Copilarie cu cheia de gat

sursa: http://www.jurnalul.ro/articol_59670/cu_talpile_goale_pe_net.html
preluat aici:
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=4337

Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era o cheie banala de bloc, auriu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul din elastic subtire, care evada de sub gulerul uniformei pepite. Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiile noastre nauce. Din cand in cand, sufocati de nica, ne piiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu sima ca "am pierdut cheia". Se intampla..., urmau ore intregi de stat pe betonul din fata blocului, nemancati, in asteptarea rintilor care aveau sa ne pedepseasca pentru efortul de a schimba yala de la intrarea in casa. Cheile erau cea mai de pret avutie a noastra. Si nimeni nu trebuia sa afle ca le purtam legate de gat. Eram speriati cu scenarii apocaliptice, in care hotii de artamente ii urmareau pe cei vorbareti si-i atacau chiar in fata usii. Intre noi nu ne mai feream. Cand ne schimbam pentru ora de sport, cheile varate sub maiourile tetra ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat "medalia de la casa", asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un mobil...

ADUSI DE BARZA. N-am trait mai bine sau mai rau decat copiii de azi.
Am trait. Pe noi ne-a adus barza si ne-a asezat, ca pe niste coconi, in vatra cuminteniei si a asteptarii. Am crescut infasati ca sarmalutele, printre gamelele de tabla si olitele de care eram legati la cresa. Eram frumosi, aveam mpoane rosii prinse-n crestete, sub barbie, de carucioare. Am supravietuit deochiului si timpului blestemat in care ne-a fost dat sa ne nastem. Visele noastre, zite de ochiul pestelui de sticla de pe televizor, erau bantuite de miros de portocala si de baloane de guma "Tipi-Tip". Citeam pe ascuns "Elevul Dima dintr-a saptea" si "Boccaccio", iar la vedere "Ciresarii" si Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara.

"Mama lu' Cutaaaare...
Il lasati pe Cutare afara?"
Baietii isi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbalistului preferat. Jucau fotbal pe terenuri decute din cartoane, iar fiecare nasture avea un nume. Cei care "driblau" erau la fel de pretiosi ca si o minge "Artex". Jucam "Tara, tara , vrem ostasi" si "Flori, fete sau baieti", de-a "v-ati-a" si "arimjimjim, aramjamjam"... Saream elasticul si sotronul desenat cu un ciob de caramida pe asfaltul din fata blocului.

RATIA DE FERICIRE. Singurii nostri roboti erau cei construiti din chete de tigari lipite. Aveam pusi fara sex, ca ingerii, si bara de batut covoare de langa bloc, unde fetele faceau "exercitii la ralele", imitand-o pe Nadia. Pocneam cu bolovanul capsele adunate in staniolul de la ciocolata chinezeasca si suflam cornete de hartie prin tevi. Nu aveam Playstation, Nintendo, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe internet. Dar aveam prieteni... Verile noastre aveau miros de brifcor si gust de susan. Ne smulgeam matricolele cusute de pe bratul uniformei si alergam bezmetici, ca fluturii in sticla. Ne balaceam cu picioarele intr-o a nesfarsita, de pe pontonul nici unei sperante.

Luam "Pepsi" pe sub mana de la cantina rtidului si mergeam in fiecare vara in cate o tabara de pionieri. Stateam la cozi, "inaintasii" care tin randul, stateam in frig, stateam pe intuneric si aveam cartele. Dar nu stiu cum de s-a intamplat, am reusit, asa copii cum eram, sa ne luam ratia de fericire. Cate-o portie mica de fiecare, sa ajunga la toata lumea...

DESENE. Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Acelasi ecran fara plasma, unde, in serile in care se oprea curentul, umbrele mainilor inchipuiau animale la lumina lampii cu gaz. Jucam "fazanul" si construiam masini si late din placutele metalice de la "Mecano". Doar cinci minute pe zi, inainte de telejurnal, ne uitam la "Mihaela si Azorel", alb-negru, si stiam doar ca Donald arata ca ratoiul-jucarie din cauciuc, cu bluza de marinar.
Am supravietuit serialului " Dallas " si-am inventat un joc in care numaram in engleza: "Uan, ciu, sfri/Pamela vrea copii/ Si Bobby nu o lasa/ca este prea frumoasa". Aveam clasoare cu timbre si colectie de surprize cu fotbalisti de la "Turbo".

Ne jucam de-a printesele (un fel de "real life role play game"), beam a minerala " Aurora " (un fel de MD de-acum) si mancam inghetata "Polar" (fara inlocuitori). Ne coloram guma de mestecat cu varfuri de creioane, ca sa creada lumea ca-i straina, si ne umpleam uzele de scoala cu biscuiti "Voinicel"... Aveam sugativa si pic cu care ne stergeam singuri greselile. Nu luam niciodata "foarte bine" la scoala, dar eram incoronati la fiecare serbare cu coronite uriase din garofite roz.

MAJORATE. N-aveam sali de cinema cu sunet dolby, dar faceam cozi la filme ca sa vedem "Liceeni" sau "Declaratie de dragoste". Ascultam muzica la maguri si casuri aduse de la rusi si inregistram melodii straine de la "Vocea Americii". Noi, unbelievable, n-am avut manele...
Si nu ne faceam dedicatii muzicale in direct, primeam/trimiteam bilete in care ni se cerea/ceream prietenia. Noi n-aveam bloguri pe net, completam oracole pline de poze decute din almanahul "Cinema" si scriam in loc de mail-uri lungi scrisori de dragoste. Adidasii "originali" aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadari, miros de tigara de la polonezi si de nechezol. Singura casa de moda renumita era solarul de la mare, unde veneau bisnitarii. Noi nu ne-am dat niciodata beep-uri, aveam la colt de strada telefoane cu fise, cu receptoare prinse-n furca. Ne faceam majoratele si mixam Depeche Mode si CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking. Eram imperbi si trimbulinzi, fara sa stim prea bine ce inseamna asta. Eram misto si faini, niciodata cool.

RITUAL. Parintii nostri lucrau in schimburi, unul venea, altul pleca. Pranzul de duminica era o sarbatoare sfanta, pentru ca atunci ne strangeam cu totii in jurul mesei. N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri si nici internet-cafe-uri. In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, inghiteam stoici dumicatii de ine integrala unsa cu unt sarat, din care tasneau broboane de a. Ne puneam ghiozdanele de carton in ste, bentita elastica pe cap si apoi, ultimul ritual inainte de a iesi pe usa , cheia agatata de gat. Pentru cateva secunde, metalul rece ne anchiloza miscarile. Noi n-am trait mai bine sau mai rau.
Am trait.

DULCE

"Marmelada. Scovergi si checuri fara oua. Glucoza cu textura de sapun si pufarine. Lipiciul «Pelikan», dulce la gust, in cutii de plastic cu lopetica. Pasta de dinti «Optima» cu aroma de banane. Buchetele de ghiocei"

SI AMAR

"La denusat porumb (gramezi sub care se ascundeau soricei orbi, abia fatati), scos sfecla de zahar (exclus datul cu spitul), cules de struguri (maini negre si lipicioase). Pranz cu sandvisuri din rizer prajit, branza si mere"

_________________







sursa:
http://www.jurnalul.ro/articol_59670/cu_talpile_goale_pe_net.html
preluat aici:
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=4337

Tzuni spune:

Frumos si emotionant scris!

Si...mi-am amintit ca in acele timpuri mi-am lasat trei generatii de matusi fara elastic in chilotzi, numai ca sa am ce sari in fata blocului! Si eram mandra-tare ca elasticul meu avea putine noduri! ...si asta gratie matusilor care erau destul de ...grase.

Ce vremuri....

_
Tzuni mic si drag si scump si grasunel si... pisicos

ni-na spune:

Mergeam la depanusat intr-un autocamion,cei care prindeau loc sa se tina de obloane sau de lantul de la mijloc erau fericiti.Dar ce gustoasa era mancarea pe camp.....si ne spalam pe maini cu cateva linguri de apa ca ne aducea cate un bidon de 60l pentru o scoala intreaga.
Sau la cules de musetel,unde fiecare trebuia sa umplem o punga de un leu(era sa scriu ca aveam target).Desi nu-mi amintesc sa fi patit ceva vreodata ca si pedeapsa,mereu aveam ambitia sa umplu punga.Ce ma motiva oare?Singura rasplata era faptul ca cei care trerminau puteau sa zburde liberi prin lanul de musetel pana se facea ora de plecare.

Porumbita spune:

pe mine nu m-a traumatizat cheia de gat... si nici nemancati in fata blocului nu-mi amintesc sa fi stat careva dintre vecinii de bloc (si eram vreo treizeci de copii pe scara);

pur si simplu erau alte vremuri;

nu prea imi plac mesajele astea nostalgice... fiecare generatie crede a a fost/este mai cu mot decat cea care vine dupa

ma intreb ce ar fi daca generatia parintilor nostri ar incepe sa scrie astfel de mesaje ref la copilaria lor (cum carau cartile pe cam pa pazit capra, cum rupea cu piciorul vrejul la pepene cu ochii dupa paznic, cum puneu o mana de tarana pe rana sangeranda sa se inchida, cum o incasau la greu de la invatatori ca sa iasa oameni din ei si cate si mai cate);

sunt convinsa ca peste 20 de ani generatia copiilor de acum va avea la randul ei texte nostalgice de trimis...

mirelaispir spune:

quote:

---

Originally posted by Porumbita

pe mine nu m-a traumatizat cheia de gat... si nici nemancati in fata blocului nu-mi amintesc sa fi stat careva dintre vecinii de bloc (si eram vreo treizeci de copii pe scara);

pur si simplu erau alte vremuri;

nu prea imi plac mesajele astea nostalgice... fiecare generatie crede a a fost/este mai cu mot decat cea care vine dupa

ma intreb ce ar fi daca generatia parintilor nostri ar incepe sa scrie astfel de mesaje ref la copilaria lor (cum carau cartile pe cam pa pazit capra, cum rupea cu piciorul vrejul la pepene cu ochii dupa paznic, cum puneu o mana de tarana pe rana sangeranda sa se inchida, cum o incasau la greu de la invatatori ca sa iasa oameni din ei si cate si mai cate);

sunt convinsa ca peste 20 de ani generatia copiilor de acum va avea la randul ei texte nostalgice de trimis...

---

de acord cu tine ca si pustii nostri vor avea propriile lor texte nostalgice, ei si ce? ne mai aducem si noi aminte de copilarie. ce bine era pe atunci (cand eram copii, nu neaparat pe vremea comunistilor)

zepellina spune:

Era cea mai mare distractie la culesul strugurilor, unde se canta mereu, pe drum, acolo, ne jucam in echipa...in pauza de masa. Eram liberi sa alergam pe dealuri, sa radem din toata inima.

Acum sar pe steper, atunci..elasticul cu noduri.

cheia?? am pierdut-o ca ieri si cautam disperata prin fata blocului, dar era in cosul de gunoi pentru ca decupasem...

deja povestesc ca bunica..pe vremea mea...

dar a fost frumos

zepellina

lucia3 spune:

o,DOAMNE, ce vremuri! cite amintiri! sa ai o viata frumoasa ANGELP pe ziua de azi m-ai facut sa zimbesc

lucia3 spune:

si nu cred ca sunt copii din ziua de azi atit de uniti cum eram noi

clauditzadennis spune:

Foarte frumos, Angel...Eu nu am stat la bloc, am stat la tara si cheia de gat n-am avut-o...dar imi amintesc: drumul pana la scoala (1,5 km) in fiecare zi, iernile geroase cand ajungeam acasa transpirata si racita si urma o saptamana de penicilina, vizitele in capitala cand am plans sa-mi ia si mie mama unt de la oras si n-a putut ca n-avea buletin de Bucuresti, frustrarea pe care o simteam ca nu aveam nici macar urma de telefon pana in primul oras si nu puteam comunica cu nimeni decat prin scrisori care la mine ba ajungeau, ba nu...vaca, sapa, pamantul, mereu spaima (daca ploua, ne uda fanul iar, daca nu ploua, nu se face porumbul si graul), noroaiele pe care nu mai stiam cum sa le ocolesc si multe altele...Poate ca era frumos, nu stiu, acum privind in urma si pe mine ma apuca nostalgia, dar atunci...nu-mi doream decat sa cresc, sa invat si sa scap!!!

corinadana spune:

ANGEL !

Si am papat si Eugenia, batoane si branzoaice. Si babele ne aveau grija la scara. Si inghetam de spaima in fata unora dintre profesori chiar micuti fiind, si mai tarziu ne ascundeam privirile de profesorii "periculosi".

Si se lua curentul si in caminele studentesti inchiriam cate un video fara sa ne stie nimeni ca altfel era de belea. Furisam baietii in camin chiar daca stiam ca riscul e mare (abia asteptau sa ne zboare din caminele studentesti sa si bage ei pilele).

Si a fost copilaria si adolescenta noastra si chiar asa mi le as dori inapoi!

corinadana mama Ralucai

http://community.webshots.com/user/corinaraluca

bebec07 spune:

Mi-au dat lacrimile...mi-am adus aminte cate de fericita eram.Abia asteptam sa-mi fac temele ca sa pot sa ies afara.Ne jucam "frunza" si primeam papara acasa ca-mi rupeam hainele de pe mine,ne jucam "hotii si vardistii", mancam oranjada direct din pliculet, covrigi in pauze(erau asa gustosi).
Adunam frunze de dud(parca?)pentru viermii de matase :)
Si am crescut cu cheia de gat, singura in casa de la 5 ani.
Acum, mama fiind, nu-mi pot imagina curajul mamei.N-as putea sa-mi las fata singura-n casa, sau afara la 8 seara....
Alte vremuri...fericite pentru noi, groaznice pentru parintii nostrii.