Copilul captiv

Lali_mete spune:

Subiectul asta m-a rascolit profund,m-a "pus pe chituci" toata ziua de ieri si toata noaptea...Am citit aproape toate postarile ,dar in capul meu este un mare vid in momentele astea.
La mine,mai mult decat copilaria m-au dat peste cap evenimentele din ultimii doi-trei ani.In copilarie eram copil ,treceam usor peste toate pentru ca nu au fost destul de crunte,zic eu,toate problemele.Consider ca am avut o copilarie frumoasa pentru ca am ales ca de cele mai multe ori sa imi amintesc lucrurile frumoase,mai ales acum ,dupa ce mama nu mai este.Odata cu moartea ei si cu constientizarea suferintei din ultimele ei luni de viata parca s-au sters.Nu imi mai aminteam decat blandetea din momentele in care nu era nervoasa,nu imi amintesc greutatea lucrurior pe care le faceam prea devreme,prea grele pentru mine,pentru ca ne-a aratat si dragoste.Nu ne-a lipsit nimic,am avut de toate,dar am avut si reprosuri ca "va dau de toate si voi sunteti obraznice,nu faceti nimic bine".In sufletul meu este o batalie in momentul asta:am suferit mult atunci,pe moment,mi-am repsosat ca nu fac destul,m-am ofticat ca alti copii se jucau pe strada si eu faceam chirpici cu mama si sora mai mica,dar ma si bucuram nespus cand veneau cu dulciuri de la magazin,cand plecam duminica la rude sau veneau rudele la noi si ne jucam pana cadeam lati.Mi-am vazut parintii ca se iubeau,se giugiuleau ca doi adolescenti mai tot timpul, se iubeau,dar nu au incercat sa aiba,sa faca mai mult decat au.Nu s-au interesat prea mult ce facem la scoala,nu ne-au impus un program de invatat,doar de "treaba",aveam aia,si aia,si aia de facut in casa inainte sau dupa scoala.S-au complacut intr-o viata mediocra catre proasta pentru ca "asa le-a fost scris",nu au avut ambitie sa faca mai mult,si drept urmare si mie imi trebuie mult efort sa ma mobilizez sa fac ceva constructiv.
Acum sufar,sufar mult pentru ca nu am vazut la timp ca mama ne iubeste,ca ea suferea mult si ca ala era modul ei de manifestare,asa trecea ea peste suferinta,tinandu-ne aproape.Mai mult de jumatate din viata s-a bazat exclusiv pe tata,si in momentul in care l-a descoperit ca o inseala,el nu recunostea dar schimbarea din comportament il dadea de gol,a clacat,s-a isterizat,s-a gandit ca il sperie ca se sinucide,ca asa il tine langa ea.Noua nu ne-a spus mare lucru,cand mergeam in vizita isi ascundea suferinta,si cand ii vedeam ochii tristi si o intrebam ce are,spunea ca e trista ca nu stam mult,ca acum vede ea cat este de greu cu casa goala,cu copiii plecati.Si noi o credeam ca fraierele. L-a speriat,dar prea tare,ca ce a luat ea i-a oparit la propriu tot,de la esofag la intestinul subtire,nu au avut doctorii ce salva la operatie.In cele 4 zile cat a fost constienta am imbatranit cu 10 ani si am ajuns sa imi iubesc mama si sa il urasc pe tata,sa fiu furioasa pe el.Imi reprosez multe,in mintea mea faptele frumoase estompeaza faptele rele,parintii sunt parinti indiferent ce fac,nu i-am putut alege la nastere.
Poate scriu alandala,dar am un nod mare in gat si nu imi mai ies gandurile coerent.
Mama s-a dus in noiembrie,pe 11... in decembrie,de craciun,tata era la amanta din cauza careia mama s-a dus.Era impreuna cu sora cea mica,de 12 ani.Nu s-a gandit o clipa ca acel copil sufera cand il vede apropiat de o alta femeie decat mama ei.Nu conta decat fericirea lui.Nu conta ca noi(eu,sotul meu,sora mijlocie si sotul ei) eram in casa lui,in casa parintilor nostri si aveam niste sarbatori cum nu se poate mai triste,el se distra. In februarie,la putin peste trei luni de la inmormantare,mandra s-a mutat in casa tatalui meu iar noi,surorile mai mari am devenit dusmanii cei mai dusmani,raii cei mai rai.Nu mai aveam voie sa intram in curte,nu mai aveam ce sa cautam acasa,deoarece noi "aveam acum familia noastra si sa il lasam sa fie fericit".Noi nu i-am reprosat pana atunci absolut nimic,l-am lasat in pace,desi ne durea,si cand am intrat in curte si am vazut doliul pe casa si mandra ranjita in prag nu m-am putut opri din plans 2 ore.Atunci chipurile voia sa ma consoleze,dupa ce am plecat i-a spus tatalui meu ca ce a fost teatrul ala... Teatru? Teatru poti sa joci cand nu s-au ofilit bine florile de pe mormant,nu s-a racit bine locul mamei de pe pat si ea i-a luat locul ? De fapt ii luase locul de mai mult timp,dar nu si fizic.Cu toate astea ma gandeam ca sora micutza avea nevoie de o prezenta feminina,mai ales ca avea o fata de varsta surioarei mele si un baiat mai mic,si nu am comentat.In momentul in care sora mijlocie a plecat plangand,lasandu-l pe tata cu ochii in lacrimi la randul lui,pentru ca "doamna" le-a reprosat ca "isi fac semne" ,ca "traiesc impreuna",tata si fata lui,am izbucnit si am jignit-o,i-am spus ca poate asa se intampla in familia ei,la noi nu s-a intamplat niciodata.In mintea ei tata era un fel de "taur comunal",deoarece daca a putut sa o insele pe mama cu ea,oricand o poate insela pe ea.Toate vecinele erau presupuse amante,toate erau "tiganci" si "jigodii,curve".In curand a inceput tata sa mearga cu capul in jos pentru ca ii facea scandal si pentru "buna ziua" adresat vre-unui personaj feminin.In iunie nu a mai rezistat si m-a rugat sa o duc cu masina acasa la ea,cu copii cu tot ca el nu mai poate.Am dus-o,a adus-o inapoi in august desi il jignea constant.Faptul ca noi am luat-o pe sora mica si s-a mutat la sora mijlocie si 2 luni aproape nu am mai vorbit cu el nici una,l-a facut sa constientizeze ca ii e greu fara noi.DAR ,in viziunea lui,EA este cea mai femeie dintre femei,cea mai frumoasa si cea mai buna.Buna nu stiu la ce,ca noi de cate ori am fost acasa nu ne-a pus un pahar cu apa chioara in fata.Doar ii sticleau ochii la ce le aduceam copiilor,ca nu ma lasa inima sa ii aduc doar surioarei,le aduceam si copiilor ei.
Ce ma macina pe mine? Faptul ca nu ii pot spune in fata tatalui meu absolut tot.Incep si ma eschivez,ma sperii ca il pierd.In mintea mea inca nu pot accepta ca nu este omul pe care il credeamma mai mir de ce nu vede raul pe care il face aceasta femeie,cand eu parca sunt masochista ,ma torturez emotional de cate ori vobesc cu el.Rasuceste cutite ascutite in inima cu minciuni dupa minciuni.Eu am vazut cu ochii mei sms-uri pe telefonul lui trimise si primite in timp ce o jeleam pe mama,in timp ce o duceam catre cimitir, si in timp ce oamenii mancau pomana in amintirea ei,iar el spune ca nu erau impreuna,ca nu vorbeau,nu se cautau.
Nu mai stiu cine a scris ca la inceput simtea ca nu e bine ce face ca scrie pe un forum public ce simte.Ei,si eu am simtit la fel,parca m-amdezgolit in fata lumii,si o sa trec pe langa oameni care m-ar putea recunoaste si mi-ar reprosa ca am spus unor straini mai mult decat stie familia mea.Am sscris,citit si sters de mai multe ori,acum fiind hotarata sa "ma smiorcai,sa cer un umar pe care sa plang".Intotdeauna m-a ajutat plansul.M-a ajutat sa ma ridic,sa ma scutur de necazuri si sa mai fac cativa pasi.Nu mai am mult si ajung la capatul drumului.Nu mai ramane decat sa imi fac curaj sa risc:ori se rup fraiele care ma leaga de tatal meu,ori constientizeaza ca am nevoie de un tata cum il stiam eu,am nevoie de tatal care sa ma imbratiseze cu dor cand ajung acasa,care sa ne mai spuna "fetele lu' tata dragi".


Lali de
Paul-Iulian

ladyJ spune:

Deus, eu cred ca optimismul nu ´´se practica´´.E doar un mod de a gandi.
Optimismul inseamna speranta.Unii se incapataneaza sa spere la infinit. Altii, poate mai patiti in viata, nu doar ca nu spera, ba isi fac griji cu privire la ce va urma.
Problema e ca nu poti cladi pozitivism pe o fundatie trista. Ca sa inveti sa vezi partea plina a paharului(gandire optimista) trebuie sa inlaturi fundatia subreda.

Si eu nu cred ca exista optimist 100% cum nici pesimist 100%. Pana la urma avem cu totii temerile noastre si sperantele noastre. Unii dintre noi le aratam, altii le ascundem. Depinde cum ne e personalitatea.

rrox3 spune:

Supraprotectia descurajeaza copilul sa exploreze, il face fricos si ii scade increderea in el si in ceilalti.
Perfectionismul naste critica si presiune care duce la scaderea increderii copilului in el si la anxietate. Copilul nu se simte acceptat asa cum este el.

Anxietatea mamei e pur si simplu simtita de copil, chiar daca mama nu face nimic care s-o arate in prezenta copilului.

In plus, un parinte preocupat sa-si tina demonii in frau nu mai este disponibil 100% pentru copil. Nu mai poate fi prezent cu totul in relatia cu copilul sau.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Deus spune:

rrox3 si ladyJ
ai mei nu mi-au aratat ca ma iubesc sau ca ma doresc....nu am stiut sa iubesc decat animalic si sa schimb barbatii ca ciorapii pana cand mi-am intalnit sotul. Atunci si acum sunt mirata de cum poate el sa fie bland, sa ierte, sa accepte, sa ma inteleaga, sa vada in orice partea plina a paharului...si eu incerc sa invat de la el. Voi spuneti ca nu se poate invata optimismul, eu spun ca se poate. Poate cu pasi mici, cu pasi nesiguri la inceput, avand si esecuri din cand in cand dar la modul general eu cred ca iesim in castig daca ne straduim sa acceptam si sa vedem partea plina a paharului.Trebuie sa pot orice - asta sa fie optimismul meu de care spui LadyJ?

va

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

olympia spune:

Happy, de-aia te admir si te iubesc eu! Privesti viata drept in fata, cu bune si rele si mergi curajos mai departe punand in bagaj doar binele!

Si le inteleg acum si pe cele care nevand parte de bune, au supravietuit inventand binele acolo unde nu era sau nu era de-ajuns, infrumusetand uratul numai ca sa capete putere sa mearga mai departe... Poate au platit mai tarziu dublu iluziile pe care singure le-au plamadit, dar aveau nevoie acuta de aceste iluzii atunci si poate ca pe moment asa s-au salvat.
Vindecarea nu poate veni insa, acum, decat dand la o parte valul si privind crud adevarul. Parintii erau asa cum erau, nu cum i-am crezut sau dorit, iubitii, prietenii au fost poate uneori ai nostri doar in mintea noastra si am aflat asta tarziu si cu mare suferinta.


Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

conchita spune:

aveam 3-4 ani, o iarna grea...o seara obisnuita, de fapt foarte tarziu in noapte, mama eu si fratele meu asteptandu-l pe tata acasa, mama cu masa intinsa, eu inconstienta si bucuroasa, fratele meu tremurand de teroare. intra tata pe usa, tacut, morocanos, infuriat cine stie de ce, beat turta. nu-i convine ceva la masa, inca dinainte sa se aseze, ori ca e fata de masa stramba, ori ca nu e prea calda mancarea, nu-mi amintesc. ii trosneste un dos de palma mamei si-o arunca la podea, se urca la propriu cu picioarele pe ea, fratele meu sare s-o scape, tata il ia pe el in primire si-l zboara prin geam, pur si simplu. eu eram fetita iubita a tatalui, da? deci eu sunt martor la toate astea, nu primesc bataie, cata nedreptate totusi, daca te gandesti, fata de mama si de fratele meu. cred ca din copilarie mi s-a semnat condamnarea de outsider in propria familie, si dupa aia in general, eram de-a tatalui, vesnic mi-am auzit reprosul asta, de parca am primit ceva in plus de la el fata de mama si fratele meu, atata vreme cat primeam ceva in minus, adica nu primeam bataie de la el.

tata se duce la bucatarie dupa cutit, mama se ridica, cred cu o putere uriasa de animal agonic simtind primejdia de moarte, ma ia de-o sulfa, io in pijamale, ea in camasa de noapte, desculte, fratele meu la fel, fugit deja de-acasa, nu stiu cum a reusit asa plin de sange si taieturi, ma taraste mama afara din casa, salvandu-ma (ar fi putut sa ma lase cu tata, eram in siguranta cu el, fizic vorbind, dar m-a iubit!), iesim pe strada, intuneric bezna, ninsoarea aia puternica lumina lumea, troiene inalte, abia razbea mama cu fiecare pas, nu-mi imaginez ce dureri ingrozitoare o fi avut, insangerata, oase rupte...ma ia in brate! (m-a iubit) chestie care ii face inaintarea si mai dificila. ce urmeaza s-a repetat de un infinit de ori in cosmarurile mele. tata coplesindu-ne fizic, mama strivita de un gard cu mine in brate, mana mamei deasupra mea, inclestata sa-i smulga tatei cutitul din mana, cu cealalata mana tinandu-ma pe mine sa nu cad in zapada (m-a iubit). apoi imi amintesc fuga, taratul prin troiene, ude fleasca amandoua, ajungem la calea ferata care separa cartierul taranilor transmutati de cartierul orasenilor get-beget. mama il cauta pe fratele meu de-a lungul sinelor, il gaseste ingropat in zapada, insangerat, icnind, infricosat dincolo de imaginatie. si-apoi drumul noaptea prin tot orasul, eu intreband intruna unde mergem si unde e tata?! , vreau la tata (unele detalii le stiu si din povestile lor de mai tarziu si au avut mereu grija sa-mi povesteasca partea asta cu mare emfaza), mi-e frig, mi-e somn...copil... am dormit pe jos intr-o camera in noaptea aia, gazduiti de o invatatoare prietena cu mama, in aceleasi haine intrate in piele deja, a doua zi ne-am refugiat intr-un hotel, creca singurul din oras. a doua noapte ne-a gasit tata, lovituri in usa s-o sparga, n-a reusit.

in noaptea aia, inca extrem de vie in inima mea, cred eu ca s-a declansat in mama si fratele meu convingerea ca ei doi sunt una, io-s aia pe care o iubeste tata, si care seamana cu tata, vorbeste ca tata, alea alea, tot ce-i mai rau - ca doar asta mi-am auzit toata viata dupa aia, cat de mult sunt eu reincarnarea lui. macar de-ar fi adevarat, ca de fapt seman cu mama si cu bunica. si pentru ca il iubeam pe tata (la 3-4 ani presupun ca iubeam tot ce intalneam), fratele meu a decis sa-mi arate cine era tata cu adevarat si a devenit abuzatorul de care va spuneam la inceput, repetandu-mi si repetandu-mi ca asta este ce a primit el de la tata si e doar drept sa primesc acelasi lucru.

nu stiu nimic de fratele meu, daca mai traieste sau nu, unde este, nimic. iar pe el l-am iubit dincolo de orice inchipuire, cred ca mai mult decat pe mama si tata. in mod sigur mai mult.

Deus spune:

Conchita draga, tu nu ai avut bunici? sau alte rude? nimeni nu a ridicat un deget sa va ajute?

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

conchita spune:

Alice (Happy), iti amintesti incidentul cu 3x3 cand ti-am zis ceva de oglinda si ca nu ma asteptam? chestie care a culminat ca te-am pierdut de prietena si pe tine, si pe Vikinga? poate acum intelegi de ce: eu cred ca oamenii care au cunoscut suferinta trebuie sa se infraneze sa le-o provoace altora. din pacate pentru mine, uneori confund vorbele rele cu vorbele critice si sar cu gura in aparare pentru ca nu vreau ca omul sa sufere, considerand cu totul eronat ca toate suferintele sunt de evitat si rele. nu, unele suferinte sunt chiar eliberatoare, cum e asta a mea aici, ca sufar cand va scriu, dar sper sa vina o zi, sper ca ziua de 24 aprilie in curand, cand voi putea fi trup si suflet aici pentru alti copii captivi, exclusiv, dupa ce ma eliberez.

Alice, mecanismul asta de gandire actioneaza si invers, si tot pe tine te dau de exemplu: e de ajuns sa vad nickul tau, deja zambesc si simt simpatie, inainte sa citesc ce scrii. si-apoi nu mai pot fi critica. in mintea mea e ca daca nu mai poti fi critic, nu te poti numi prieten adevarat, ca mereu o sa ungi cu miere tot ce spui, sa nu ranesti, cand de fapt ar trebui sa ungi cu sare cateodata, ca sa ajuti la vindecare. pe de alta parte, cred in prietenia aia in care prietenul merge pana in panzele albe sa te apere, cum a facut Vik cu Alice, dar nici aia nu-mi doresc. ok, mergem toti pana-n panzele albe, dar s-ar putea sa mi se spuna adevarul in fata in timp ce calatorim noi asa fain-frumos totusi? de aceea am spus, draga mea rrox3, ca nu vreau empatie acum, stiind cum o vad eu pe Alice si nedorind cu niciun chip sa se intample asta cu altii fata de mine. desi suna ciudat. dar parca mai degraba vreau adevarul, decat vorba buna, la momentul asta. daca simt mila si-atat in vorbele voastre, ma inchid in mine si adios, aici ia sfarsit curajul meu. nu pot sa-mi explic de ce.

conchita spune:

of, asta e alta poveste, precis lunga ca fac risipa de cuvinte, dar iau o pauza acum, o spun altadata. plus ca m-as uri sa monopolizez grupul de suport.

Clori spune:

O imbratisare calda primesti?