Am o problema,ca altfel nu as scrie:femeia liana

Problema mea se cheama: totul repede, repede, repede! Toate capriciile mele trebuie satisfacute, de parca as avea 15 ani!
E vorba de cum incep eu relatiile cu barbatii. Sunt o liana; desi incerc sa musamalizez, se simte ca am tendinta de a sufoca. Si nu mai vreau! Vreau sa am rabdare, sa invat sa fac totul pas cu pas. Am crize daca tipul nu corespunde capriciilor mele (stiu ca sunt capricii!) Daca nu da un semn de viata 24 de ore, eu intru in criza (uneori cu simptome psiho-somatice si trebuie sa iau Deanxit). Ma simt umilita, abandonata, imi trec tot felul de scenarii prin cap. Nu e de mirare ca pun barbatii pe fuga. La inceput sunt fascinati de mine, dar apoi, cand incep sa simta ca ies tentaculele, isi iau talpasita.
Vreau sa ma eliberez, sa invat sa-mi vad de viata mea si sa nu mai fortez lucrurile, sa nu mai am crize nevrotice cand nu iese totul dupa tiparul meu.
Daca nu face aia, inseamna ailalta. Clar, ori e alb, ori e negru.
Mai scriu, revin.
Pana una alta, mai e cineva ca mine?

ps. copilaria a fost fara afectiune si toata viata am cautat-o intr-un mod gresit. Imi amintesc, in putinele momente in care tatal meu avea timp sa stea cu mine si sa nu fie rau (injuraturi, batai), ma agatam de el si nu-i mai dadeam drumul, chiar daca as fi avut nevoie acuta sa-mi eliberez vezica.

Suferinta din dragoste e de preferat celei din lipsa de dragoste.

crisseis spune:

Ma inscriu si eu pe lista.
Aceeasi lipsa de afectivitate in copilarie, pe care si acum o caut.
Am si spus la un moment dat despre mine ca as fi dependenta afectiv.
Mi-e atat de frica sa ma mai implic afectiv intr-o relatie, incat nu mai caut nicio relatie. Pur si simplu. Iar asta ma face extrem de trista. Am ajuns sa confund dragostea pentru un barbat cu dependenta afectiva de acesta.
De fapt, nici nu ma mir. Ar fi trebuit sa am dragostea tatalui, in primul rand, ca sa stiu sa fac diferenta.
Nevoia de protectie, de ascultare, de intelegere, de caldura, din partea unui barbat nu tin de dragoste, in sensul ei obisnuit, cu de lucruri care trebuiau sa vina in primul rand de la tata. Si n-au fost.

blue eyes spune:

Da crisseis, si tu ai aceasta problema; citisem un subiect de-al tau pe aceasta tema. Dar a te inchide si a evita situatiile nu e o solutie; asa cazi din lac in put. Pentru a depasi un obstacol e nevoie sa-l infrunti.
Si uite asa, trec eu de la o "relatie" la alta (nu toate au inclus si intimitatea). Ma implic mult prea mult si prea repede. Dau si pretind. Incep sa ma intreb daca nu cumva nu sufar de incapabilitatea de a lega o relatie sau dedesubt am nevoie de noutate, de alte relatii, pentru a-mi confirma ca sunt atragatoare, interesanta. O fi asta un aspect ascuns in subconstient?

E nevoie sa mai spun ca am toane? E nevoie sa spun ca au fost si barbati care mi-au inteles si acceptat toanele. Ei au accepatat aceasta faza de inceput, dupa care iese tot ce e mai bun in mine; cu ei sunt prietena acum. Intr-adevar, e o faza, o criza. Daca o depasesc, imi revin, sunt un om echilibrat si calm, calculat. Daca "obiecutul" ochit are rabdare si intelgere trec de faza; daca nu, o iau de la capat cu urmatorul. Si uite asa sunt intr-un cerc vicios...Si vreau sa ies! Risc sa trimit la dracu' o posibila relatie frumoasa.

Suferinta din dragoste e de preferat celei din lipsa de dragoste.

MissParker spune:

Eu am fost dintotdeauna contrariul (independenta, stapana pe mine), dar tot din lipsa de afectiune din copilarie.

Mi-am reprimat nevoile, dintotdeauna le dadeam barbatilor un sut undeva de indata ce simteam cel mai mic semn ca ceva nu era in regula (deci ca nu corespund), deci eu niciodata nu m-am agatat, ci exact dimpotriva, am luat imediat distanta. Insa rezultatul era acelasi: se strica orice relatie, orice posibilitate (asta pana l-am intalnit pe Bogdan).

Atat independenta excesiva cat si simptomele de "femeie-crampon" sunt doua fete ale aceleasi medalii: dorinta de a fi iubite si acceptate asa cum suntem, pe fondul disperarii lasate de absenta emotionala a parintilor in copilarie.

blue eyes, iti recomand din tot sufletul cartea asta: www.amazon.de/Dark-Side-Inner-Child-Next/dp/1883647002/ref=sr_1_1?ie=UTF8&s=books-intl-de&qid=1239096720&sr=8-1" target="_blank">The dark side of the inner child. Te poate ajuta realmente sa mai dezamorsezi niste mecanisme inconstiente care-ti saboteaza viata de adult.

Si evident, terapie multa, introspectie, maturizare, vointa, multa rabdare cu copilul din tine care-si cere zgomotos drepturile la iubirea de care a fost privat in copilarie...

MsLara spune:

Din pacate ce am subliniat mi se aplica si mie...chiar si dupa mult timp intr-o relatie..
Si m-am intrebat de unde vine ca nu pot spune (constient) ca am avut o copilarie lipsita de afectiune. Ce-i drept tata a facut foarte multe deplasari cu serviciul si injuraturile ii sunt parte din limbaj...

Ce mult as vrea sa gasesc o solutie la dependenta asta...e clar nesanatoasa ( sa nu zic bolnava de-a dreptul).

Emma invinge cancerul
Emma INVINGE cancerul!

Lali

crisseis spune:

Missparker, cred ca la noi nu se gaseste varianta tradusa :( ar fi fost tare interesant s-o pot citi.
La mine lucrurile stau acum asa: ma simt intoleranta cu barbatii, aspra, nu le-as mai ierta si intelege mai nimic.
Parca m-as detasa de mine si m-as privi din exterior. E refuzul de a mai cauta, e anularea oricarei dorinte de a ma vindeca.
Mi se pare ca nu mai am timp sa caut si sa am rabdare. In timp am ajuns la trista concluzie ca de fapt,timpul meu se duce in cu totul alte lucruri(poate mai importante si mai necesare ), decat in cautarea a...ce? Nu stiu de ce nu-mi mai acord ragaz. Am doar 36 de ani, dar parca ma apropii de sfarsitul vietii.
Dar , desigur, sunt intr-o extrema, deloc fericita.
Ca sa te vindeci, trebuie sa n-o faci de unul singur, trebuie sa accepti sa-ti oferi contextul (o relatie) in care sa-ti experimentezi trairile, spaimele, stapanirea de sine, curajul schimbarii personale. Din pacate, eu refuz sa-mi ofer contextul...
E ca si cum ai dori dintr-o data sa n-ai nicio rana, fara sa suporti etapele intermediare, de schimbat pansamentele pana la vindecare...

blue eyes spune:

Multumesc pentru orientare, Miss , dar cred ca inca o carte nu m-ar elibera deoarece eu reusesc sa individuez problema. Cred ca mai util ar fi un traininig, maturizarea.

Suferinta din dragoste e de preferat celei din lipsa de dragoste.

mariamunteanu spune:

Fetele, incercati psihanaliza - face minuni, dar trebuie sa aveti rabdare. Este ca o renastere. Nu puteti singure - adica puteti, dar e greu si de durata si nu e sigur de rezultate.

E foarte bine ca va dati seama si ca stiti si cauza, dar e nevoie de cineva de specialitate care sa va indrume.

Succes !
Maria

Yasmine spune:

Si eu am facut parte din grupul cotrol freak, daca omu meu nu ma suna, nu raspundea, nu-mi scria, faceam crize, dar cind am simtit ca daca continui asa il pierd, m-am schimbat, nu a fost usor, dar am reusit, si am obsrvat ca daca nu caut eu, sunt cautata, ca daca nu sun eu, sunt sunata, etc.
Si am mai invatat ceva despre barbati cu ocazia asta, ca sub nici o forma ei nu vor sa aiba impresia ca sunt sonstransi, ca daca incercam sa-i sufocam, bat in retragere,m si ca tre sa fim diplomate daca vrem ceva de la ei.

>>Daruieste lumii un zambet shi toata lumea iti va zambi!<< Charlie Chaplin

Corinna, Andreas Noël, Yasmin Serena

blue eyes spune:

MariaMunteanu, ai adus vorba despre psianaliza. Trebuie sa recunosc si sa spun ca m-am gandit des la aceasta metoda de terapie. Am multe goluri din copilarie, pe care le simt ca pe o umbra care-mi dirijeaza viata de adult.
Cat dureaza psianaliza? Care este frecventa sedintelor?

Suferinta din dragoste e de preferat celei din lipsa de dragoste.

ellej spune:

Eu ma recunosc mai degraba in tine... in plus, aveam tendinta de a cloci ganduri de vesnica razbunare netrebnicilor care au indraznit vreodata sa ma umileasca (si era foarte usor sa ma simt umilita). Timpul ne schimba, din fericire. Nu total, totusi cand ma gandesc la cum eram...

Mare e gradina lui Dumnezeu si multe animale sunt in ea :)