Toate forumurile Desprecopii.com: liste de discutii  Cabinetul Psi - consultatii de psihologie

Copilul captiv

(30 voturi)
Pagina precedenta | Pagina urmatoare

Autor Subiectul precedent Subiect Subiectul urmator
Pag. din 29
conchita
membru veteran conchita



10547 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul  Visiteaza pagina lui conchita Adauga semn de carte la raspuns Trimite conchita un Mesaj Privat
nelia, ar fi o mare minciuna si o mare nedreptate sa las cumva sa aplaneze cea mai mica banuiala neintemeiata asupra parintilor mei.trebuie sa povestesc.

mama a fost un inger si sunt convinsa ca acum e in rai, si-a ispasit de zeci de ori cat ar fi trebuit, cred sigur ca e langa Dumnezeul in care a crezut intotdeauna, in sfarsit alinata. am iubit-o cum numai un copil poate iubi, am idolatrizat-o. a murit de Pasti, deci nu e intamplator ca eu dupa Pasti deschid subiectul asta, pentru ca retraiesc trecutul de Pasti cu o intensitate pe care nu o pot controla, ma pulverizeaza in jde bucati, iar anul asta am curajul pentru prima oara in viata mea sa cer ajutor. ma bate un gand ca poate virtualul nu e solutia cea mai ok (vad ca si alti copii captivi gandesc la fel si ezita, pot sa inteleg de ce), insa e singura solutie pe care o am acum. atat sunt de decisa sa primesc si sa ACCEPT ajutor, incat nu ma mai intereseaza cine ce crede, am nevoie de ajutor si basta si daca se gaseste aici, unde-s zeci de mii de ochi doar curiosi, whatever, ce se poate intampla rau? nimic. absolut nimic. barfe, ranjete, chicoteli? nu-mi pasa. citesc aici oameni cu suferinte mai mari decat ale mele. asa cum eu am nevoie de o mana de ajutor acum, asa au si ei. restul nu are importanta nici cat o ceapa degerata.

frumusetea captivitatii este si asta: ca nu-mi pot controla, in sensul de a anihila, dragostea nesfarsita pe care o am pentru mama si care e meritata pe deplin, nu am nici o indoiala si nici nu am ce sa iert. nu i-a fost in putere altceva, nu are nevoie de o iertare mai mare, cum zici tu, pentru ca nu are nevoie de nici o iertare, zic eu. :-) dragostea oricum nu ti-o poate lua nimeni, nu se vindeca, intri cu ea in pamant.

mama mea a fost de un milion de ori mai inteligenta, cultivata si cu adevarat frumoasa, decat mine. si infinit mai buna, un suflet care n-ar fi strivit o musca si totusi asupra mea a ridicat mana, cureaua sau ce-i venea la indemana. (nu zilnic, nu despre ea era vorba cu bataia zilnica, dar despre partea asta nu-s pregatita sa vorbesc inca.) rar, dar bine si, la vremea respectiva, credeam eu ca meritat. un copil captiv la randul ei, care a plecat singura la bucuresti cand avea 14 ani, urmand linia caii ferate, din satucul ei de langa dunare, sa se faca pilot de avioane (visul meu a fost sa ma fac cosmonaut:-)). a venit tata-su dupa ea si a scos-o de la liceu, a dus-o inapoi acasa sa o faca agricultoare, a fugit iarasi, pe aceeasi cale ferata, la pas, i s-au frant aripile din nou. la 16 ani reusea ceea ce niciun adult inaintea ei nu reusise intr-un proiect de construire a unei sosele importante care lega un oras de dunare de o comuna de judet. ar fi trebuit sa-i poarte numele. femeia asta ar fi daramat muntii daca ar fi dorit. venea dintr-o familie foarte saraca, 6 copii. si-apoi a reeditat povestea cenusaresei, s-a indragostit de tata, mostenitor de familie chiabureasca si cu legaturi regale, descendenti de mosieri si vita nobila, greci la origine. comunismul tocmai desavarsea cooperativizarea cand viitoarea ei soacra a vazut un interes major intre uniunea dintre mama si tata, nu vreau sa intru in amanunte de ce, si a tras sforile pentru nunta. cand, in noaptea de vis, mama a luat prima bataie de la tata, ca el iubea alta fata.

restul e aceeasi poveste, cred, regasita in familiile de tarani transmutate cu forta la oras, dezradacinate. tata, un caracter super charismatic, plin de povesti vanatoresti, absolut frumos, rasfatat, lenes, aventurier, ignorant. ah, da, si casanova. plecat tot timpul prin tara cu jobul, negasindu-si locul niciunde, retraind din amintirea gloriei de familie de altadata, niciodata impacat cu propria conditie. asa ca mama a dus povara. 17 ani supraplini de cele mai negre cosmaruri si violente inimaginabile. la 3 ani deja plecasem si eu de-acasa sa-mi caut tatal in timp ce mama ma cauta cu politia prin tot orasul. expeditii dintr-astea am tot reeditat, dar de fiecare data cautam altceva, nici eu nu mai tin minte chiar toate comorile inventate. tata a ridicat o singura data palma asupra mea, o data la masa ca nu voiam sa mananc pui si m-am trezit azvarlita si lipita de perete. gestul lui suprem de dragoste, fiind "fetita dulce a lu' tatutzu'" era sa ma urce in camion in dreptul volanului si sa ma lase sa conduc de la el din brate, promitandu-mi ca mergem sa vedem vulpea sau ursul sau whatever din padurea fermecata, care padure in general era casa vreunei alte amante, le-am pierdut sirul, io cu niste zdrente pe post de jucarii inchisa intr-o camera cu zilele, mama iar cautandu-ma cu politia. abandon.

intelegi de ce eu nu cred ca au nevoie de iertare? au fost victime. mama indragostita absolut orbeste de un barbat indragostit de whatever vise avea el, mama prea greu incercata de viata, tata nedorind sa incerce nimic altceva decat placere.

victime. ceea ce am devenit si noi, copiii acestui tip de parinti, cand a trebuit sa ne maturizam. victima nu are disponibilitatea emotionala sa ofere altcuiva. e prea imersata in "eu", angoasele personale, fricile, frustrarile, razvratirile, durerile proprii. intelegi, nelia? daca ei au o vina, atunci si eu am o vina si toti copiii care perpetuam modelul de victima, adulti fiind.

molestarea...aveam 7-8 ani, un colonel de armata pensionat din blocul de vizavi, scara B...jucam hotii si vardistii cu ceilalti copii, ne cautam unii pe altii sa ne capturam prin subsolurile de bloc, aveam un pistol rosu de plastic, unica mea jucarie (au mai fost doua papusele de plastic la 11 ani, fara hainute si fara par). imi amintesc sarutul si palmele atingandu-ma. si-apoi fuga nauca printre boxele alea de la subsol, cautand usa de iesire. nimic altceva. nu stiu daca a fost altceva, nu pot sa-mi amintesc si nici nu stiu daca imi foloseste la ceva. am citit subiectul deschis de stockholm cu hipnoza regresiva si ideea nu a starnit nici un interes in mine. colonelu' lu' peste a murit cateva luni mai tarziu, imi amintesc una dintre primele blasfemii contra lui Dumnezeu, in care oricum nu credeam si cum as fi putut sa cred, oare? eu la balcon, etajul trei, cortegiul funerar trecand prin fata blocului, cascheta deschisa, fanfara militara fain frumos, sotia raposatului cu fiica putin mai mare decat mine catarate pe platforma camionului, aplecate asupra cosciugului, plangand infiorator. si eu ranjind de fericire la etaj, nesatioasa sa cuprind cat mai mult in memorie din figura aia verzulie, pomadata, cu parul scurt si cretuliu alb-negru. cred ca l-am blestemat sa invieze, ca sa poa' sa mai moara inca o data si inca o data, de parca setea aia pentru suferinta lui ar fi putut fi potolita cumva, intr-atat a fost inima mea capabila de ura. copil fiind.

imi amintesc parul ei, lung lung si foarte des, castaniu roscat cu reflexe aurii, cum l-am mostenit si eu. as fi dat orice sa ma lase sa ma infasor in parul ei, nu puteam sa adorm decat cu mana in pletele alea magice. dar rareori ma lasa. adormeam plangand si tanjind, copil foarte mic fiind. sonia are liber sa-mi smulga parul din cap daca vrea, mi-a mostenit atasamentul acesta. asta sper ca-ti raspunde la intrebarea despre ce facem noi sa fim parintii de care nu am avut parte: nelia, ce pot evita cu buna stiinta, evit. ce pot sa repar, repar. ce e de facut, nu stau pe ganduri si pun osul (inima, creierul, visele) la treaba. de restul, sa ne fereasca Dumnezeu si sa ma lumineze cum e mai bine.

nimic
Mergi la inceput
Deus
Deus



4397 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul  Visiteaza pagina lui Deus Adauga semn de carte la raspuns Trimite Deus un Mesaj Privat
eu cred ca am crescut singura, ai mei nu au mai vrut un copil, eram a 3-a si mama a incercat de cateva ori sa scape de mine - la 4 luni de sarcina o prietena doctorita i-a spus sa se opreasca ca poate ma face cretina. Si mi-au spus-o sa stiu ca nu am fost dorita.
Am fost foarte saraci nu am avut haine sau jucarii si nu-mi aduc aminte nici macar odata in copilarie sa-mi fi spus cineva ca ma iubeste. Am luat o bataie crunta, in fata unor musafiri si de atunci tata a stiut ca relatia lui cu mine s-a schimbat. Din acel moment a simtit si i-am spus ca sunt in stare sa-l omor daca ma mai atinge si nici nu m-a mai atins in veci.Am invatat sa ma apar cu privirea. Mama mi-a spus ca ma pot uita atata de urat cand vreau...
In schimb, pe fratii mei, tata i-a batut tare rau. Fratele meu a lesinat si a facut pe el in urma unei batai de genul asta. Si nu-l iarta nici azi, dupa atatia ani. Sa vedeti un barbat de 100 de kg care plange si intreaba de ce nu l-au iubit, de ce i-au facut ce i-au facut?
Ai mei au iubit canasta, tigarile si vinul - socializarea, mai mult decat pe noi. Nu au facut lectii cu noi, nu m-au intrebat ce fac cu scoala ... Asa cum am putut am facut scoala, am fost si sunt desteapta si as fi putut sa fac de 100 de ori mai multe in viata daca cineva m-ar fi dus /sustinut in scoala. Eu am facut cat am putut si nu mi-ar fi stricat un stalp, o sustinere. Plus toata viata mi-au spus, ne-au spus ca altii sunt mai buni decat noi. Nici acum nu-mi dau seama cum de ma consider totusi buna/desteapta sau frumoasa.
Pe vremea lui Ceausescu nu existau atatea tentatii pentru adolescenti. Asta a fost norocul meu. Altfel eu cred ca ajungeam rau de tot. Nu aveam bani, nu erau droguri, baruri, etc. Azi cu siguranta un adolescent neglijat are mari sanse sa ajunga rau de tot.

De la 16 ani am intrat intr-o gasca de tineri bogati.Eram frumusica si cred ca de aceea am fost acceptata. In mare masura ei m-au educat. Le urmaream pe fete cum se imbraca, cum se fardeaza, ce carti citesc, ce-si doresc si am copiat. Nu stiam ce sa fac cand mi-a venit ciclu si nu exista internet:-) dar am intrebat pe una din fete si m-a luminat.

editez ca mi-am adus aminte:
tare , tare m-a deranjat in copilarie faptul ca ei se certau vesnic. Nu se placeau si se certau. Tot timpul la noi in casa era cearta, cuvinte urate, fete triste. Si asta ne-a marcat pe toti 3 fratii. Nu stim sa ne bucuram cat trebuie, sa radem, sa vedem partea plina a paharului.

Multe lucruri sunt de spus...i-am iertat si Da are dreptate Conchita, ei nu mai sunt de vina pentru ce fac eu in viata. Eu sunt responsabila.Si ai mei au fost copii captivi si au avut vieti tare urate. Mi-e mila de ei, i-am iertat si da ii iubesc si mi-e dor de ei.



devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

Editat de - Deus on 17/04/2010 09:07:56
Mergi la inceput
Deus
Deus



4397 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul  Visiteaza pagina lui Deus Adauga semn de carte la raspuns Trimite Deus un Mesaj Privat
sper sa fiu si eu graunte de cafea


Grauntele de cafea

O fata se vaita tatalui sau ca nimic nu-i iesea bine. Nu stia cum sa faca sa avanseze si ea in viata, si se considera invinsa. Era obosita sa lupte fara a obtine nici un rezultat. Avea impresia ca de fiecare data cand rezolva o problema, aparea alta.

Tatal sau, un bucatar, a adus-o la serviciu cu el. A luat 3 oale si le-a pus cu apa la fiert. Cand a inceput sa fiarba apa, a pus morcovi intr-una, oua in alta si un ultima niste cafea. Le-a lasat sa fiarba fara sa spuna un cuvant si suradea fetei lui.

Fata astepta cu nerabdare, intrebandu-se ce vroia sa faca tatal ei. Dupa 20 de minute, tatal a stins focul. A scos ouale intr-un castron, a scos morcovii intr-o farfurie si la sfarsit a pus cafeaua intr-o ceasca. Privindu-si fiica a intrebat-o: Draga, ce vezi aici?

“Oua, morcovi si cafea”, a raspuns ea.

I-a spus sa atinga morcovii. Ea i-a atins si a observat ca sunt moi. Apoi i-a cerut sa ia un ou si sa-l curete de coaja. Atunci ea a observat ca e foarte tare. Dupa care i-a cerut sa guste din cafea. Si ea a inceput sa rada si sa soarba lichidul parfumat.

Surprinsa si intrigata l-a intrebat pe tatal sau: Ce semnificatie au toatea astea, tata? Atunci el i-a explicat ca cele 3 elemente au infruntat aceeasi adversitate: apa fiarta. Doar ca au reactionat complet diferit: Morcovii s-au inmuiat si au devenit usor de sfaramat. Ouale au devenit foarte dure. In schimb cafeaua a schimbat apa.

Care din aceste elemente te crezi tu? Cand adversitatea bate la usa ta, cum raspunzi? si-a intrebat fata.

Esti un morcov, care pare tare, dar, cand fatalitatea si durerea te ating, te inmoi si iti pierzi taria?

Esti un ou care incepe cu o inima maleabila, cu un spirit fluid, dar dupa o moarte in familie, o separare sau o despartire, devine dur si inflexibil? Pe din afara nu te schimbi, dar pe dinauntru ai un suflet si o inima amare?

Sau esti un graunte de cafea? Cafeaua schimba apa fiarta, elementul care-i cauzeaza durerea. Cand apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasa cea mai buna aroma si savoare.

Iti doresc sa ajungi ca grauntele de cafea, ca atunci cand lucrurile nu sunt tocmai roz, sa poti reactiona pozitiv, fara sa te lasi invinsa de circumstante si sa faci in asa fel ca totul in jurul tau sa se amelioreze!

Iti doresc ca intotdeauna sa fie o Lumina in fata drumului tau si a persoanelor care te inconjoara!

Iti doresc ca intotdeauna sa poti iradia cu forta, optimismul si bucuria ta de a trai “dulcea aroma de cafea”, ca niciodata sa nu pierzi acest parfum pe care numai tu stii sa-l transmiti celorlalti!

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.
Mergi la inceput

daniela_b



2574 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul Adauga semn de carte la raspuns Trimite daniela_b un Mesaj Privat
Fiecare zi in care esti un parinte bun pentru copilul tau e o victorie.

Faptul ca pot rupe lantul de abuzuri in familia mea ma face puternica si ma simt invingatoare.

Si asa ar trebui sa va simtiti toate.
Copilul vostru nu va vedea nicodata fata schimonosita a parintelui care il izbeste cu capul de tocul usii fiindca a mizgalit un caiet. Si nici nu va minca hirtia pe care a scris gresit "mare" in loc de "mere". Si nici nu va trebui sa traiasca durerea muta a mamei sale care regreta ca i-a dat o palma fara sa o mai poata lua inapoi.
Multi copii nu vor mai trebui sa treaca prin asta fiindca parintii lor in mod responsabil au ales sa respinga abuzul tocmai fiindca l-au cunoscut.

Iar asta ma linisteste teribil.

Conchita, identifica exact lucrul care te copleseste cel mai mult. Pune degetul pe rana cum se spune.

Mergi la inceput
Mindy
Mindy



1852 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul Adauga semn de carte la raspuns Trimite Mindy un Mesaj Privat
Conchita, si celelalte care v-ati deschis inima, imi pare rau!

eu am avut o copilarie trista, dar am si amintiri frumoase. si eu imi iubesc si respect parintii si o sa sufar enorm atunci cand nu vor mai fi.

ce a fost trist: batai foarte dese inca de la varsta mica si pedepse dure. bataile aveau loc pe fundul gol cu o curea lata, cu cat erau urmele mai mari cu atat cica am meritat-o din plin. eram un copil emotiv, sensibil, plangeam usor, dar cui ii pasa..
nu eram un copil rau, eram mereu atenta ce fac la scoala, nu as fi indraznit sa ma prezint cu o tema nefacuta sau sa am vreun conflict cu cineva la scoala, eram un copil exemplar, cred ca ma straduiam sa fac totul bine ca sa scap de bataie.
imi spalm uniforma si o calcam de la 6 ani, ajutam in casa, aveam mereu grija de fratele cel mai mic, mereu eram in stres sa nu pateasca ceva pt ca eu eram responsabila pt el.
mama era obsedata de curatenie, mereu trebuia sa frecam usi sau sa maturam ca niciodata nu era destul de curat (de aici am eu sechele si azi cu curatenia).
ma trimitea de acasa, ma punea sa imi fac bagajele si sa plec asta dupa cate o bataie crunta si imi spunea ca nu mai are rost sa vin acasa, sa plec oriunde dar sa nu mai vin ca nu mai vrea sa ma vada.
ma cuprindea disperarea la gandul ca o sa dorm noaptea afara. multa vreme aveam cosmaruri ca dorm dezbracata si ma invelesc cu cartoane sau cu presurile oamenilor de la usi.
asistam la scene oribile intre parinti, certuri, tentative de taiat venele in baie, scos cutite din sertare, urlete si isterii.. mama tinea neaparat atunci cand se certa cu tata sa o faca in gura mare, in zbierete sa ii auda toti vecinii durerea si noi copiii sa asistam tacut la toata scena. parca se simtea mai bine daca asistam si noi acolo si o vedeam cum sufera. dar pe noi nu ne vedea nimeni cum sufeream nici nu ne auzeau cand ii imploram sa termine. mergeam adesea cu ochii rosii de plans la scoala, nici sandviciul ala de paine cu margarina nu il puteam inghiti.
nu am primit afectiune, in schimb apelative de genul: vaca, proasta, tampita, muta, nu esti in stare de nimic, sa nu ma faceti cumva de rusine, umiliri si jigniri in fata altor neamuri, cunostinte.
sprijin sau suport moral zero. nici o sustinere.
reprosuri de genul: m-am sacrificat pt voi! sau: de nimic nu sunteti in stare!

in vacanta eram la tara la bunici in fiecare vara, ma simteam asa de bine sa dorm cu bunica (rareori ajungeam la ea ca de regula mergeam la neamurile din partea tatalui) adoram sa ii simt mirosul cald, bun si matern, parca cu ea nu mai imi era frica si cand dormeam cu ea nu aveam cosmaruri, ma simteam ocrotita cu toate ca era o fire rece si nu isi manifesta nici ea dragostea, pt mine era destul ca doarme langa mine.
o priveam pe furis cum se roaga, avea o biblie imensa de abia o tinea in mana; bunica imi transmitea o stare de bine si as fi vrut sa raman acolo cu ea sa nu mai merg acasa.

ar mai fi multe de zis... multa vreme nici nu m-am gandit ca trauma copilariei si-ar fi pus amprenta asupra vietii mele de adult. nu i-am invinovatit pe ei, in schimb m-am invinovatit pe mine.
dar cand am devenit mama am trecut printr-o stare de suparare pe parinti. cand am vazut cata iubire pot sa ofer ca parinte si cata orcotire ma gandeam: cum au putut? chiar asa mult am gresit? (fetita mea are 3 ani, si acum ma trezesc noaptea sa o invelesc si stau minute in sir si ma uit la ea cat e de dulce).

dar si ei ne-au iubit in felul lor. au fost si ei niste victime cum zice Conchita. probabil ca isi dau seama ca au gresit.
o simt pe mama cand vorbesc cu ea ca ii vine sa planga cand ii spun cum ma dragalesc eu cu fetita mea, cum ne prostim si dansam impreuna, si ii spun de nenumarate ori pe zi ca o iubesc. cred ca simte ce a pierdut. imi pare tare rau pt parintii mei si ma doare inima ca au pierdut clipe minunate cu noi.

de asta ma straduiesc pe zi ce trece si ma rog sa fiu un parinte bun, as vrea ca atunci cand imbatranesc si ma uit in urma sa nu regret ca nu am facut destul pt copii, ca nu mi-am impartasit dragostea cu ei.

Mergi la inceput

adelyna



706 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul Adauga semn de carte la raspuns Trimite adelyna un Mesaj Privat
Fetelor am citit povesti adevarate de viata si va admir pentru modul in care povestiti.
Conchita,ma revad intr-o parte a povestii tale,cu un dor imens de mama (o mama cu un suflet minunat care ne-a iubit pe mine si fratele meu si careia ii multumim pentru ceea ce suntem acum).Tata a foat un tata bun dar nu un sot care si-a respectat sotia (poate si functia pe care o detinea pe vremea comunismului i-a dat aripi ) .
El a plecat din lumea nostra cu cativa ani inaintea mamei (cerandu-si iertare ei pentru toata viata pe care i-a oferit-o).
Multi ani mi-au venit in minte franturi din copilarie,tristetea mamei(care a urmarit-o toata viata) dar si puterea de a trece mereu mai departe .
Dupa facultate m-am casatorit cu un om minunat,eram plina de sperante,insa primul copil s-a nascut cu probleme si viata a devenit o lupta.Tot mama a fost cea care mi-a dat putere si m-a invatat cum sa ma bucur de viata .
Asa cum ai spus din captivitate se iese doar atunci cand realizezi ca altii au nevoie si mai mare de ajutor si incerci sa le fii aproape.
pentru subiect.



Natalia Ioana (13-08-2002)si Noemi Antonia(31-03-2007)
Noemi 2 ani
Mergi la inceput
ladyJ
ladyJ



6432 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul Adauga semn de carte la raspuns Trimite ladyJ un Mesaj Privat
Conchita, Deus, Mindy,
Sunt profund impresionata de povestile voastre.

Conchita, in toti acesti ani a existat puroiul asta in tine. Tu ai pus pe el pansamente care l-au ascuns, i-au redus uratenia, i-au redus veninul si poate ai crezut ca peste pansament poti cladi tesut sanatos.

Dar tu stii cum e puroiul.Ca un izvor nesecat urat mirositor care, cand ti-e lumea mai draga, suroieste prin cine stie ce locsor mic mic si strica tot, incet incet.
Cat de tare doare sa dam pansamentul la o parte si sa privim puroiul?Sa-l privim si sa admitem ca DA, exista un puroi urat acolo, sa ne impacam cu puroiul nostru? Foarte tare.Din acest motiv foarte putini o fac.
Dar si mai tare doare sa luam cutitul si sa scrijelim in puroi, pana la radacina. Din acest motiv, si mai putini fac asta.

In momentul in care ai curajul sa te uiti la puroi, ai castigat, te obtii tu pe tine inapoi.Pentru ca atunci cand privesti in fata, chiar daca cu teama, o problema, incepi sa o vezi cu adevarat si deci sa o CUNOSTI asa cum e ea. Nu poti lupta cu ceva ce nu cunosti pentru ca te va invinge.
Cand treci de rezistenta si ajungi sa fii sincera cu TINE, cand ajungi sa recunosti si sa spui lucrului pe nume asa cum e el, va aparea dorinta de a indeparta din tine acel lucru rau. Indepartarea nu inseamna uitare! NU poti uita. A indeparta inseamna a INVATA sa controlezi rana care ramane dupa ce indepartezi puroiul.A o acepta ca parte din tine, a privi cicatricea ramasa ca realitate asupra careia acum ai TU controlul. Si-n timp, durerea dispare.Inveti sa-ti gestionezi sentimentele pe cale constructiva, si renunti la calea distructiva care nu facea decat sa alimenteze buba, care distrugea tot ce tu in zadar incercai sa cladesti pe o fundatie plina de puroi.

Este OK sa NU ierti. Pentru ca daca iti impui sa ierti, nu faci altceva decat sa te lasi iar pe tine deoparte, si sa faci ceva pentru ca ´´asa trebuie´´. Ierti atunci cand nu o spui, ci cand o simti.

De obicei, eu vad lucrurile cam asa:
1. negarea problemei
2.recunoasterea ei partiala, CU scuze pentru cel care a provocat-o si eventual acuze la adresa ta(´´eu am fost de vina,´´ ´´ el e o victima,la randul lui´´... etc)
3. recunoasterea ei cu URA la adresa celui care a provocat-o sau a celor care crezi ca ar fi trebuit sa te protejeze si nu au facut-o.
4.razvlatire-razbunare
5.acceptarea problemei in termenii autentici, fara a mai scuza sau acuza pe cineva(pe tine sau pe cel care a provocat-o)
6. cicatrizarea.Impacarea.

Eu cred ca ura, in acest context, poate fi un sentiment care elibereaza. E ca un raget pe care il lasi sa iasa. Este dreptul tau de a te razvlati, de a plange, de a condamna.
Asta face fratele lui Deus. Se intreaba cu ochii in lacrimi ´´de ce?´´,opune rezistenta in fata parintilor(emotional) si nu VREA sa ierte.Nici sa ascunda. Vrea sa se razvlateasca, e dreptul lui! Doar asa va ajunge sa poata eventual, intr-o zi, ierta.

Conchita,sigur ca parintii tai au fost, la randul lor, captivi. Dar tu nu esti Dumnezeu sa ierti tot neamul care a gresit in acest sens, de la Adam si Eva-ncoace.
Nu iti impune iertarea inainte de a simti asta si daca simti ca trebuie sa condamni, condamna. E dreptul tau.Si cand vei simti ca poti cu adevarat ierta, vei ierta, AU nevoie de iertare pentru ca au gresit fata de tine, nu mai conteaza daca constient sau nu. Conchita, copilul din tine vrea sa poata ierta, adultul din tine spune ca ´´n-au nevoie de iertare´´. Pentru ca adultul cauta ratiunea. Copilul e blocat in sentimente.
Nu ierti pentru ca si ei au fost victime.Ierti pentru ca TU simti ca poti face asta.
Mergi la inceput

nelia



9166 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul  Trimite mesaj yahoo luinelia Adauga semn de carte la raspuns Trimite nelia un Mesaj Privat
Am citit... Si nu am ce spune in afara de faptul ca voi citi in continuare. Dar eu sint mai spre ce a scris ladyJ, stiu ca-mi vine usor, vazind lucrurile din afara, dar chiar si asa trebuie sa spun ca pentru mine iertarea nu e totul. Si ca nu poti ajunge la iertare decit dupa ce ajungi la cicatrizare si impacare.

Mindy, stiam povestea cu grauntele de cafea, i-am citit-o intr-o seara si Agatei, am de gind sa i-o mai amintesc din cind in cind... M-a infiorat cind am citit prin ce ati trecut si am simtit parere de rau pentru parintii tai, care pur si simplu nu au gasit in ei capacitatea de a fi altfel de parinti din cauza ca urletul de suferinta din ei era mult prea puternic ca sa nu acopere tot ce trebuia sa sa fie auzit, adica pe voi, copiii lor.

Dar in cele scrise de Conchita inca mai am nelamuriri... si daca eu le am, sint sigura ca tu care ai scris inca nu ai lamurit totul. De fapt, daca ai fi lamurit totul, nu ar mai fi existat acest subiect, stiu... E un amestec acolo sfisietor de iubire, de ura, de recunostinta, de admiratie, de nevoia de a primi si de a da... incit nu as putea sa pun degetul pe problema.

CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU

Life is just what happens to you, while you're busy making other plans. (John Lennon)

Mergi la inceput
ladyJ
ladyJ



6432 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul Adauga semn de carte la raspuns Trimite ladyJ un Mesaj Privat
Citat:
citat din mesajul lui nelia

Am citit... Si nu am ce spune in afara de faptul ca voi citi in continuare. Dar eu sint mai spre ce a scris ladyJ, stiu ca-mi vine usor, vazind lucrurile din afara, dar chiar si asa trebuie sa spun ca pentru mine iertarea nu e totul. Si ca nu poti ajunge la iertare decit dupa ce ajungi la cicatrizare si impacare.




Iertarea e ultimul stadiu ,asa-i, insa cred ca nu este cel mai important. Unii pur si simplu nu pot ierta.Si nu sunt de condamnat.
Imi amintesc de postarile lui Miss Parker, ea nu si-a iertat mama si dupa ani intregi de terapie nu e pregatita sa o faca, nu vrea si nu poate.
Mergi la inceput

nelia



9166 Mesaje
Link direct catre acest raspuns  Arata profilul  Trimite mesaj yahoo luinelia Adauga semn de carte la raspuns Trimite nelia un Mesaj Privat
Asta am si vrut sa spun in mesajul in care vorbeam despre iertare...

Conchita, nu avea legatura numai cu parintii tai, ci in general cu toti parintii care au gresit mult, mult de tot fata de copiii lor. Si, de fapt, are legatura cu toate victimele si cei care le-au adus in aceasta postura. Pentru ca etapele atit de bine punctate de ladyJ se gasesc si regasesc in toate relatiile victima-agresor...

Nu aveam de unde sa stiu cum au fost ai tai, dar i-am avut in cap pe toti copiii captivi pe care ii stiu, si unii dintre ei nu au mai gasit tarie in ei sa fie responsabili pentru viata lor dupa ce au plecat de acasa, erau mult prea distrusi si mult prea slabi, raul facut era iremediabil... din pacate. Nu-i judec pe cei care isi distrug ei insisi viata in continuare si nici nu-i consider mai slabi, nu pe toti. Unii dintre ei pur si simplu nu mai pot reface ceea ce a fost distrus.

Si iertarea despre care vorbeam este exact ca cea pe care Felicia nu o poate acorda mamei ei... probabil ca nu o poate face pentru ca mama ei are nevoie de o iertare mai mare decit poate un copil sa o cuprinda in suflet. Pentru ca nu conteaza daca un adult - Felicia, Conchita, Medy, Deus - de astazi (fosti copii traumatizati) iarta, aceasta este iertare de adult, dupa ce a inteles lucrurile, pe parinti, i-a acceptat asa cum sint... Nu! Iertarea trebuie facuta de la copil (acum adult) catre parinte (acum batrin sau mai putin tinar), dar faptele care trebuie iertate sint acelea de atunci, cind erau parinte si copil si lucrurile trebuiau sa se intimple altfel...

Deci, eu cred, si nu sint sigura ca am dreptate, pentru ca vorbesc intuitiv si asa cum simt, gindesc si ma port atunci cind dau peste tragedii de genul acesta, ca nu adultul trebuie sa ierte, ci copilul de odinioara care se afla in acest adult trebuie sa ierte parintele adult din perioada in care l-a avut si l-a crescut. Pentru ca atunci cind acesti copii devin adulti, si parintii devin batrini vulnerabili, cumva se schimba rolurile si, ca o ironie, tot copilul, fost captiv, devenit acum adult... trebuie sa ierte. Pe mine ma impresioneaza pina la lacrimi batrinii, soarta lor, dar numai a celor care au dus o viata frumoasa si in care au fost oameni... fata de batrinii care nu au facut asta pot sa am sentimente umane ca grija pentru sanatatea lor, respectarea drepturilor umane, dar atit... in rest, nu pot fi indulgenta cu ei. Si nici cu cei care au murit... dar au lasat in urma rani atit de adinci in fiintele pentru care ar fi trebuit sa-si dea viata, copiii lor. Asa ca, eu nu pot sa cer unui copil traumatizat in copilarie sa-i ierte pe cei care au facut-o, nici macar atunci cind sint parintii lui. Daca pot sa o faca din nenumarate motive, e foarte bine, dar daca nu pot, nimeni nu-i poate obliga si nici nu consider asta o cale pentru vindecarea copiilor... ci intr-un fel este tot ce a fost in copilarie: un de a-si justifica actele si impacarea cu sine de care ai atita nevoie mai ales la sfirsitul vietii. Si nu e drept, nu drept ca tot copilul sa ierte si sa iubeasca, acum cind acesti parinti au devenit vulnerabili precum copilul de odinioara si dornic de iubire pentru ca singuratatea ii sperie.

Nu vreau sa fiu dura, desi cred ca sint, dar iertarea nu trebuie impusa, nu trebuie sa se simta nimeni vinovat ca nu-si mai poate iubi parintii, ca nu-i poate ierta pentru ceea ce au facut sau n-au facut.

Pe de alta parte, inteleg si ceea ce simtiti voi atunci cind idolatrizati parintii in ciuda greselilor lor. E mai vital pentru noi sa-i iubim, decit sa-i urim. De urit e simplu, dar ce pui in locul lor? Pentru ca un copil care toata copilaria a tinjit dupa dragostea parintilor lui si n-a primit-o, asta va face toata viata. Orice fiinta umana are nevoie si sa primeasca si sa dea dragoste de la si celor care l-au adus pe lume, chiar daca nici nu i-a cunoscut. Si atunci cind acest schimb nu e posibil, se petrec tragediile.

CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU

Life is just what happens to you, while you're busy making other plans. (John Lennon)


Editat de - nelia on 18/04/2010 01:24:57
Mergi la inceput
Pag. din 29 Subiectul precedent Subiect Subiectul urmator  
Pagina precedenta | Pagina urmatoare

 Subiect inchis
Mergi la:
Forum DC © desprecopii.com - marca inregistrata La inceputul paginii
(c)




DESPRECOPII.COM - NAVIGARE
Preconceptie
Planificarea unui copil
Perioada conceptiei
Infertilitate
Ovulatie
Metode de tratare a infertilitatii
Conceperea unui copil sanatos
Alegerea sexului copilului
Adoptie
Sarcina
Sarcina la inceput
Calculul datei nasterii
Odiseea Sarcinii
Teste in sarcina
Nume de copii
Momente cheie in sarcina
Factori de risc in sarcina
Alimentatia in timpul sarcinii
Frumusete, sport si sex in sarcina
Pierderea sarcinii
Album: Miss Odiseea Sarcinii
Staruri+in+Odisee
Nastere
Pregatirea pentru nastere
Nasterea: modalitati si calmare a durerii
Pregatirea pentru nastere
Starea depresiva postpartum
Recuperarea mamei dupa nastere
Nasterea povestita de mamicile DC
Bebelusul 0-12 luni
Bine ai venit acasa!
Alaptarea bebelusului
Igiena & ingrijirea nou-nascutului
Sanatatea bebelusului
Dezvoltarea in primele 12 luni
Diversificarea si hranirea bebelusului
Bebelusii gemeni
Nou-nascutul: semne de ingrijorare
Copilul 1 - 3 ani
Bolile copilului intre 1-3 ani
Educatia unui copil inca bebelus
1-3 ani, varsta crizelor de independenta
Trecerea de la scutec la olita
Grafice de crestere
Dezvoltarea intelectuala intre 1-3 ani
Alimentatia intre 1-3 ani
Copilul 3 - 6 ani
Inteligenta emotionala a copilului
Educatia copilului intre 3-6 ani
Repere de dezvoltare fizica intre 3-6 ani
Sanatatea copilului intre 3-6 ani
Sportul intre 3-6 ani
Alegerea unui animalut de casa
Alimentatia copilului intre 3-6 ani
Copilul 6 - 10 ani
Repere de dezvoltare intre 6-10 ani
Sanatatea copilului intre 6-10 ani
Copilul de 7 ani
Copilul de 8 ani
Adolescentul
Pubertatea - pe intelesul parintilor
Scoala si notele
Sanatatea adolescentului
Dezvoltarea adolescentului
Siguranta copiilor pe internet
Utilitare: Calculatorul Ovulatiei | Calculul nasterii | Nume de copii | Dosarul bolilor | Doctorii raspund | Top 50 articole | Cele mai noi articole | Actiuni umanitare | Portalul taticilor | Viata de familie | Hai sa ne jucam | Concursuri | Carte de Bucate | Portalul Comunitatii Desprecopii | Galeriile Comunitatii | Toate Forumurile DC | Subiecte active | Mica Publicitate | Copilul tau pe coperta Revistei Desprecopii.com