Timiditate

Buna Seara,

Ma confrunt si eu cu o problema, probabil comuna pentru multi, dar iata ca sunt in situatia in care nu stiu cum sa actionez. Poate ati trecut prin asa ceva si aveti si un sfat de impartasit. Am un baietel de 5 ani si jumatate. De cate ori dam de situatii noi imi spune ca este timid. Exemplu: Am fost inscrisi la un momentdat la un club de karate pe care apoi l-am schimbat. Cand am ajuns la prima lectie nu a vrut sa intre. Ce-i drept eu m-am "enervat" dsi am plecat acasa. Nu l-am fortat sa intre pentru ca poate faceam mai rau. In societate nu as putea sa spun ca este timid. Intra in vorba repede cu oricine, adult sau copil. Dar are momentele lui. Pur si simplu nu stiu cum sa reactionez?!!!

Andreea

Deus spune:

are momentele lui si nu are nevoie sa te enervezi pe el sau sa vada ca te superi...accepta-l asa cum este, poate sa fie doar o faza, poate are nevoie de voi sa-i dati mai multa incredere, poate cineva din familie i-a tot spus direct sau indirect ca "de ce nu esti barbat", "hai nu mai fi fetita", poate la gradi cineva l-a luat peste picior, etc...

„Fericirea este armonia dintre ceea ce gandesti, ceea ce spui si ceea ce faci.”Gandhi
www.de-azi.ro

inspiratie, dragoste, putere ... pentru cine crede ca nu mai poate.
http://www.youtube.com/watch?v=flRvsO8m_KI



quod me nutrit me destruit

http://community.webshots.com/user/Deusphoto

adinag spune:

Dar el isi dorea sa mearga la clubul de karate?

In rest zic si eu ca Deus. In plus, nu zice un copil de 5 ani de la sine ca e timid, ci a auzit in alta parte (parinti, bunici...) "scuza" asta in anume momente: nu prea vorbeste la inceput, ca e timid... nu saluta, ca e timid.... etc. Am citit undeva ca nu e bine sa vorbim astfel de fata cu copiii nostri, ei simt ca üparca ne-ar fi rusine cu ei, si intram intr-un fel de cerc vicios.

Rabdare si timpul le va rezolva! Poate nu s-a simtit bine acolo. Daca tu mergi undeva sinu te simti confortabil, tot nu ti-ar place sa fii obligata sa ramai acolo

felicici spune:

Eu am trecut prin asa ceva, prin ce trece baietelul tau adica. A fost in intregime vina parintilor, ma criticau mereu, imi dadeau mereu exemplu ce grozavi sunt alti copii, vorbeau in prezenta mea cu rudele de parca nu as fi fost de fata, faceau planuri de viitor pentru mine impreuna cu altii, si alte mai grave (chiar penale). M-am oprit insa la primele exemple intrucat cred ca ar fi fost suficente si singure sa declanseze timiditatea (restul au declansat razvratirea). Cand am scapat de sub influenta parintilor timiditatea a disparut complet, ba chiar am dat in extrema cealalta. Nu cred in timiditatea inascuta, undeva gresiti ca parinti ( de exemplu faptul ca te-ai "enervat" este o greseala). Vreau sa mai precizez ca intentiile lor au fost bune si ca nu s-au schimbat nici in ziua de azi. Am aproape 30 de ani, sunt casatorita, am un copil, si cand ne intalnim la masa cu ei si cu bunicii mei bunica si mama discuta in contradictoriu daca eu ar trebui sa fac al doilea copil acum sau sa mai astept. Nu te chinui sa iti dai seama unde gresesti, respecta-ti copilul si automat ai sa actionezi corect.

Lorena(19.12.2007)

sanziana72 spune:

Fetita mea e foarte sociabila si pana acum nu avea nici o problema cu situatiile noi. In ultimul timp a inceput si ea in anumite situatii sa fie timida sau chiar sa spuna ca e timida. Implineste 5 ani in cateva zile. Cred ca e o perioada legata de varsta lor. Incep sa constientizeze ce inseamna strainii, ce se asteapta de la ei, ce inseamna frica. Fetita mea a inceput si cu frica de intuneric si cu alte diverse fricii.
Cand era mica putea dansa oriunde si oricand, s-a alaturat si unei trupe de dans pe scena cand am fost la un spectacol . Ei bine, asta vara, cand erau niste spectacole in parc si chemau copiii sa cante si sa danseze cu ei, nu a mai indraznit sa se duca. Mi-a spus ca ii e rusine!

Verisorul ei, de 5 ani jumatate, tot asa. Pana de curand nu era deloc timid. De vreo jumatate de an, cand ne intalnim pe strada cu cineva pe care nu cunoaste se emotioneaza si fie ii ignora, fie, daca incerci sa ii prezinti, se ascunde dupa persoana cunoscuta cu care e.

E o reactie emotionala care trebuie tratata ca atare. Important e sa ii lasi timp sa se obisnuiasca cu situatia fara sa il presezi. Cel mai bine cred ca e sa il strangi in brate in astfel de momente, ca sa se linisteasca si sa ii redai increderea. Cateva cuvinte de incurajare pot uneori sa faca minuni.

Sa ne spui si noua cand ati depasit faza asta ca sa stim la se sa ne asteptam.

"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)

oneandreea spune:

Baietelul meu nu pot spune ca a fost tot timpul plin de curaj si ca aceasta timiditate a intervenit abia acum.Si nici noi ca parinti nu i-am insuflat aceasta stare. Eu intotdeauna l-am incurajat si i-am spus ca este bun in tot ceea ce face, l-am incurajat mereu. In cazul meu a mai fost la karate si la alt club si acolo nu a manifestat acest lucru, si anume sa fie timid. Dar in concediu fiind vara asta nu a vrut sa se alature grupului de copii care erau "distrati" in foecare seara de entertaineri (dansau, cantau). 14 zile de concediu nu a vrut si pace sa se alature lor. Insa daca era singur pe scena desi era lume in jurul lui care sa il observe, dansa si se zbenguia fara nici o problema.Iar ideea ca ar fi auzit undeva cuvantul timid ca apoi sa il repete in astfel de situatii nu cred ca este una reala, ci consider ca e modul lui de a-mi comunica ca nu e inca pregatit.
Sper sa treaca si faza asta.

Andrea