starurile intr-o sedinta care a avut loc dupa ceremonia de decernare a Premiilor Americane pentru Muzica. Am scris cantecul impreuna cu Lionel Richie, dupa ce am auzit apelurile pentru ajutoare alimentare de oamenii muritori de foame din Etiopia si Sudan.

Cam pe vremea aceea obisnuiam sa o rog pe sora mea Janet sa ma insoteasca intr-o camera cu o acustica foarte interesanta, ca un closet sau ca o camera de baie, si acolo ii cantam, doar o nota, un ritm cu o singura nota. Nu aveam versuri si nimic altceva, doar un sunet gutural, scos din adancul pieptului. O intrebam: “Ce vezi, Janet? Ce-ti inchipui cand auzi acest sunet?” Iar de data aceea mi-a raspuns: “Copiii care mor in Africa.”

“Ai dreptate. Asta este ce se petrece si in sufletul meu.”

Apoi a spus: “Vorbesti despre Africa. Vorbesti despre copiii care mor”. Acesta este modul in care s-a nascut We Are the World. In mintea mea asta este ceea ce cantaretii trebuiau sa obtina. Trebuia sa o cantam si sa aiba acest efect, chiar si daca totul s-ar fi petrecut intr-o camera intunecata. S-a pierdut mult din cauza filmarii T.V. Trebuia sa fim in stare sa miscam lumea, fara toata acea tehnologie avansata, fara imagini, folosind numai sunetul.

Am dat spectacole de cand ma stiu. Stiu o gramada de secrete, o sumedenie de lucruri de genul acesta.

Cred ca We are The World este un cantec foarte spiritual, dar spiritual intr-un anume sens. Am fost foarte mandru ca acest cantec imi apartine partial si ca eu am fost unul dintre cei care l-au inregistrat in noaptea aceea. Eram cu totii uniti de dorinta noastra de a face o diferenta. Pamantul devenea un loc mai bun pentru noi, facand diferenta fata de oamenii infometati pe care voiam sa-i ajutam.

Am castigat cateva premii Grammy si au inceput sa apara versiuni simplificate ale lui We Are the World, ca si ale lui Billie Jean. Inca de pe cand am scris acest cantec m-am gandit ca ar trebui cantat de copii. Atunci cand, in cele din urma, l-am auzit cantat de copii, in versiunea producatorului George Duke, aproape am inceput sa plang. Este cea mai buna versiune pe care am auzit-o vreodata.

Dupa We Are the World m-am hotarat inca o data sa ma retrag din viata publica. Timp de doi ani si jumatate mi-am dedicat aproape tot timpul pe care il aveam inregistrarii albumului ce-i avea sa-i urmeze lui Thriller, anume L.P.-ul intitulat Bad.

De ce mi-a luat atat de mult timp realizarea lui Bad? Raspunsul este acela ca Quincy si cu mine am decis ca acest album trebuia sa fie cat mai aproape de perfectiune, pe cat era omeneste posbil. Un perfectionist nu trebuie sa se grabeasca; el modeleaza, sculpteaza si finiseaza pana cand obiectulo muncii sale ajunge la perfectiune. Nu poate sa-i dea drumul pe piata pana cand nu este satisfacut, pur si simplu nu poate.

Daca ceva nu este in regula, arunci totul la gunoi si o iei de la inceput. Lucrezi la acel ceva pana iese ce ti-ai dorit. Daca ajunge la limita perfectiunii pe care ai putut sa i-o dai, atunci il scoti la iveala. Cu adevarat, trebuie sa-l scoti la lumina cand si unde trebuie. Acesta este unul dintre secretele meseriei. Aceasta este diferenta dintre un disc ce ajunge pe locul treizeci in top si unul care nu numai ca ajunge number one, dar si ramane in aceasta pozitie saptamani la rand. Trebuie sa fie cat se poate de bun. Daca este, atunci ramane in varful top-ului, iar cand incepe sa coboare o lume intreaga se mira de ce.

Imi este foarte greu sa povestesc care este modul in care Quincy Jones si cu mine lucram impreuna pentru a realiza un album. Ceea ce trebuie eu sa fac este sa scriu cantecele, sa compun muzica, ia Quincy scoate tot ceea ce este mai bun in mine. Acesta este singurul mod in care pot sa-mi explic totul. Quincy ma asculta, apoi face modificari. Imi zice: ”Michael, aici ar trebui sa schimbi ceva”, iar eu rescriu partea aceea schimbata. Si ma ghideaza, ajutandu-ma sa creez, ajutandu-ma sa inventez lucrand cu sunete noi, un nou tip de muzica.

Si ne certam. In timpul inregistrarilor lui Bad nu am cazut de acord asupra anumitor lucruri. Si daca e sa ajungem la scandal, asta se intampla din cauza noilor instrumente, ultimul racnet in materie de tehnologie. Obisnuiesc sa-i spun: “Quincy, stii, muzica este intr-o continua schimbare”. Eu vreau sa am cel mai recent sunet de tobe care a fost scornit de mintea omului. Vreau sa fiu la curent cu ultimile descoperiri. Apoi continuam lucrul si ne iese cel mai bun disc pe care l-am putea realiza.

Nu vrem sa ne inselam fanii. Incercam numai sa facem si sa interpretam cantecele in maniera celei mai bune calitati. Oamenii nu vor cumpara niciodata lucruri contrafacute. Vor cumpara intotdeauna numai ceea ce le place. Atunci cand vrei sa uiti de necazuri, te urci in masina, te duci la un magazin de discuri, iar atunci cand platesti trebuie sa fii sigur ca ceea ce cumperi iti place cu adevarat. Niciodata nu spui: “Hai sa cumpar un disc cu muzica country, ca sa creasca vanzarea de muzica country, sau unul de muzica rock ca sa aiba si muzica rock vanzare”, si asa mai departe. Eu ma simt foarte apropiat de toate genurile si stilurile muzicale. Exista cateva piese rock care imi plac foarte tare, ca si niste cantece country, unele de pop, precum si toate discurile vechi de rock’n’roll.

Si noi am incercat sa atingem genul de muzica rock cu cantecul Beat it. L-am adus pe Eddie Van Halen sa faca chitara, pentru ca stiam ca el o sa faca cea mai buna treaba. Albumele ar trebui facute pentru toate rasele si toate gusturile muzicale.

In cele din urma multe din genurile si stilurile muzicale se autocreeaza. Nu poti decat sa spui: “Asta este. Inseamna ca asa trebuie sa fie.” Bineinteles, nu toate cantecele vor avea un ritm de dans fantastic. De exemplu, Rock with you nu are un tempo de dans extraordinar. Ma refer la stilul clasic de a dansa rock. Dar nu este ca Don’t stop sau Working day and Night ca ritm, ori ca Startin’ Something, care sunt de o factura deosebita – piese pe care le poti canta si dansa in acelasi timp, fara o prea mare greutate.

La Bad am lucrat foarte mult timp. Ani de zile. In cele din urma a meritat caci eram satisfacuti de ceea ce ne iesise, chiar daca a fost destul de dificil. Atmosfera a fost de multe ori tensionata, caci simtram ca suntem in competitie cu noi insine. Este foarte greu sa creezi ceva cand simti ca esti in competitie cu tine insuti, pentru ca din orice unghi ai privi lucrurile, oamenii vor incerca mereu sa compare Bad cu Thriller. Poti oricand sa spui: “Mai da-l incolo de Thriller”, insa nimeni nu va face asta.

Cred ca in toate acestea eu am usor avantaj, caci intotdeauna muncesc mai bine si treaba imi iese cum vreau cand ma aflu sub presiune.

Bad este un cantec despre strada. Este vorba despre un pusti care a avut printre vecini un anturaj rau, care-l face sa ajunga intr-o scoala particulara. Se intoarce apoi intr-o vacanta la vechiul anturaj, iar pustii din vecintate incep sa-i creeze probleme. El canta asa: “Eu sunt rau, voi sunteti rai, cine-i bun, cine-i cel mai bun?” Vrea sa spuna ca daca esti puternic si bun, atunci esti rau.

Man in the Mirror contine un mesaj maret. Imi place acest cantec deosebit de tare. Daca John Lennon ar mai fi trait, cu siguranta ca si-ar fi asumat acest cantec, pentru ca zice ca daca vrei ca lumea sa fie un loc mai bun, atunci primul asupra caruia trebuie sa actionezi si pe care trebuie sa-l schimbi esti tu insuti. Cum tot despre asta vorbea si Kennedy atunci cand spunea : “Nu intreba ce face tara ta pentru tine, intreaba-te ce poti face tu pentru ea.” Daca vrei ca lumea sa fie mai buna, atunci uita-te la tine si incearca sa te schimbi. Trebuie sa incepi cu omul din oglinda, sa incepi cu tine insuti. Nu te mai tot uita la ceea ce este in jurul tau. Incepe cu tine.

Acesta este adevarul. La asta s-au referit Marthin Luther King si Gandhi. Aceasta este ceea ce cred si eu.

Multa lume m-a intrebat daca am avut in minte pe cineva anume atunci cand am scris Can’t stop loving you. Le-am raspuns ca de fapt nu a fost cineva anume. Ma gandeam, intr-adevar, la cineva atunci cand il cantam, insa nu si atunci cand l-am compus.

Eu am scris toate cantecele de pe Bad, cu doua exceptii, si anume Man in the Mirror, care este compus de Siedah Garrett, impreuna cu George Ballard, si Just Good Friends, care apartine acelorasi doi mari compozitori, care de altfel au scris si What’s Love Got to do with It pentru Tina Turner. Aveam nevoie de un cantec pe care sa-l interpretez impreuna cu Stevie Wonder, iar cei doi au scris imediat cel de-al doilea cantec, care sunt convins ca initial nu a fost conceput pentru un duet. Il compusesera pentru mine, dar mi-am dat seama ca ar fi perfect daca eu si Stevie l-am canta impreuna.

Another Part of Me a fost unul din primele cantece pe care le-am compus pentru Bad, si si-a facut debutul public in finalul filmului Captain Eo, atunci cand capitanul isi ia la revedere. Speed Demon este un cantec de masina. The Way You Make Me Feel si Smooth Criminal reprezinta starea in care ma aflam eu la un moment dat. Asa m-am simtit si asta a iesit.

Leave Me Alone este o bucata care apare numai pe varianta compact disc a lui Bad. Am muncit mult la acest cantec, supraimprimand vocile, punandu-le una peste alta ca intr-o capita de fan. Mesajul pe care il transmit aici este cat se poate de simplu: “Lasati-ma in pace.” Cantecul vorbeste despre relatia dintre un baiat si o fata. Dar ceea ce spun eu cu adevarat in acest cantec se adreseaza tuturor celor care ma agaseaza: “Lasati-ma in pace.”

Povara succesului provoaca unora reactii interesante. Cei mai multi ajung la succes foarte repede, si acesta este numai un eveniment trecator in viata lor. Unii dintre acesti oameni, al caror succes poate sa insemne doar o aparitie singulara, nu stiu de fapt sa se descurce cu ceea ce li se intampla, sunt coplesiti.

Eu privesc celebitatea dintr-o perspectiva diferita, de vreme ce sunt in aceasta afacere de atata timp. Mi-am dat seama ca singurul mod de a supravietui cu propria ta identitate este sa eviti publicitatea personala si sa te tii cat mai mult posibil in umbra. Asta cred ca este bine din unele puncte de vedere si rau din altele.

Cel mai greu este sa nu poti avea o viata particulara. Imi aduc aminte ca pe cand filmam Thriller, Jackie Onasis si Shaye Archeart au venit in California ca sa discutam despre cartea de fata. Fotografii se suisera pana si in copaci, erau peste tot. Era imposibil sa facem ceva fara ca ei sa observe si sa transmita mai departe.

Pretul celebritatii poate fi cateodata foarte greu. Merita oare acesta tot ceea ce trebuie sa dai in schimb? Dati-va seama ca intr-adevar nu ai parte de viata particulara. Nu poti sa faci absolut nimic, decat daca organizezi niste aranjamente speciale. Mass-media da in vileag absolut tot ceea ce spui. Transmit mai departe absolut tot ce faci. Stiu totul despre tine: ce ti-ai mai cumparat, ce filme vezi, ce parere ai. Daca ma duc la vreo biblioteca publica apare imediat lista completa a cartilor pe care le-am consultat. Odata, in Florida, a aparut intr-un ziar tot programul pe care l-am avut intr-o zi oarecare, tot ceea ce am facut de la zece dimineata pana seara la sase. “Dupa ce a facut asta, a facut ailalta, si dupa ce a terminat si cu aceea, s-a dus acolo, apoi dincolo, usa dupa usa, dupa care s-a.....”

Imi aduc aminte ca imi spunea mie insumi: “Ce s-ar fi intamplat daca as fi incercat sa fac ceva care, din intamplare, nu as fi vrut sa se dea publicitatii, si sa apara totusi in ziare?” Toate acestea sunt pretul celebritatii.

Cred ca imaginea mea ajunge in mintea publicului larg in md distorsionat. La acesta nu ajunge niciodata o imagine completa si clara, care sa arate cum sunt, in ciuda tuturor informatiilor din presa, despre care aminteam mai devreme. Tot felul de neadevaruri sunt publicate drept fapte reale, in unele cazuri, iar de cele mai multe ori intamplarile sunt povestite numai pe jumatate. Partea care nu se tipareste este tocmai aceea care ar face ca prima parte, cea tiparita, sa fie mai putin senzationala, punand in lumina realitatea, mobilul unor fapte. Iar ca rezultat, cred ca sunt foarte multi oameni care cred ca sunt o persoana a carei cariera depinde in totalitate de ea insasi. Nimic nu poate sa fie mai departe de adevar. Am fost acuzat ca sunt obsedat de viata mea particulara, iar acesta este un adevar. Toata lumea se hlizeste la tine atunci cand esti celebru. Te observa, te studiaza, iar asta ar fi de inteles, chiar daca nu este intotdeauna asa de usor. Daca ar fi sa ma intrebati de ce port atat de des in public ochelari de soare, as raspunde ca pur si simplu nu-mi place sa trebuiasca in mod constant sa privesc pe cineva in ochi. Este un mod de a ma ascunde cat de cat. Dupa ce mi-au aparut maselele de minte, dentistul mi-a dat o masca chirurgicala pe care sa o port acasa pentru prevenirea infectiei. Imi placea acea masca extraordinar de tare. Era minunata – mult mai buna decat ochelarii de soare – si m-am distrat bine purtand-o o vreme pe ici si pe colo. Exista atat de putina intimitate in viata mea, incat a ma ascunde un pic, cat de putin, este pentru mine un mod de a lua o pauza fata de tot si de toate. Poate ca par un om ciudat, stiu, dar imi iubesc viata privata, intima.

Nu pot sa spun daca imi place sau nu sa fiu celebru, dar imi place deosebit de tare sa-mi aleg tintele pe care mi le propun. Imi place nu numai sa ajung la un punct pe care mi-l inchipui, dar chiar sa trec de el si sa evoluez. Sa fac mai mult decat ceea ce credeam ca pot face, acesta este cel mai minunat sentiment. Nimic nu se compara cu el. Cred ca cel mai important lucru este sa-ti stabilesti niste tinte finale, niste idealuri. Iti poti face o idee despre locul in care vrei sa ajungi si cam care ar fi caile de a ajunge acolo. Daca nu ai ceva in colimator nu poti niciodata sa stii daca locul in care ai ajuns este si locul in care voiai sa ajungi.

Intotdeauna am glumit, spunand ca nu mi-am dorit niciodata sa cant si sa dansez, dar este in parte adevarat. Atunci cand am deschis gura pentru prima data, din ea a iesit muzica. Am avut privilegiul de a avea aceasta aptitudine. In fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta. M-am straduit sa cultiv ceea ce El mi-a daruit. Am simtamantul ca sunt obligat sa fac ceea ce fac.

In jurul nostru se afla o sumedenie de lucruri pentru a caror existenta ar trebui sa fim recunoscatori.

Nu era Robert Frost cel care a scris despre lumea pe care cineva o poate gasi intr-o simpla frunza? Cred ca asta este adevarat. Asta este ceea ce ma face sa iubesc atat de tare apropierea copiilor. Ei observa tot ce se intampla. Ei inca nu sunt istoviti, trecuti. Ei se aprind, sunt impresionati de lucruri de care noi am uitat sa ne mai lasam atinsi, miscati. Ei sunt cei mai naturali, nu sunt constienti inca de ei insisi. Ma simt minunat cand sunt inconjurat de copii. In fata casei mele se strange tot timpul o ceata de copii care sunt mereu bineveniti. Prin simpla lor prezenta, ei imi transmit energia lor. Privesc totul in jurul lor cu ochi atat de curiosi si cu minti atat de deschise! Acesta este motivul pt care sunt probabil atat de creativi. Nu se incurca in reguli si sabloane. Un desen, de exemplu, nu trebuie amplasat in mijlocul peticului de hartie. Cerul nu trebuie sa fie neaparat albastru. Sunt cat se poate de toleranti cu oamenii, ii accepta imediat. Singurul lucru pe care ti-l cer este sa fii sincer cu ei si, bineinteles, sa-i iubesti. Dar cred ca asta este tot ceea ce ne dorim cu totii.

Mi-ar placea sa cred ca sunt un motiv de inspiratie pt copiii cu care ma intalnesc. Mi-as dori sa stiu ca le place muzica mea. Aprecierea lor reprezinta pt mine mai mult decat a oricui altcineva. Copiii stiu intotdeauna care cantec va da lovitura si care nu. Poti intalni copii care inca nu se tin bine pe picioare, dar care incep deja sa simta ritmul. Este foarte nostim. Dar ei reprezinta publicul cel mai constant, de fapt. Au fost nenumarati parinti care au venit la mine si mi-au spus ca progeniturile lor cunosc Beat It sau ca le place Thriller extraordinar de tare. George Lucas mi-a spus ca primele cuvinte ale fiicei sale au fost Michael Jackson. Cand mi-a spus asta am simtit ca sunt cel mai tare de pe pamant.

Fie ca sunt in California, fie ca ma aflu in vreo calatorie, imi petrec o mare parte a timpului liber facand vizite prin spitalele de copii. Ma simt cat se poate de fericit sa fiu in stare sa luminez cate o zi din viata acestor copii prin simpla mea prezenta sau vorbind cu ei, ascultand ce au ei de spus si facandu-i sa se simta mai bine. Este o mare nefericire pt ei sa se imbolnaveasca, sa se simta rau. Copiii merita asta mai putin decat oricine altcineva. De multe ori nici nu reusesc sa priceapa ce se intampla cu ei, de ce nu se simt bine. Asta imi provoaca strangeri de inima. Atunci cand sunt cu ei imi vine pur si simplu sa-i iau in brate si sa fac totul ca sa le fie mai bine. Uneori copiii bolnavi ma viziteaza acasa sau la hotel, atunci cand sunt in turneu. Cate un parinte intra in legatura cu mine si ma roaga, daca am cateva minute, sa-i primesc copilul intr-o vizita scurta. Uneori, in aceste situatii, incep sa cred ca inteleg mai bine prin ce trebuie sa fi trecut mama din cauza poliomelitei. Viata este prea pretioasa si prea scurta, pt a nu cauta si a nu gasi oamenii de care avem nevoie.

In timpul adolescentei, atunci cand am avut probleme cu pielea, am trecut printr-o perioada proasta, datorita eruptiilor, insa pustii nu m-au parasit, ei au ramas cu mine. Ei au fost singurii care au acceptat faptul ca nu mai eram de acum Michael cel mic, si ca eu eram, in mine, aceeasi persoana, chiar daca eram destul de greu de recunoscut. Nu am uitat niciodata asta. Pustii sunt minunati. Daca ar fi fost sa traiesc cu singurul scop de a ajuta si a face placere copiilor, aceasta ar fi fost de ajuns pt mine. Acesti mici oameni sunt uluitori. Uluitori.

Eu sunt o persoana care se vrea cat mai stapana pe proproa viata. Am o echipa formata din oameni exceptionali si care lucreaza pt mine, iar ei se achita excelent de sarcina de a-mi prezenta tot ce se intampla, tinandu-ma la curent cu tot ce se intampla in legatura cu MJJ Productions, asa incat stiu care sunt optiunile si pot sa iau deciziile cuvenite. In masura in care creativitatea imi este angrenata, acesta este domeniul meu de lucru si acest aspect al vietii mele este cel in care imi place cel mai tare sa ma implic.

Cred ca imaginea pe care mi-o face presa este cea a unui rasfatat, si urasc treaba asta, insa imi este foarte greu sa intru in aceasta lupta, pt ca in mod normal eu nu vorbesc despre mine. Sunt un om timid. Acesta este adevarul. Nu imi place sa dau interviuri si sa apar la conferinte si mese rotunde. Atunci cand se apropia ziua in care urma sa incep sa scriu aceasta carte tot ce ma interesa era daca voi fi in stare sa prezint ceea ce sunt, intr-o carte care sa fie a mea - cuvintele mele si vocea mea. Cred ca asta va clarifica unele pareri gresite asupra mea.

Fiecare om are mai multe fatete, se manifesta diferit in situatii diferite, iar eu nu sunt o exceptie. Atunci cand sunt in public ma simt deseori timid si rezervat. Evident, cu totul altceva se intampla atunci cand sunt departe de obiectivele aparatelor de filmat si fotografiat, si de privirile insistente ale oamenilor. Prietenii mei, asociatii mei apropiati stiu ca exista si un alt Michael, pe care mi se pare foarte dificil sa-l prezint atunci cand nu sunt in domeniul meu, cand sunt pus in situatii "publice".

Oricum, cu totul altceva se intampla cand sunt pe scena. In timpul spectacolului ma pierd, uit de mine insumi. Sunt total stapan pe scena respectiva. Nu ma gandesc la nimic absolut. Stiu tot ce vreau sa fac din clipa in care imi fac intrarea si traiesc cu bucurie fiecare minut din timpul reprezentatiei. De fapt in scena sunt foarte degajat. Imi dau seama daca ceva se simte bine, daca merge. Daca nu, atunci stiu cum sa repar situatia. Toate trebuie sa fie la locul lor si, daca sunt, te simti bine, te simti plinit, satisfacut.

Oamenii obisnuiau sa-mi subestimeze calitatea de compozitor. Nimeni nu se gandea la mine ca la un compozitor asa ca atunci cand am inceput sa apar cu cantecele mele toti se uitau la mine, fata lor expirmand cam asta: "Cine a compus asta de fapt?"

Nu stiu ce o fi fost in mintea lor - ca poate am pe cineva in garajul din spate, care scrie cantece pt mine? Dar timpul a clarificat toate acele conceptii gresite. Intotdeauna trebuie sa le dovedesti oamenilor cine esti si de ce esti in stare, iar multi dintre ei nu vor sa te creada. Am auzit niste povestiri despre Walt Disney, care s-a dus din studiou in studiou, pe vremea cand era inca la inceput, incercand fara succes sa-si vanda lucrarile, simtindu-se la pamant. Cand in cele din urma i s-a oferit o sansa, lumea credea ca el este autorul celui mai minunat lucru care s-a intamplat vreodata.

Uneori, atunci cand nu esti tratat asa cum trebuie, asta te face sa devii si mai puternic si hotarat. Sclavia a fost un lucru groaznic, insa atunci cand in sfarsit negrii din America au scapat de sub acel sistem asupritor, ei au fost mai puternici. Stiau ce inseamna ca sufletul sa-ti fie schilodit de acei oameni care au pus stapanire pe viata ta. Erau hotarati sa nu lase sa se mai intample asa ceva vreodata. Admir aceasta forma de forta, oamenii care o poseda stau bine pe picioarele lor si isi pun trupul si sufletul in ceea ce cred.

Deseori oamenii ma intreaba ce fel de om sunt. Sper ca aceasta carte va raspunde unora dintre acele intrebari, dar poate ca vor fi de ajutor si unele dintre aceste amanunte: muzica mea favorita este un amestec eterogen, de exemplu imi place foarte tare muzica clasica. Sunt nebun dupa Debussy. Preludiu la dupa-amiaza unui faun si Clar de luna. Si Prokofiev. As putea sa ascult Petrica si lupul de nenumarate ori si sa nu ma satur. Copland este unul dintre compozitorii mei favoriti din toate timpurile. Poti recunoaste imediat inconfundabilul lui sunet de alamuri. Billy the Kid este fabulos. Ascult foarte mult si Ceaikovsky. Cu preferinta pt Spargatorul de nuci. Am o mare colectie de spectacole - Irving Berlin, Johnny Mercer, Lerner si Loewe, Harold Arlen, Rogers si Hammerstein, ca si marele Holland-Dozier-Holland. Ii admir pe acesti tipi.

Imi place foarte tare mancarea mexicana, sunt vegetarian asa ca imi plac foarte tare din fericire fructele si legumele proaspete.

Iubesc foarte tare jucariile si diapozitivele. Imi place sa am ultimele inventii pe care fabricantii le scot pe piata. Daca apare un lucru intr-adevar minunat, il cumpar imediat.

Sunt innebunit dupa maimute, in special cimpanzei. Cimpanzeul meu, Bubbles, este in mod constant o incantare. Imi place sa-l iau cu mine in calatorii si in excursii. El reprezinta o distractie minunata, este de departe cel mai alintat prieten al meu.

O iubesc pe Elizabeth Taylor. Curajul ei ma inspira. A trecut prin atat de multe, incat acum poate fi numita o supravietuitoare. Din toate incercarile prin care a trecut, ea a iesit pe propriile ei picioare. Ma identific cu ea foarte tare, datorita experientei noastre de copii-star. Atunci cand am vorbit prima data cu ea, la telefon, mi-a spus ca se simte de parca ne-am cunoaste de ani de zile. Iar eu am simtit la fel.

Katherine Hepburn este si ea o prietena draga. La inceput mi-a fost frica sa ma intalnesc cu ea. M-am intalnit cu ea cand s-a filmat On Golden Pond, unde eram invitatul lui Jane Fonda; cand am ajuns acolo ne-am plimbat o vreme impreuna. Apoi m-a invitat la cina in seara urmatoare. Mi s-a parut ca sunt un om norocos. De atunci ne-am vizitat unul pe celalalt si am ramas buni prieteni. daca va aduceti aminte, Katherine Hepbrun a fost cea care m-a convins sa-mi dau jos ochelarii de soare la acordarea premiilor Grammy. Are o mare influenta asupra mea. Ea este un om puternic si cu o viata intima cu adevarat particulara.

Cred ca in general interpretii ar trebui sa incerce sa fie puternici, ca un exemplu pt cei care ii urmaresc. Este uimitor ce poate reusi cineva iar totul este sa incerce, sa se straduiasca. Daca asupra ta se fac presiuni, foloseste-te de acestea, fa-le sa actioneze in avantajul tau, pt ca astfel, orice ai face, sa-ti iasa mai bine. Interpretii sunt datori sa le arate oamenilor putere si cinste.

Deseori in trecut interpretii au devenit personaje tragice. O multime de oameni cu adevarat mari au suferit si au murit din cauza presiunilor, a drogului si in special a alcoolului. Acesta e un lucru trist. Te simti inselat, ca fan al lor, prin faptul ca nu le mai poti urmari evolutia odata ajunsi la mturitat, la batranete. Cine isi poate inchipui ce spectacole ar fi putut sa dea Marilyn Monroe sau Jimi Hendrix in anii 80.

Multe dintre celebritati spun ca nu isi doresc ca proprii lor copii sa intre in show business. Pot intelege ce simt insa nu sunt de acord cu ei. Daca as avea un fiu sau o fiica, i-as spune: "Orice ar fi, fii invitatul meu. Paseste direct in hora. Daca vrei sa faci asta, fa-o!"

Pt mine nu este nimic mai important decat sa-i fac pe oameni fericiti, indepartandu-i de problemele si grijile pe care le au, ajutandu-i sa-si usureze povara. Vreau sa plece de la spectacolele mele pe care le dau spunand: "A fost excelent. O sa mai vin. M-am distrat de minune." Pt mine numai despre asta e vorba. Dar este minunat. De asta nu inteleg de ce unele celebritati spun ca nu vor sa-si vada copiii in aceasta afacere.

Cred ca spun asta pt ca ei insisi au avut de suferit. Pot sa inteleg asta. Am trecut si eu prin asa ceva.


Michael Jackson
Encino, California
1988


--------------------

Andra si bebe Theodora Povestea noastra

Angels wanted to do the moonwalk so God sent one to bring Michael Jackson

melku spune:

mai sunt?
nu stiu daca-i bine sa scriu ca intrerup cartea, dar am gasit ceva interesant despre cealalta carte Dancing the Dream:

Deepak Chopra - filosof indian, poet, yoghin, ceva de genul asta - foarte bun prieten cu MJ, scrie:

"The closest we ever became, perhaps, was when Michael needed a book to sell primarily as a concert souvenir. It would contain pictures for his fans but there would also be a text consisting of short fables. I sat with him for hours while he dreamily wove Aesop-like tales about animals, mixed with words about music and his love of all things musical.
This project became “Dancing the Dream” after I pulled the text together for him, acting strictly as a friend.
It was this time together that convinced me of the modus vivendi Michael had devised for himself: to counter the tidal wave of stress that accompanies mega-stardom, he built a private retreat in a fantasy world where pink clouds veiled inner anguish and Peter Pan was a hero, not a pathology.

foarte frumos scrie despre MJ acest Chopra:
http://deepakchopra.com/default/a-tribute-to-my-friend-michael-jackson/

daca deranjeaza postul aici, spuneti si-l sterg, adica il pun cand ii vine randul...mi-era sa nu pierd ideile.




****************************
We must learn to live and love each other before is to late

motanik spune:

Melku, nu, nu mai sunt capitole, 6 sunt toate in Moonwalk, multumesc inca o data fetelor care au contribuit la transcriere.

Urmeaza Dancing the Dream (Dansand visul) si o sa o pun tot asa, toata, sa nu fie intrerupta de mesajele noastre.

Intre timp insa, daca aveti de comentat, puteti sa o faceti.
Cum vi se pare finalul de la Moonwalk, cum zice el de artistii cu drogurile si alcoolul...nu pot sa nu ma intreb, daca avea toate datele in fata ochilor, daca avea atatea exemple de vieti distruse in acelasi mod, de ce nu o fi incercat sa schimbe ceva, cumva?
Sau o fi incercat...pe 25 iunie?

--------------------

Andra si bebe Theodora Povestea noastra

Angels wanted to do the moonwalk so God sent one to bring Michael Jackson

melku spune:

apropo de Dancing the Dream, mi-ar placea mult mai mult sa le citesc in engleza.
in romana, nu mai simt sensurile, cel putin in versuri.
motanik, te-ai gandit sa pui cumva bilingve textele? te ajut si io, daca vrei!
traducerea in romana nu mi se pare potrivita deloc, sincer. sa zic, ca e pripita, cel putin.

****************************
We must learn to live and love each other before is to late

motanik spune:

Melku, pun imediat si versiunea in engleza, pusa de Daria, Astro si Alexia pe mail, multumiri fetelor
Versiunea in romana este insa necesara si ea pt ca nu toata lumea stie engleza.


p.s. Textele nu sunt in ordinea din carte, dar sper ca nu deranjeaza, asa am preluat din mail.

--------------------

Andra si bebe Theodora Povestea noastra

Angels wanted to do the moonwalk so God sent one to bring Michael Jackson