prioritatile fiecaruia

Astazi am dat peste un articol superb pe care vreau sa vi-l fac cunoscut si voua. Pun si linkul in engleza pt. cine poate citi. Cine nu, poate vedea doar video-clipurile si citi rezumatul meu.

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/04/04/AR2007040401721.html

Articolul de mai sus, in engleza, e demential, eu nu-mi revin.

E vorba de un experiment facut de ziarul washington Post in care l-au pus pe Joshua Bell, cel mai mare violonist al americii sa cinte pentru o ora in statia de metrou cea mai po****ta din Washington DC, la 8:30 dimineata. Violonistul era imbracat obisnuit si a cintat la o vioara Stradivarius care a costat 3,5 milioane de dolari, cu o istorie demna de film, furata si rascumparata si vinduta la licitatie. Acesta a fost motivul pentru care Bell a luat in dimineata aceea un taxi pentru a strabate cele 3 strazi de la hotel la statia de metrou. Bell a cintat piese foarte grele, pe care putini violonisti se incumeta sa le cinte.

Sa traduc putin: un poet, Bill Collins afirma ca ne nastem cu sentimentul poeziei pentru ca inima mamei bate in ritm iambic dar ca treptat viata scoate asta din noi.

Un tip, un director de la departamentul de energie, trece, apoi revine si se sprijina de zid 3 minute sa aculte. In cele din urma ii lasa 1 dolar in cutie caci intirzie la servici. Intrebat mai tirziu spune ca nu stie ce a fost dar i-a adus liniste interioara.

Un vinzator la o patiserie a auzit cum cinta Joshua Bell si pt. ca era la servici nu a putut sa iasa dar a stat la usa, intinzindu-se cit putea in afara ca sa auda mai bine. Vinzatorul insusi cinta la chitara si a spus ca omul care cinta, simtea muzica.

Dincolo, in hol, lumea care statea la coada sa cumpere bilete de loterie nu s-a sinchisit. In acea coada era un programator de la departamentul de dezvoltare urbana care isi aminteste toata numerele pe care le-a jucat in acea zi dar nu-si aminteste sa fi auzit muzica.

Un alt tip nu a auzit muzica pt. ca avea casti pe urechi si asculta altceva. O alta femeie, avocata, s-a uitat insistent la Joshua dar cind a fost intrebata ulterior de ce s-a uitat la el, a raspuns ca nu a auzit muzica ci a intrigat-o prezenta lui acolo; s-a gindit cum traieste omul acela, cit cistiga si daca nu ar trebui sa faca altceva ca sa-si cistige existenta. Analiza totul din punct de vedere financiar!

O tipa din Brazilia proprietara unui stand de lustruit pantofi, s-a suparat in dimineata aceea pt. ca muzicienii ambulanti o impiedica intotdeauna sa faca conversatie cu clientii si, cind apar ei, ii alunga clientii. De regula cind apar muzicienii ambulanti ea suna la politie. Totusi tipul asta i s-a parut bun si nu a sunat. Cind i s-a spus ca tipul e un muzician faimos a fost surprinsa: a spus ca in Brazilia s-ar fi strins lume sa-l asculte. Tot ea a spus ca in urma cu doi ani un om fara capatii, un homeless a murit exact in locul acela si ca in afara de politie si cei de la salvare, nimeni nu i-a aruncat macar o privire mortului, ca si cind nu ar fi existat. La fel si cu Joshua.

Numai copiii - absolut toti- au vrut sa se opreasca sa asculte, insa mamele i-au tras de mina grabite catre gradinite si servici.

Un singur om, supraveghetor la posta, dintr-o mie si ceva citi au trecut pe linga Joshua cit timp a cintat, s-a oprit ca electrocutat si a ascultat timp de 9 minute pitit intr-o arcada, cit mai departe pentru a nu intrude in spatiul personal al muzicianului. A ascultat si a descris repoterului cit de sublim a cintat violonistul, recunoscind ca era un talent de exceptie. Lucratorul postal era chiar fanul lui Joshua dar nu l-a recunoscut, insa in tinerete studiase vioara void sa devina muzician apoi a abandonat. Umil si foarte stingherit, la sfirsit a pus $5 in cutia instrumentului apoi a plecat repede. Cit timp acest om a ascultat, i s-a alaturat o femeie, o lucratoare de la o banca, aflata in pauza. Ea insasi studiase vioara in copialrie si nestiind ce se cinta a recunoscut ca e ceva de exceptie. Inainte de a pleca i-a spus necunoscutului de linga ea "tare n-as vrea sa plec". Necunoscutul era unul din reporterii de la Washington Post care pusesera la cale experiementul. In regizarea evenimentului au luat pina si masuri de control a multimii - in caz ca avea sa se produca imbulzeala: intr-o metropola atit de mare si sofisticata precum Washington DC, care, cu siguranta ca aveu sa-l recunoasca pe Joshua Bell, sa se ingramadeasca, sa-l fotografieze iar politia trebuia sa intervina cu gaze lacrimogene sa imprastie multimea. Numai ca nu s-a intimplat asa.

O singura persoana l=a recunoscut, o angajata de la Departamentul de Comert, care participase cu 3 saptamini inainte la concertul dat de el in Biblioteca Congresului. Nu si-a putut explica cum de cinta la metrou pentru bani dar a stat si l-a ascultat. A stat la 3 m departare de muzician, zimbind tot timpul. la sfirsit a pus $20 in cutie. Intr-o ora de cintat Joshua a cistigat $32.17. Unii oameni i-au dat centi si fise.

Autorul unei carti "Frumusete nemarginita:in arta si viata de zi cu zi" John Lane spune ca experimentul de la metroul din washington a aratat nu ca lumea nu e in stare sa discearna frumusetea, ci ca aceasta a fost irelevanta pt. ei. Oamenii au prioritati gresite. daca nu avem timp, in viata noastra grabita sa ascultam citeva clipe pe unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii cintind, daca viata ne-a facut sa devenim oribi si surzi in fata unora dintre cele mai frumoase piese compuse vreodata, ce altceva vrem de la ea? Asta e de fapt semnificiatia celor doua versuri care l-au facut celebru pe poetul W.H. Davies. citate mai jos
What is this life if, full of care,
We have no time to stand and stare.
-- from "Leisure," by W.H. Davies

Eseea spune:

cred ca a mai fost un subiect identic pe Dc acum cateva zile. Superb!

Mami de fetita si de baietel 32+ ( real 34 + )