Prima saptamana acasa a copilului adoptat

marumiha spune:

Erato ,imi pare rau si nu stiu prea bine ce sfat sa-ti dau ,poate ceva il supara sau isi aduce aminte de ceva din trecut si-l face sa devina mai nervos.Incearca sa -l faci sa se deschida in fata ta sa-ti spuna absolut totul pt.a-l ajuta sa treaca aceasta perioada mai critica.Incurajaza-l cit de mult si ajuta-l sa fie sigur pe el si sa aiba incredere in ceea ce-i spuneti voi.
In rest cred ca cei apropiati voua, e bine sa stea fiecare la locul lui ,sa va lase sa stati mult numai voi cu el.
Cred ca cel mai important e sa afli motivul pt.care se comporta asa sau daca ceva il nemultumeste ,sa fie deschis pt.a rezolva orice problema care exista in orice fam.


Poze

erato spune:

Baietelul meu avea 5 ani cand l-am adus acasa, stie povestea lui (la nivelul lui de varsta), stie cat de mult il iubim si cat de mult l-am dorit si asteptat. De ceea ce ma tem eu, e ca sunt multi "binevoitori" care sa-i rastalmaceasca povestea si care i-o spun in varianta lorinclusiv din familie, plus ca din familia noastra sunt membri care ponegresc familia AM in fata lui, ceea ce mi se pare total incorect fata de el. Nici mie nu mi-au convenit multe lucruri care i s-au intamplat la AM, dar niciodata nu i le voi spune lui, vreau sa creada ca acolo a fost iubit si l-au dat doar pt ca noi suntem parintii lui. Din pacate, nu-l pot izola de oameni. Cred ca de aici si pleaca furia asta a lui atat de brusca fata de tot si toate si ma rog sa fie doar o faza care sa treaca. Dar dupa ce ii trec accesele de furie ne pupa, ne spune ca ne iubeste, se joaca, rade, e un copil absolut normal. Totul a inceput dupa ce ne-am intors de la mare din concendiu unde a fost un concediu de vis.

ilenutza spune:

Cartea lui Francoise Dolto, Cand apare copilul are multe sfaturi pt astfel de situatii.

Plus ca eu ma gandesc ca orice copil are o zi buna, alta proasta, ca noi toti de altfel.
Nu trebuie sa fie mereu perfect...

Ile , mami de V si A ,

ivanuta spune:

Erato, cred ca ar trebui sa vorbesti serios cu adultii "binevoitori" din jurul vostru. Nici nu se pune problema sa va izolati, dar exista oameni si oameni. Nimeni nu are voie sa ii spuna copilului tau ceva care te deranjeaza pe tine, si apoi Erato tu le acorzi privilegiul de a face parte din viata voastra. Daca pot face fata sunt bine primiti, daca nu sa isi vada de treaba. Oamenii pot fi toxici, nu-i lasa in preajma copilului tau.
Acum sa stii ca si eu am temeri de acest gen, daca nu va fi acceptat de familie, daca vor pune fiecare "iesire" de-a lui pe seama genelor, daca va fi educatoarea ticaloasa si ma uit al gradinite particulare pe care sa mi le permit...
Eu cred ca el nu a vrut sa va supere pana acum, iar in acest moment a descoperit ca este in siguranta, asa ca isi permite sa fie suparat, agresiv si alte fete pe care instinctiv nu ti le arati cand iti doresti sa fii iubit si acceptat. Cred ca este doar o faza si in curand se va echilibra :) . Ca si paranteza, mie adaptarea perfecta mi-a ridicat semne de intrebare, copilul isi dorea cu disperare sa fiti parintii lui, acum probabil are nevoie de reconfirmari si reasigurari caindiferent cume ste si face voi nu-l veti parasi

erato spune:

Ivanutaraspunsul tau confirma si parerea mea. Chiar mai devreme discutam cu sotul exact aceleasi lucruri. Si mie mi-a ridicat semne de intrebare aceasta adaptare perfecta si ca facea orice, indiferent ca-i placea sau nu, ca noi sa-l placem si sa-l iubim. Stie f. bine ca am finalizat adoptia si ca acum este al nostru, ca va imbatrani alaturi de noi si ca este cel mai frumos dar pe care ni l-a facut viata. Probabil a obosit de atata perfectiune si acum ne testeaza sa vada cum reactionam. Ma rog sa fie doar o faza, pt ca cei din jur oricum vor judeca si vor pune orice manifestare pe seama genelor si pe "v-am spus noi". Dar mergem mai departe impotriva tuturor asa cum am mers si cand ne-am hotarat sa adoptam. Nu stiu cate persoane care nu sunt implicate direct in acest proces al adoptiei, inteleg ca acest copil este al meu, mai al meu decat pot eu exprima, dincolo de toate barierele sangelui sau orice alte bariere. Stiu ca aceste manifestari le au si copii naturali, doar ca mi-a frica ca macar o secunda el sa nu gandeasca ca nu este iubit sau n-a fost iubit, ca este abandonat sau orice altceva mai spun binevoitorii. Nu am avut nici o educatoare care sa ne ajute, din contra, ii simteam de multe ori ura si dispretul fata de el, dar oricum anul viitor va merge la scoala. Din vorbele tale, se vede ca esti facuta sa adopti si vei fi o mama perfecta

marumiha spune:

Poate ca e bine ca acesti adulti sa inteleaga bine ca un copil de 5 ani are nevoie sa fie stimulat la joaca ,sa -i spuna povesti si orice fel de lucru care sa-l faca vesel ,are nevoie de liniste si veselie ,sa-si gaseasca pacea interioara,echilibru, nu sa raspunda la intrebarile curiosilor sau sa-i readuca in minte trecutul lui ,indiferent cum a fost ,nu sintem de multe ori dispusi nici cei maturi sa o facem ,cu atit mai mult un copil ,sint lucruri care nu-i privesc pe ei.
Copilul daca simte si doreste sa vorbeasca despre cineva care a facut parte din viata lui pina la venirea acasa ,o face numai cu parintii.
Ce pacat ca aceste educatoare nu inteleg ca un copil adoptat nu are nici o vina, si ca e la fel ca ceilalti , ca ele au obligatia daca si-au ales aceasta meserie sa fie de mare folos pt.o fam care a adoptat un copil.
Noi am avut un mare noroc ,educatoarea (principala)a copilului ,la rindul ei a adoptat o fetita si are tot timpul un ochi bun pt.Marco ,si asta ne-a spus-o alta doamna ,lucru care ne-a facut placere.
Erato ,poate ca copilul in aceste momente exteriorizeaza in felul asta suferinta ,despartire traumatica peste care trebuie sa treaca ,si apoi sa se linisteasca.


Poze

simo2net spune:

Prima saptamana acasa a fost "saptamana de miere". De fapt, au fost vreo trei saptamani de miere. Puiul (avea atunci aproape 2 ani) era cuminte si ascultator, atent la tot ce se intampla, nedezlipit de mine (dar nu era vorba de atasament, ci de dependenta - trecuse deja printr-o schimbare majora, trebuia sa fie atent sa vada ce mai urmeaza).
In prima noapte petrecuta la noi dupa ce l-am adus definitiv acasa (mai fusese pana atunci in calitate de musafir) si-a plans dorul dupa AM - era un plans asa cum nu-i mai auzisem nicicand, si nici nu l-am mai auzit de atunci.
I-am pastrat obiceiurie pe cat posibil, am redus la minimum stimulii din afara familiei, jucarii, rude, prieteni si le-am introdus pe toate treptat, atunci cand am simtit noi ca este pregatit sa mai faca inca un pas din marea schimbare.
Am vorbit incontinuu explicand ce i s-a intamplat, prin ce trece, ca a ajuns acasa la mami si tati, ii aratam albumul lui (care o continea si pe AM evident, si pe noi, la primele intalniri) si ii explicam cum am aparut noi in poveste, etc.
Dupa cele trei saptamani de miere, a inceput usor-usor revolutia, care inca mai continua (a trecut deja mai bine de un an de atunci). O perioada lunga am avut o relatie de love & hate. Noi invatam la fiecare pas sa fim parinti si sa il iubim asa cum ii trebuia lui, nu cum ne-am fi dorit noi, iar el se straduia sa ne arate ca "ok, am ajuns la voi, e fain aici, am multe de facut, dar trebuie sa fie cum vreau eu". Parea ca nu il intereseaza ca noi suntem parintii lui, putea fi oricine altcineva, daca mergeam in parc nu-i pasa ca nu ne mai vede, isi continua linistit treburile lui (si avea destule). In casa insa, fereaca sfantul sa plec in cealalta camera sau sa ma duc la baie fara el.
Nu vorbea deloc si intr-un timp destul de scurt lipsa limbajului l-a determinat sa aplice alte metode de comunicare - muscat, zgariat, ciupit, lovit, trantit pe jos, aruncat orice avea in mana etc. El a devenit violent si noi disperati. Nu a fost deloc o perioada usoara, reactiile noastre nu au fost mereu cele mai bune probabil, insa dragostea crestea pe zi ce trece si simteam din ce in ce mai multa incredere din partea lui.
Acum suntem intr-o relatie fireasca parinte-copil de 3 ani, a inceput sa vorbeasca un pic si lucrurile au devenit deodata mai simple, noi am invatat sa il cunoastem si nu ne mai agitam la primul tipat, manifestarile violente fata de noi s-au rarit considerabil. Este cand un inger care ne arata (ca de spus inca nu spune) cat de mult ne iubeste, cand un mic dracusor care trebuie sa faca numai ce vrea el.
Concluzia la acest mesaj lung este ca prima spatamana poate fi mai usoara (mai ales daca puiul a mai fost in vizita, cum a fost cazul nostru, si nu am luat-o chiar de la zero cu obiceiurile zilnice) dar ca perioada de adaptare (si modalitatea de adaptare) difera foarte mult de la caz la caz. Copiii reactioneaza diferit, uita foarte putine (in cazul puiului nostru raman mereu uimita ce memorie fantastica are) si nu stii niciodata cand scot la suprafata fapte/aminttiri pe care tu le credeai clasate.
Erato, nu-l cunosc pe baietelul tau, dar din ce am citit pana acum despre voi, reactia lui este fireasca. Inarmati-va cu rabdare, vorbiti eventual cu un psiholog care sa inteleaga exact despre ce e vorba si sa va invete cateva "trucuri" pentru momentele violente si va trece si perioada aceasta.

Bellaiza spune:

Erato, nu am scris de ceva vreme, dar acum, iata-ma asternand aceste randuri. Toti copiii au perioade si perioade. Unele mai bune, altele mai putin bune. Nu tine de modalitatea in care ai devenit copilul cuiva. Si puiul nostru aproximativ un an nu a dat semne de rasvratire. Cu noi era foarte o.k. La gradinita unde se stia ca e adoptat, nu a fost ajutat de educatoare, iar copiii, copii fitosi care stiau cate in luna si in stele, nu ca le-ar fi fost necesar, il izolasera...Puiul nostru crescuse la tara, ce frumos, zic eu care am crescut la oras, dar slava, Domnului, la curte, stia totul despre animale si...cam atat...A, mai stia cum se face bulionul pe pirostrii...doar ca in relatia cu copiii nu ii folosea. A fost o perioada in care ne-a ajutat foarte mult psiholoaga gradinitei care norocul nostru este si a scolii unde el invata acum. Cand copilul reactioneaza asa, el vrea sa transmita un mesaj. Puiul nostru ne-a zis ca la inceput a crezut ca noi l-am adus pe lume si...l-am abandonat si ca supararea i-a trecut cand a realizat ca noi doar am vrut sa fim parintii lui. Tot timpul i-am explicat ca tot ce facem e spre binele lui, iar acum suntem foarte bine si ca rezultate scolare si in relatia cu copiii. Mereu i-am vorbit ochi in ochi si am stabilit reguli inclusiv pt noi, parintii. Am stabilit intai o relatie bazata pe incredere, nu am incercat sa ii dam multe jucarii, nu am iesit nici pana acum din tara si desi spune ca are colegi care au fost la Paris sau in China, i-am spus sa ii intrebe ce au aflat despre obiceiurile oamenilor de acolo. A venit fericit acasa si ne-a spus ca nu au inteles nimic...Si uite asa, incet-incet lucrurile s-au rezolvat. Oricum, interzice categoric sa blameze asistenta sociala oricui, da-i incredere in el, asigura-l de iubirea voastra, dar fiti fermi. Va fi bine!

Poate l-ar ajuta sa faca un sport. Noi facem dansuri si inot. Au fost primele concursuri castigate si asta ii sedimenteaza increderea in el.

loriana74 spune:

Erato , nu sunt , din nefericire pentru mine , in situatia voastra inca , dar din cate am inteles , ingrijorator ar fi fost daca nu ar fi aparut aceste reactii.Faptul ca ar fi dorit sa va intre in voie 100% nu ar fi fost deloc in regula . Acum , probabil , va testeaza limitele si puterea de acceptare, vrea sa se asigure ca , orice ar fi , voi sunteti langa el.Este normal sa fie asa . Mult curaj si multa rabdare!

danaionela spune:

Buna
Cum a fost prima sapatamana din viata noastra de parinti? este intrebarea pe care mi-o pun si acuma, cu toate ca a trecut mai bine de 2 ani de atunci. Nu pot sa zic ca a fost nici usoara, dar nici grea. A fost cu multe framantari , cu multe nopti nedormite, cu zile in care plnageam ca nu o sa reusesc sa fiu o mama buna pentru puiute si nu in ultimul rand cu multa dragostea pe care o aveam de oferit. Si noi am avut momente de razvratire, dar asta s-au intimplat la inceput. Mereu le-am spus cat de mult sunt ele dorite in aceasta casa si nu in ultimul rand cat de mult ne-am dorit noi fetite. Tot timpul le-am spus ca noi le-am dorit pe ele, si nu alti copilasi. Le-am facut o poveste si mult timp mi-au cerut sa le spun povestea lor, chiar si acuma imi cer din cand in cand sa le spun poveste lor. Nu le-am rupt cu totul de AM, vorbeam despre ea de cate ori deschideau ele discutia, si incercam sa scot in evidenta partile pozitive ( cu toate ca uneori eram geloasa pe ea, credeam ca pe mine nu o sa ma iubeasca niciodata ca pe ea). In primele zile le-am spus ca pe cer este o stea si steaua aceea este AM si cand li se face dor de ea sa se uite la stea ca si AM se uita la ele si astfel comunica. In prima saptamana de multe ori le vedeam cum se uita pe geam sa caute steaua lor , sau imi cereau sa ramanem mai mult afara pana cand se insera si le vedeam cu stateau cu ochisorii in sus si aveau lacrimi in ei. Dar cu timpul a trecut si acest lucru, atunci cand s-au sitit ele in siguranta au uitat si de stea si de tot;
Tot in primele saptamani una dintre ele mi-a zis ca ea vrea sa plece inapoi la AM , si plangea de nu mai puteam sa o calmez. Acuma daca ma gandesc bine am fost foarte dura cu ea. dar atunci nu stiam cum sa fac , si i-am spus Ok daca tu vrei sa pleci atunci esti libera sa pleci. Nimeni nu te tine cu forta, noi te iubim mult ne-am dorit foarte mult sa fii copilasul nostru, te-am asteptat cu drag si te vom iubi mereu orice ai face, dar tu decizi daca ramai sau nu la noi. Cealalta i-a spus ca ea nu vrea sa plece , ca aici este casa ei ... Atunci ea s-a dus sa-si puna intr-o punguta niste hainutze ( hainutzele cu cre venise) si a plecat pe scari. Eu am zis sotului meu sa o duca la AM , ca ea nu vrea aici, ca nu este fericita si noi o iubim foarte mult si nu as vrea ca sa fie nefericita. Dupa cateva minute cat timp al meu se facea ca se imbraca ca sa o duca, ea a venit cu ochisorii in lacrimi in bratele mele si mi-a spus ca asta este casa ei si ca nu o sa plece niciodata de aici , dar nici eu sa nu o parasesc niciodata si sa o iert. Va inchipuiti ce a fost in sufletul meu atunci, dar intradevar din aceea clipa piticutza noastra s-a schimbat. Cu AM mai vorbeau la telefon, si daca la inceput erau derutate nu stiuau cum sa-i spuna si evitau sa faca acest lucru , incetul cu incetul i-au spus ei pe nume si mie mami. Au facut clar distinctia intre noi si ea. In acelasi timp le-am spus ca noi suntem o familie, ca pe toti ne cheam; la fel, ceea ce în partea cealalta nu se întâmpla asa, atunci una din fetite mi-a spus ca ea stia ca AM nu era mama lor, dar nu aveau cui sa-i spuna mama.
Tot in primele zile cand spuneau ca mergem acasa se referau in camera lor, acolo era universul lor si locul lor de intimitate. Incetul cu incetul au descoperit toata casa si acuma totul este al lor, deja au inceput sa-si imparta averea.
Tot in prima luna nu mancau decat lapte cu cereale, nu stiam ce sa ma fac, incetul cu incetul le-am introdus si alte alimente, dar le-am lasat pe ele sa aleaga ce sa manince. Eu in general le las pe ele sa aiba impresia ca pot alege, le explic care sunt consecintele daca fac lucru X sau daca fac lucru Y, niciodata nu le-am interzis sa faca ceva. Nu stiu daca a fost buna strategia, dar la noi a dat roade am reusits sa le capatam increderea in noi dar fara sa le stirbim din autoritatea lor.
Noi am fost printre norocosii care am avut familia alaturi, care nu au comentat in momentele lor de furie si nici nu au incercat sa puna comportamanetul pe seama geneticii, ci din contra..., au spus ca trebuie sa le intelegem prin ceea ce au trecut.
Dupa 6 luni am fost impreuna ( noi si fetitele) la un psiholog, am vrut sa stim si parerea unui specialist din afara, care ne-a ajutat foarte mult sa le intelegem si in acelasi timp sa ne spuna si parerea lui despre ele, dar fara sa-i spunem de la inceput ca sunt adoptate. Acest lucru i l-am spus spre sfarsitul sedintei, si atunci a ramas foarte mirata, pentru ca a mai facut terapie cu copilasi adoptati dar acuma nu si-a dat seama ca ele ar fi adoptate. De atunci mergem in fiecare an la acest psiholog, ceea ce ne ajuta pe noi foarte mult, intr-un fel un specialist imi spune ca nu am de ce sa-mi fie frica, ca ne descurcam bine in postura de parinti si nu in ultimul ce fetite minunate si destepte avem...
Am scris destul de mult, sper ca nu v-am plictist, cu povestea noastra...